REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios

Ajută-ne să existăm. Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Donează

Pentru sugestii de materiale sau colaborări, scrieți-ne la adresa: contact@pressone.ro.

Pentru parteneriate media, proiecte sau dacă doriți să fiți partenerul nostru și să susțineți PressOne: marketing@pressone.ro.

Pietre moarte, pietre vii, plus o cruce la o răspântie de drum

Voicu Bojan
Data: 01/10/2020
Foto: Voicu Bojan

Mă aflu pe Muntele Măslinilor, cam pe la ceasul prânzului, când un soare sfios, lipsit de putere începe să ofere volum și textură zidurilor vechi ale Cetății Ierusalimului. Ca niște boabe de piper risipite pe o masă, în cimitirul de la picioarele mele, o mână de evrei ultraortodocși îmbrăcați complet în negru șerpuiesc printre plăcile albe de mormânt.

Uneori se opresc, se reculeg și așază pe câte un mormânt o piatră, ca semn de aducere aminte. Nu flori care se ofilesc, nu lumânări care se sting, ci simple pietre culese din praful drumului. Așa e obiceiul lor.

În geografia mea sacră nu cred că există vreo imagine mai puternică decât să privești orașul vechi din acest punct strategic de observație. Printre acele ziduri scăldate în lacrimi și sânge s-a instaurat o tradiție ciudată – cea a tânguirii printre ruine. O regăsești vie chiar la Zidul Plângerii. E o veche poveste despre construcție, distrugere, reconstrucție și în ultimă analiză, despre speranță și puterea de a nu renunța cu nici un chip la ceea ce iubești cu adevărat.

Undeva cu mai bine de 500 de ani înainte de Hristos, Neemia, paharnicul regelui persan Artaxerxe, se află la apogeul unei cariere de succes. Doar că, într-o bună zi, află că cei din neamul său, evreii, au fost eliberați din robia babiloniană și se întorc acasă pentru a reconstrui cetatea făcută una cu pământul. Cere o “permisie” de vreo 10 ani de la curtea regală și dă fuga în patrie, să pună și el umărul la renașterea Ierusalimului.

Ajunge noaptea, iar scena în desfășurare e halucinantă. Ca un strigoi, Neemia se plimbă printre ruine, îmbrățișează vechile bucăți de zid și, până la răsăritul soarelui, le udă cu lacrimi amare și suspine. Se agață astfel de tot ce a mai rămas după 70 de ani de robie și uitare – niște amărâte de pietre. Nu va trece mult și va organiza reconstrucția, în timp record. Vechile seminții reunite acasă “adoptă” fiecare diverse porțiuni de zid sau porți de intrare și încep să aducă pietre, tone și tone de pietre cu care refac, metru cu metru, zidurile vechii cetăți.

Ierusalim, orașul vechi în prim plan, iar în fundal Muntele Măslinilor. Dimineața devreme rău.

Dar totuși, ce are a face această poveste din Ierusalim cu Via Transilvanica, ne putem, pe bună dreptate, întreba. Legătura e înnodată tocmai din multe pietre, pietre de aducere aminte, pietre pictate sau pietre de hotar dăltuite ca niște opere de artă. Tradiția spune că la fel s-a petrecut cu înălțarea Catedralei din Santiago de Compostela – punctul terminus al oricărui El Camino: muncitorii și pelerinii au adus personal pietre din toate colțurile ținutului pentru a contribui la înălțarea catedralei. Astfel, pietrele au căpătat viață.

Nu departe de Santiago se află un monument interesant: Cruz de Ferro, o cruce mică, înălțată pe un stâlp lung, care se vede din depărtare. La baza lui se află un munte de pietre. Pelerinii fie lasă acolo o piatră culeasă de pe drum, fie cară cu ei în rucsac una adusă de acasă, pe care o depun acolo simbolic, ca semn al aducerii aminte sau al unei eliberări de o povară. Piatra devine astfel, semn.

