Piatra lui Fidel

1.

Era sâmbătă când mi s-a umplut newsfeed-ul cu „Fidel Castro a murit!”. De data asta, pe bune. Mai pe seară, cu un pahar în față, am realizat că nu e atât de departe Cuba și că aș putea ajunge la înmormântare.

Câteva ore, câteva dezbateri și câteva sute de dolari mai târziu, aveam biletul de avion către Santiago de Cuba și rezervare prin Airbnb la o casa particular.

Luni, mai mult ca să nu zic că n-am încercat, am cerut ambasadei de la Ottawa aprobare pentru viza de jurnalist. Îmi imaginam că e tardiv, fiindcă zborul meu pleca miercuri dimineață. Când, după câteva ore, mi-au scris că e ok, nu mi-a venit să cred.

Marți, la prima oră, sunt prezent în fața consulatului, împreună cu doi cubanezi. Ninsoarea de dimineață s-a transformat în ploaie rece, iar vântul a stins toate lumânările aprinse pe scări pentru Fidel. Shit, e frig și ud! S-au gândit bine cei care au lăsat mesaje în folie de plastic.

Înăuntru, a dispărut aprobarea, deși, cu o zi înainte, am sunat să confirm. Dezbat între ei, sună la Ottawa, îmi fac semn că e ok, mai plătesc o sută și ceva de dolari și ies cu viza în pașaport. That was easy…

…

În avion, am loc fix în mijloc. Îmi bag căștile în urechi ca să scap de doamna din stânga, care-i tare vorbăreață. Acum vorbește peste mine cu un băiat de băiat care are loc la geam, în dreapta. Ea are rude în Cuba, el merge – cel mai probabil –  la femei.

E a 25-a oară când vizitează o stațiune de lângă Santiago de Cuba. Pe Samsung Note are un wallpaper cu el însuși, în slip, arătându-și pătrățelele de pe abdomen în apa azurie a Cubei.

Termină de povestit cu doamna, își face un selfie înainte sa piardă semnalul, postează ceva pe Facebook, apoi își pune muzică la maxim. Death metal. What!? Mă mai uit o dată la el. Pițipoancă masculină care ascultă metale n-am văzut foarte des.

Patru ore mai târziu, înțepenit în scaun, mă uit pe lângă baiatu’ care sforăie la câte un atol înconjurat de apa asta incredibil de frumoasă. Survolăm Cuba, pe care n-am văzut-o de trei ani. Îmi pare foarte familiară, nici nu știam că îmi era dor.

Apă și talpă. Să alergi toată Via Transilvanica. Și să rămâi în viață.

Aceasta este povestea unui documentar de lung metraj care tocmai a intrat în cinematografe. Filmul e un must see, nu doar de către pasionații de alergare sau fanii Via Transilvanica. Este pur și simplu un film onest, dinamic, care conține fascinante felii de viață. E genul de film care pare prea scurt. Când se termină simți că ai fi vrut să mai vezi.

Reportaj: Minerii care sting lumina. De ce s-au bătut oamenii din Valea Jiului pe slujbele din subteran

325 de posturi au fost aruncate pe piață la începutul lunii septembrie 2024 și candidații s-au înghesuit să-și depună dosarele. Paradoxul închiderii minelor din Valea Jiului e că e nevoie de oameni în subteran.

Aterizarea îmi scutură gândurile din cap – pilotul trânteşte avionul de pământ de zici că-i o găină grasă și beată. Tare mai urăsc avioanele… În fine, bine că am ajuns, scot capul pe ușa avionului și intru în saună.

2.

Coadă mare la al doilea security check. Cubanezii mai verifică o dată bagajele de mână la aterizare. Din când în când, mai scot câte un măr și-l aruncă într-un tomberon.

Îmi vine şi mie rândul într-un târziu: începe circul. Ce-i cu atâtea aparate foto? Mai ai altă geantă? Mai ai alte scule? Pașaportul? Ia-ți toate bagajele și urmează-mă.

