Povestea belgiencei care a colecționat peste 60.000 de fotografii anonime

Fostă producătoare executivă la casa de filme a fraților Dardenne, belgianca Véronique Marit este pasionată de vechi fotografii de familie, pe care le adună de oriunde poate, le ordonează tematic și le expune periodic.

Colecția sa a depășit 60.000 de clișee, realizate încă de la începuturile fotografiei și până pe la mijlocul secolului XX.

O selecție de imagini din această colecție impresionantă va fi expusă la Cluj începând de joi, 24 mai, sub titlul „Picnic la marginea drumului”. Evenimentul este organizat de Fundația Cosman împreună cu Institutul Francez.

Fiică de fotograf, ea însăși fotograf de formație, Véronique Marit a acceptat să ne vorbească despre pasiunea sa de a salva amintirile unor familii care decid să renunțe la propria memorie.

− De unde pasiunea pentru colecționarea de fotografii anonime?

− Este o colecție pe care am început-o într-un mod foarte spontan și natural acum 30 de ani. Îmi place să colecționez multe lucruri, nu numai fotografie.

La început, căutam prin târguri și pe la piețe de vechituri un anumit tip de rame, pentru a înrăma imaginile pe care le aveam acasă. Adeseori, în ramele acestea se găsea câte o fotografie, cel mai adesea anonimă – și, puțin câte puțin, mi-am dat seama că nu rama mă interesa, ci fotografia.

Am început să cumpăr din ce în ce mai multe fotografii, câteodată loturi întregi. Am și un furnizor în brocantă (de la franțuzescul „brocante” − piață de vechituri, n.r.), domnul Robert, de la care am cumpărat loturi de câte 5.000 de bucăți, îngrămădite în cutii de banane. Dar din cinci mii, păstrez doar… o sută, poate. Celelalte le dau înapoi.

Deci, le-am acumulat în mod progresiv, fără a face cu adevărat o selecție: cel mai adesea era „dragoste la prima vedere”, ceva ce nu poate fi definit…

Apoi, văzând cum cutiile și albumele se tot adună – colecția are astăzi mai mult de 60.000 de exemplare –, am început să le regrupez pe categorii: Domnul, Doamna, cuplurile, cu copii și jucării, fără copii, mașinile, avioanele, bicicletele, munca, picnicul, la malul mării, ochelarii, pălăriile, dantelele, blănurile, căsătoriile, preoții, militarii… am o sută de teme!

− Ce vă fascinează la o fotografie încât să o adăugați colecției?

− Pot spune că sunt trei tipuri de imagini. Imaginile făcute la repezeală, unde subiectul este aproape afară din cadru, deci sunt imagini puțin ratate, dar unde tocmai această neîndemânare le constituie farmecul.

Apoi, imaginile care au o bună calitate tehnică și care se deschid asupra subiectului. În sfârșit, imaginile surprinzătoare, de neașteptată calitate fotografică.

Mă interesează lumina, cadrajul, jocul contrastelor, o atitudine surprinsă la momentul potrivit, toate ingredientele demne de un mare fotograf. Doar că, aici, acest fotograf va rămâne necunoscut pentru totdeauna.

Este, într-adevăr, bulversant să devii depozitarul acestor comori care altfel ar fi putut să dispară. Mă întreb adesea: cum au putut niște familii să se debaraseze de aceste imagini? Nu a existat nimeni care să perpetueze o formă de transmitere, chiar și minimă?

Acest lucru rămâne un mister pentru mine, pentru că eu nu aș putea să arunc o fotografie. Mă simt aproape obligată să „adopt” această familie, să o protejez pentru a nu fi distrusă, darmite aruncată la gunoi.

Evident, există întrebarea ce anume face ca o anumită imagine să mă emoționeze, și nu cea de alături. Este o alegere personală.

Ca fotograf, mă interesează mult aspectul tehnic: dacă descopăr un tiraj în cărbune, negrul este așa de frumos, că păstrez fotografia, indiferent de subiect.

Oricum, am o predielcție pentru fotografiile vechi, de la începutul secolului XX până în anii ’20-’30, mai ales datorită tehnicii utilizate și a preciziei detaliilor.