Aceasta e conexiunea, mai ales că cei de la Tășuleasa au replicat nu departe de campus crucea de fier, ca o invitație nerostită pentru drumeți de a nu uita ca, în trecerea lor, să așeze la baza ei câte o piatră. Acolo, la fel ca la baza bornelor de pe tot segmentul dintre Lunca Ilvei și Tășuleasa Social, se află o sumedenie de pietre pictate de copii. Poate că, în timp, ploile vor spăla desenele naive ale pruncilor, însă pietrele vor rămâne, ca un semn al aducerii aminte că această cale a noastră nu e doar un simplu drum de lung parcurs, ci poate ascunde multe sensuri pentru cei dispuși să le caute.

Cruz de Ferro by Tășuleasa chiar în ziua înălțării. Veniți de luați energie și nu uitați să lăsați o piatră.

Via Transilvanica nu este doar exercițiu de meditație în mișcare sau simplu drum de anduranță. E o poveste despre oameni, văzuți în Carte ca niște “pietre vii”. În cele din urmă, oamenii și numai ei sunt cei care contribuie la consolidarea acestei căi, respectiv la “zidirea casei”, cum spune evanghelistul Petru.

Bornele de andezit sunt și ele niște pietre vii, fiindcă fiecare a fost atinsă de zeci de mâini până să-și găsească odihna undeva pe drum, așteptând călătorii: mâinile pietrarilor din carieră, ale sculptorilor artiști, ale echipei de voluntari sau ale locuitorilor de pe traseu responsabili cu cimentarea lor pe vecie în locuri strategic alese.

În tot acest proces, a existat o necunoscută nerostită. De-a lungul vremii, nu de puține ori, toți cei implicați în poveste am simțit un mare frison de groază pe șira spinării, concretizat într-o întrebare începând cu Dar Dacă?

„Dar dacă, atunci când drumul va fi gata și pietrele toate vor fi înfipte în pământ pe mai bine de 1000 de kilometri, nu va vrea nimeni să umble pe el?

Iată întrebarea fatală, cea care poate arunca în derizoriu toată munca titanică, întinsă pe ani de zile, a unei mari echipe. A trebuit să vină o pandemie, să ne strângă pe toți ca pe niște oi în țarc, să mai terminăm un pic cu răsfățuri prin Turcia, Grecia sau Croația și să stăm locului acasă, forțați de împrejurări. Să descoperim mai atent ograda, să vedem ce orătănii avem aici, ce merită atenție și ce surprize ne poate oferi propria țară.

Așa ne-am gândit despre drumul nostru, multe seri pe drum, la foc. Și nu a fost rău.

Oamenii au început astfel să umble, cu sutele, pe te miri ce segmente de traseu Via Transilvanica: pe jos, pe biciclete sau chiar călare. Nu puțini au trecut toată vara și prin campusul Tășuleasa. Au fost pelerini cu state vechi, hârșiți pe rute de Camino, singuratici tăcuți, drumeți naivi echipați inadecvat, au fost perechi de tineri îndrăgostiți, nu de puține ori în combinația străin/român, au fost cicliști electrici, familiști de prin Galați sau grupuri de prieteni pasionați de aventură și experiențe outdoor. Au fost de toate felurile.

Campusul a fost folosit pe post de refugiu, de casă și masă, iar cartea de impresii tot mai plină, pe care o găsiți în dreapta cum intrați în sala de mese, e dovada vie a trecerii acestor prieteni care iată, chiar au început să testeze calea și să viseze la reîntoarcere. Odată cu ei și visul nostru devine, iată, realitate.

Într-o bună zi, m-am apucat de lecturat aceste impresii. Printre ele am găsit una din 8 august 2020, care mi-a atras în mod deosebit atenția:

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

“Tudor și Tania (cel mai tânăr drumeț de până acum). Vă mulțumim pentru primire și pentru oportunitatea de a parcurge traseul. Treaba pe care o faceți voi aici e incredibilă. Toate cele bune!”

Mi-am dorit să aflu direct de la sursă această istorie a celui mai tânăr drumeț de până acum. Așadar, după o vreme, le-am luat urma celor doi în Bistrița, am stat împreună pe o terasă și le-am ascultat povestea. Tania a fost mai mereu tăcută și timidă, o adevărată cumințenie a pământului. Tudor Pop, în schimb, genul rebel cu cercei și piercinguri – arată mai degrabă ca un rocker get beget decât ca un sobru tată de familie, a fost generos cu vorbele. Iată ce am aflat.

Tudor și Tania, eroii noștri la startul celor aproape 300 km parcurși pe jos. Mănăstirea Putna. Selfie by Tudor Pop.