Într-o sală – mai bine zis, într-un hol apropiat – e plin de mese. Mă pun să desfac bagajele.

Unde stai în Cuba? Îi cunoști pe oamenii ăia? Cum ai ajuns la ei? Ai mai fost în Cuba? Unde? Ce scule ai avut cu tine data trecută? Hai să înșirăm totul pe masă. Ăsta ce e? Microfon? Cum îl atașezi de aparatul foto? De ce ai două microfoane? Astea ce sunt? Hard de 2 terra, hmm… mare!

Îmi pozează toate lucrurile întinse pe masă. Între timp, apare un om de la partid. Citesc pe ecuson CDR (Comités de Defensa de la Revolución) – apărătorii revoluției. Am mai fost la întâlnirile lor, în Havana.

E o organizație populară, care „apără revoluția” de influențe negative, la nivel de cartier, blocuri, sate. Un fel de vecinii securiști – vânzătorii, brutarii, coafeza, pensionarul de la parter sau măturătorul de stradă.

Pune mâna pe telefon:

Dos cámaras fotográfica profesional con accesorios, dos micrófonos, uno para entrevistas, otro para sonido ambiental!

Repetă. Închide. Îi mai spune vameșului ceva și pleacă. Vameșul mă pune să-mi adun lucrurile, apoi îmi ia gențile și mi le cântărește. Îmi scrie ceva pe o foaie, îmi face copie după pașaport și viză și-mi dă un formular mâzgălit de el:

Give this to the lady. Thank you for your cooperation!

E gata? Pare gata! E ciudat cum vameșul nu a putut să-mi dea voie fără aprobarea Comitetului. Schimb niște pesos cu atenție – data trecută, casiera mi-a șutit 20 de dolari –  și ies din aeroport.

– Taxi! Taxi, Señor?

– My friend! Taxi? Centro? Diez dólares!

– Taxi? Ocho?

– Cinco, îmi șoptește alt rechin.

– OK.

E un Plymouth din anii ’40, reparat și modificat până n-a mai rămas mare lucru original din el. Dar claxonul îl ține.

Tit, tit, tiiit, vezi că mă apropii de intersecție! Tit, tit, tiiit, te-am văzut, bă!, răspunde altul. Tiiiit, tit, tit, intru în intersecție! Ti-ti-ti-tit, tiiiiiiiiit, dă-te dreacu’ de pieton! Tit, tit, tit, uite ce bunăciune!

Mașinile din Cuba nu claxonează, poartă conversații. Ooo, avem și la cucaracha. Why not!

Ajung la casa particular unde-s cazat. Proprietara mă pupă de parcă-s o rudă venită în vizită. Îmi arată camera, îmi zice că e ok dacă aduc femei, doar să-i spun. Ooook…

Aerul condiționat merge. Dușul e de tip sinucigaș, cu două fire de curent care intră în para aia. Un soi de termoplonjon prost împământat. Gâdilă un pic când ating robinetul. Mai bine ies pe stradă.

3.

Ciudată e Cuba fără alcool și fără muzică! Mai sunt patru zile din doliul național decretat la moartea lui Fidel și toată lumea îl respectă.

E al naibii de cald și umed. Berile reci îţi fac în ciudă de prin frigidere, fiindcă niciun vânzător nu vrea să le vândă. Muzica e oprită peste tot, nimeni nu joacă domino şi parcă și oamenii vorbesc mai încet.

Restaurantele şi terasele sunt goale.

Pietonala José Antonio Saco, din centrul orașului, e plină de magazinașe, vânzători ambulanți și trecători. Cum s-ar auzi aici muzică de la fiecare vânzător de boc de jamon la 5 pesos (sandwich cu șuncă și brânză la 0,25 $)! Nu-mi iau refresco cu un peso, de frică să nu-mi petrec zilele pe wc.

Unul dintre videoclipurile proiectate în buclă în mai multe piețe din Santiago de Cuba.

– Taxi! Taxi? My friend! Taxi?