Hârtia are, de asemenea, importanța ei – unele sunt mai catifelate, altele mai sepia, mărci precum Velox, Record Rapid de la Agfa, sau Léonard.

Dar majoritatea oamenilor își duceau filmele la fotograf și nu dădeau atenție acestor detalii. Cel mult cereau ca marginile să fie drepte, și nu zimțate… Avem, deci, calități de imprimare variabile.

− Să evocăm și suporturile.

− Atunci când expui o imagine, trebuie s-o arăți în formatul ei original, chiar dacă poartă urmele timpului care s-a scurs. Acest lucru este esențial pentru mine.

Întotdeauna arăt imaginea în formatul ei de origine, cu margini mai mult sau mai puțin deteriorate, nu contează. Câteodată se văd urme de pioneze, zgârieturi, pliuri… acestea vorbesc despre toată durata de viață a unei fotografii, care e păstrată în locuri cotidiene, în dormitor, în bucătărie, în portofel.

De asemenea, aleg rame care să se potrivească cu epoca fotografiei. Și sunt atentă să nu le „curăț” și nici să nu le scanez pentru a le mări, pentru că o mare parte din emoția unei fotografii s-ar pierde.

Este o emoție care nu face decât să reveleze o amintire, o imagine de același fel pe care am văzut-o, de exemplu, în casa bunicii, când eram copii.

Este ca și madlena lui Proust. Amprentele vieții trecute trebuie să rămână imprimate pe fotografie.

− Ați încercat să refaceți povestea din spatele imaginii de pe hârtie, să căutați persoana care a fost fotografiată?

− Da, de fiecare dată când găsesc o cutie sau albume de familie. Caut nume, date, caut să reconstitui familia în mod cronologic.

Așa se pune problema „vieții de apoi” a imaginilor, a transmiterii lor, ce facem cu ele astăzi – fără a cădea într-o nostalgie contemplativă sau depresivă.

Există povești de familie care sunt în întregime decimate, pentru că, într-o zi, cineva a decis să-și golească podul sau debaraua, și nu s-a găsit nimeni care să salveze o parte din această istorie care se găsește în albumele de familie.

Nu vorbesc despre cultul memoriei: putem foarte bine să nu dorim să ne amintim, dar fără să fie nevoie să distrugem, să ardem sau să aruncăm tot ceea ce e legat de memoria unei familii.

Cred că există o mare brutalitate în gestul de a te debarasa de aceste imagini. Recent, o doamnă mi-a zis că tocmai a aruncat la gunoi o întreagă serie de fotografii vechi ale părinților și bunicilor ei, după ce le-a scanat.

Ca și cum faptul de a le fi depozitat pe un hard-disk îți dă dreptul de a suprima obiectul, documentul de origine, și toate imperfecțiunile, reale sau simbolice, pe care aceste documente le poartă în ele.

După părerea mea, aceste imagini – care sunt mici fragmente de Istorie – cunosc în mod autentic o viață nouă, deloc artificială, atunci când le adunăm, le arătăm, le împărtășim.

Câte mii de poze facem astăzi cu telefoanele mobile? Și cine se mai obosește să-și ofere o frumoasă fotografie după ele? Într-o sută de ani, sistemele informatice de astăzi vor fi depășite și nimeni nu va mai poseda vreo imagine din zilele noastre.

În schimb, ne putem încă minuna în fața unei fotografii din secolul al XIX-lea. Pentru prima dată în istoria fotografiei, se produc din ce în ce mai multe imagini, dar se vor conserva din ce în ce mai puține.

− Cum ați ales tema expoziției din Cluj-Napoca?

− Împreună cu Teodora Cosman, directorul artistic al Fundației Cosman, care este și ea interesată de fotografia de familie, am făcut o selecție din temele pe care le-am prezentat până acum în diverse expoziții – concentrate în jurul ideii de prietenie și de bucuria de a fi împreună.

*

Expoziția „Picnic la marginea drumului” va fi deschisă la sediul Fundației Cosman din 24 mai până în 15 iulie, în fiecare joi, vineri și sâmbătă, între orele 18 și 20.