„În câte acțiuni de voluntariat am fost implicat, atâtea dezamăgiri am avut de-a lungul vremii. Într-o bună zi, am descoperit Tășuleasa și Via Transilvanica. Cum sunt pasionat de ideea de long distance trail și de echipament ultra ușor, mi-am zis că, uite, ceva care ar fi de mine. Nevasta nu-mi prea seamănă în ce privește mobilitatea. Fiică-mea însă, da. Împărtășim o pasiune comună: să dormim în cort undeva în sălbăticie și afară să plouă. Să stăm doar și să ascultăm.

Am umblat împreună pe jos de la Putna până la Brâncovenești – cam 300 de kilometri. Tania habar nu avea de acasă că noi vom parcurge o asemenea distanță. Pentru ea era simplu – urma să plece într-o lungă drumeție cu tata. Unde, cât de multe zile, pe ce vreme? Pentru ea păreau să nu conteze deloc chestiile astea. Ce conta era să găsească frăguțe sau alte fructe de pădure. Are o rezistență și o docilitate uimitoare pentru o fetiță aparent fragilă, de doar 10 ani. Până acum este, cred, cel mai tânăr drumeț pe Via Transilvanica cu atâția kilometri în picioare.

Plecam de obicei dimineața devreme, înainte de 8. Începea să dea semne de plictiseală, dar nu și de oboseală, abia în jur de ora 3 după-amiaza. La început am pornit echipat ca de război, cu de toate. Apoi, când am văzut că ne putem baza pe locurile de cazare, am trecut la echipament ultra ușor. Asta se traduce într-un ruscac care să conțină sub 10% din greutatea ta corporală.

N-am fost niciodată în ture lungi și nu am știut cât ar putea duce Tania, mă așteptam să se plictisească, să vrea acasă, să i se facă dor de mami, de copii. Nimic. Ba chiar a început să-i placă. E o adevărată luptătoare și asta nu doar de tae kwondo.

Am avut zi în care am făcut și 30 de kilometri pe jos, ceea ce pentru un copil nu e tocmai puțin. Plus obcinele, destul de brutale chiar și pentru un om mare. Plus ploi torențiale alternate cu călduri umede, sufocante.

Am optat pentru încălțăminte tehnică de trail running, adică pantofi de sport care sunt permisivi cu apa. Nu sunt impermeabili, apa intră și iese, se usucă din mers și mai ales, dacă ai șosete de lână, sunt extrem de comozi și nu ți-e frig la picioare. Singura problemă cu ei este că fiind ultra ușori, am simțit absolut fiecare pietricică, exact ca în povestea cu prințesa și bobul de mazăre. Dar altfel, e de departe genul de încălțăminte pe care îl consider cel mai potrivit pentru Via Transilvanica.

Am experimentat lucrurile astea în armată, acolo am învățat multe despre marșuri și echipament. Vreme de 16 ani armele mele au fost artilerie, lunetă și computer. Am fost plecat în 5 misiuni: Kosovo, Afganistan de 3 ori și Irak. Mi-a ajuns. M-am lămurit. Azi fac complet altceva. Și încerc să uit experiențele dureroase prin care am trecut și despre care nu vreau să povestesc.

Cioban de treabă și câinii săi. Cazul fericit.

Traseul e foarte fain, dar e o problemă când ești solo sau în grup mic: câinii de stână. Asta e o chestie imprevizibilă, cum nimerești, fiindcă uneori oile-s duse pe dealuri sau închise-n țarc. Ideal e să mergi în octombrie, când stânele sunt plecate sau să fii într-un grup un pic mai mare.

N-am avut din păcate un spray adecvat, am avut doar cuțitul de vânătoare. La un moment dat, de exasperare, mi-am zis că mă apuc de tăiat la ei, dar totuși, cum să tai câinii omului de față cu copilul? Am întâlnit câini singuri foarte supărați dar și haite destul de mari și nestăpânite, iar uneori, nu era nici urmă de ciobani care să-i cheme.

Drumeții trebuie avertizați despre treburile astea, fiindcă poate deveni uneori chiar periculos. Nu uit cum odată pe Bistriciorul am fost înconjurat de o haită de vreo 20 de câini, care m-au ținut locului cam o oră. N-am putut mișca în front până nu m-a ajuns din urmă gașca de prieteni și câțiva ciobani și-au mai luat din câini.

