Pirații din Caraibe: Răzbunarea lui Salazar

După o pauză mai lungă decât de obicei, seria Piraţilor din Caraibe revine cu partea a cincea, Pirates of the Caribbean: Dead Men Tell No Tales, care îl găseşte pe Jack Sparrow (Johnny Depp) într-o stare de lâncezeală: pare că şi-a pierdut aura de odinioară, dar talentul de a ieşi din situaţii-limită îl va ajuta şi de data aceasta.

Un anume căpitan Salazar (Javier Bardem), devenit fantomă alături de tot echipajul lui, reuşeşte să se dezbare pe jumătate de blestem şi porneşte în căutarea lui Sparrow, pentru a se răzbuna.

Salazar e fostul om providenţial, devenit personaj negativ. Înainte de a pica în vraja care l-a ţinut captiv într-un aşa numit Triunghi al Dracului (de fapt, al Bermudelor), el se ocupa cu vânătoarea de piraţi.

Creatorii seriei adaugă o nouă istorie poveștii inițiale şi explică felul în care Sparrow a reuşit să îl ademenească pe Salazar în capcană şi astfel să-și dobândească statutul de căpitan respectat de întreg echipajul.

La fel ca seria Harry Potter, care a devenit mai sumbră de la un episod la altul, și povestea Piraților introduce personaje tot mai întunecate. Motivele țin de marketing: spectatorii care au văzut prima parte nu mai sunt copiii din 2003, iar producătorii încearcă să îi păstreze în siajul poveștii, simultan cu atragerea unei noi generații de fani.

Javier Bardem ține filmul pe linia de plutire.

Nesfârșita sete de rom a lui Jack Sparrow îl face să dea o busolă cu puteri magice pe o sticlă cu băutură. Fără să știe, el desface parţial vraja care l-a ţinut captiv pe Salazar.

Acesta începe o cursă de urmărire a lui Sparrow în care, de nevoie, îl ajută căpitanul Barbossa (Geoffrey Rush) – ajuns acum deţinătorul a zece corăbii.

Povestea pe care o propune această serie a Piraţilor este, de fapt, o reinterpretare în cheie fantasy a expediţiilor pe mare din perioada 1600-1800, cu accent pe anii 1700.

Locurile unde se petrece acţiunea și relaţia dintre legiuitori și marginali (ordine versus dezordine) conţin un dram din acea realitate − filtrată, evident, prin realitatea noastră.

Personajele nu se comportă ca niște membri ai societăţii de atunci, ci precum trăitori din prezent, basculaţi în urmă cu trei secole. Convenţia care ne este propusă se bazează, deci, pe o contradicție temporală: oameni cu mentalitate de azi care folosesc tehnologii de la 1700.

Barbossa și Salazar, într-o scenă din film.

Orașul de unde a pornit acţiunea întregii serii a Piraților este Port Royal, din Jamaica. Înfiinţat în 1518 de spanioli, a fost, la un moment dat, cel mai mare port din zona Caraibelor.

În 1692 a fost distrus de un tsunami, ceea ce înseamnă că plasarea primului film din serie (The Curse of the Black Pearl) la începutul secolului al 18-lea reprezintă deja o neregularitate factuală.

Adevărul istoric nu mai are, deci, nici o relevanță: oamenii se îmbracă aproximativ cum o făceau cei de atunci, au armele acelea, călătoresc pe mare, sunt tributari condiţiilor climaterice, dar, în rest, au comportament și logică din ziua de azi.

Să AI sau să n-AI. Dilema privind alfabetizarea copiilor în inteligență artificială 

Ce înseamnă alfabetizarea în AI? De ce este urgentă rezolvarea ei? Cum se raportează la subiect cinci țări europene care se află pe un spectru care merge de la interzicere la adoptare în masă? Și, nu în ultimul rând, ce se poate face în România, unde autoritățile trebuie să navigheze și apele tulburi ale analfabetismului funcțional? Încercăm un răspuns în continuare. 

Povestea Lay’s pe care nu o știai: drumul cartofului, din câmp la fabrică și la „Mica Unire în bucate” (P)

„Povestea Lay’s pe care nu o știai” este o serie realizată de Amintiri Gustoase, care creează punți gastronomice între generații și se află mereu în căutarea brandurilor ce vorbesc tinerilor prin gust. Provocați de PepsiCo, am pornit pe drumul cartofului pentru a descoperi lucruri mai puțin cunoscute despre chipsurile Lay’s: sunt făcute din cartofi crescuți sustenabil, în ferme atent selecționate, iar gustul lor ajunge astăzi în 18 țări din Europa.

La un moment dat, în acest al cincilea episod, un personaj secundar aduce în discuţie caracterul civic. Acum trei sute de ani, civismul nu exista în vocabular. Lumea se guverna după cu totul alte reguli.

Apoi, când Sparrow e purtat prin temniţă, el dă peste un unchi care îi seamănă izbitor la îmbrăcăminte şi machiaj. Pe un ton auto-ironic, acesta se declară nemulţumit de, atenţie, serviciile oferite acolo. Trebuia să mă bată de dimineaţă, dar încă nu au venit, spune el.

Se ia astfel în derâdere un timp în care oamenii erau torturați până la moarte cu ustensile precum taurul sicilian, tubul crocodilului, patul de tortură sau gheara pisicii.

Într-o astfel de persiflare care se vrea drăguţă, Jack Sparrow preia gluma unchiului şi, pus în faţa ghilotinei, zice așa: Guillotine? Sounds French. I love the French! (Ghilotină? Sună franţuzesc. Îmi plac francezii.)

Apoi, o vede: Here’s an idea, how about a good old-fashioned stoning? (Ce ziceţi, totuşi, de o lapidare sănătoasă?).

Acest tip de intervenţii – dedramatizate – sunt comentarii ale actualității. Ele fac parte dintr-o interpretare a trecutului printr-o grilă care-l romanţează. Lucrurile sunt luate uşor, Jack Sparrow bea toată ziua, iar când se loveşte de pericole, reuşeşte să le surmonteze fără mare dificultate, ajutat de flerul său incredibil şi, întotdeauna, de niște eroi conjuncturali.

Aceasta este schema de succes a unei povești fantasy: plasarea acțiunii într-un trecut de unde luăm doar ce ne convine, apoi împănarea ei cu semnificaţii contemporane și cu pericole permanente, care nu îi vin niciodată de hac protagonistului.