Am destul de multe experiențe de gen, dar aici, pe Via Transilvanica, când ai pelerini mai naivi, mai tineri, trebuie extra precauții. Problema e indolența ciobanilor combinată cu lipsa de măsuri a autorităților. Practic, în timpul zilei, de câinii mari nu e nevoie. Pot sta bine mersi în țarc sau legați, fiindcă toată treaba cu întorsul oilor o fac cei mici, aia negri și flocoși.

La un moment dat pe obcine există o succesiune de 3 stâne, iar cea de jos, chiar de lângă pădure, pe unde venea de obicei ursul, avea câinii cei mai răi. Acolo, un cioban de treabă ne-a condus personal până am trecut pe cărarea din pădure. În rest, în loc să admir relaxat peisajul, m-am ocupat mai mult să-mi păzesc copila. Am dat însă și peste un ciobănesc de 3 luni, care s-a îndrăgostit de Tania și a venit coadă după noi multă vreme. Mi-ar fi plăcut să-l putem lua acasă.

Acuma, povestea asta are două fețe. Câinii sunt o problemă, într-adevăr, poate rezolvabilă în timp, dar ei există fiindcă există faună. Din păcate, lăsați liberi, cam distrug fauna. Sunt și utili deoarece protejează turmele de pericole reale: urși sau lupi. Am văzut o ciută cât o vacă, multe urme de urs și alte animale.

Via Transilvanica nu e un drum banal, ci e unul care trăiește, respiră, palpită. Drumul ăsta e viu, are peisaj, are vegetație luxuriantă, pășuni incredibile, animale sălbatice, treci prin păduri seculare, care arată senzațional și sper să mai și rămână în picioare din ele. Camino e pe alocuri destul de arid, sec, totul e cumva controlat, nu găsești sălbăticie. Iar englezii știm bine – și-au împușcat ultimul lup acum 200 de ani.

Între Lunca Ilvei și Tășuleasa vă așteaptă Poiana lui Gălan cu loc de hodină și o țuică bună. Și niște oi mirate.

Când vor descoperi străinii calea asta, vor avea o adevărată revelație. Pentru ei va fi prilej de mirare serioasă, noi luăm cumva toate lucrurile de-a gata, ca și cum ar fi normal. Nu e normal. Străinii o să-și facă selfiuri cu panoul ăla cu “Atenție la urși după înserare”, vă zic eu. Eu sper ca și sătenii, unii încă destul de pasivi, să aibă revelația faptului că, fără mare efort, pot oferi drumeților un duș, un pat și o mâncare făcută în casă cu ingrediente din grădină și astfel să facă un bănuț cinstit. Cred că se va trezi în ei spiritul antreprenorial când vor circula destui oameni pe drum, va fi trafic și cerere.

Ce aș vrea să testez pe viitor ar fi o tură de iarnă. Mă întreb oare cum ar fi cu schiuri de tură? Zăpadă să fie. Iar împreună cu Tania, ne gândim să continuăm drumul de unde l-am lăsat până cel puțin la Sovata. Este acolo un hotel cu spa, care i-a plăcut ei foarte mult cândva. „Ce-ar fi să mergem iar acolo, tati?” m-a întrebat.

OK, mergem, dar pe jos, de la Brâncovenești, ca oamenii serioși. O să ne ia cred maximum 4 zile. Abia așteptăm să pornim iar la drum!”

Această serie de articole despre redescoperirea la pas a țării noastre este susținută de Raiffeisen Bank, ca o contribuție la promovarea culturii și tradițiilor românești. Raiffeisen Bank este partener strategic al proiectului Via Transilvanica și al Asociației Tășuleasa Social și a susținut amenajarea a 300 de kilometri ai traseului, în ultimii trei ani.

Poțifacediferența.

Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
3€
5€
10€
Prin Patreon:

Accesând https://www.patreon.com/pressoneRO

Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

3.5% din impozitul pe salariu

Poți redirecționa 3.5% din impozitul tău pe venit folosind formularul de mai jos. Dacă nu se încarcă, poți accesa acest link: https://formular230.ro/fundatia-pressone