– No, gracias.

Apropos, muzica lor patriotică e mult mai mișto decât a noastră, aia de pe vremea lui Ceașcă. Poți dansa Cha Cha pe cântece despre femeia revoluționară și despre reforma agrară. Dar mai bine mă duc să-mi cumpăr internet imperialist cu 10 CUC pentru 5 ore (CUC sau peso convertible, inițial banii turiștilor, e o monedă paralelă, la paritate cu dolarul american).

– My friend! Where are you from?

– No, gracias.

Știu scam-ul din Havana. Atunci veneau pe rând ca să afle câte ceva despre tine, apoi apărea ultimul sau ultima înarmat/ă cu informații. În cazul nostru, o femeie care susținea că e recepționera de la hotelul unde eram cazați și pretindea că are nevoie de leche por los niños (lapte pentru copii).

Seara, în cele câteva parcuri cu WiFi din Santiago de Cuba, lumea are fața colorată de lumina albastră a telefoanelor și tabletelor. Pe lângă rețeaua oficială ETECSA, mai sunt vreo cinci reţele ale micilor întreprinzători locali care revând internet la jumătate de preț.

Cubanezii stau ciorchine cât mai aproape de laptopurile providerilor. Nu mă pot conecta pe VPN, nu că aș avea de ce, dar eram curios dacă pot fi folosite de localnici pentru a scăpa de supraveghere.

Îmi termin ziua pe terasa de pe acoperișul casei unde-s cazat în muzică de claxoane și camioane cu motoare arhaice. Trei afișe uriașe cu Fidel Castro, Camilo Cienfuegos și fratele Raúl veghează intersecția. Por Cuba, con Fidel, Revolucion!

1 decembrie 2016. Avenida Victoriano de Garzón, Santiago de Cuba. Foto: Cristian Mijea

4.

Ca în fiecare zi, la 7 sunt pe străzi. Puțin mai devreme apare soarele de după munții din parcul național de la Gran Piedra, ca să încingă orașul până la 30 de grade înainte de ora 9.

Comitetul Provincial al Partidului e la doi pași de locul unde-s cazat și e păzit în permanență. La un moment dat, cineva mi-a spus foarte serios că există riscul unui atentat terorist.

De altfel, patru polițiști mă măsoară din priviri de fiecare dată când ajung în dreptul sediului partidului. Sunt așezați strategic vis-a-vis de Comitet, între acesta și sediul sindicatului lucrătorilor din industria produselor lactate.

De la partid nu reușesc să aflu nimic legat de ce-o să se întâmple când cenușa lui Fidel va ajunge în Santiago. Mă trimit să vorbesc cu cei din Havana. Tot ce știu e că va ajunge sâmbătă în oraș. Sâmbătă seară este programată o manifestație de comemorare. Printre claxoane, mă duc să mai dau o raită prin piețe, să văd dacă se pregătește ceva.

– Taxi, Señor?

– Gracias, no.

Trei autobuze pornesc de la stop și ne îneacă pe toți într-un fum negru de motorină proastă. Motorină amestecată cu caniculă – parcă-s din nou copil mic, în București.

O vizită în Cuba e ca și cum te-ai întoarce în România anilor ’90. E incredibil cum, la așa distanță, atâtea lucruri sunt asemănătoare.

Aceeași uniformă și același sictir al chelnerilor, același unt, aceleași chifle, același miros de asfalt topit și canalizare neacoperită. Aceleași cornete de hârtie, doar că-s umplute cu alune în loc de semințe. Același tip de mic întreprinzător cu sandwich-uri și sucuri la dozator, înghețată, felii de pizza cu mult ketchup și cafea din termos.

5 decembrie 2016. Un magazin din Santiago de Cuba are afișat portretul lui Fidel Castro. Foto: Cristian Mijea

Dar căldura, căldura asta mă ucide! Uf, și câte voiam să fac! N-am mai ajuns să prind cenușa lui Fidel nici în alt oraş. Convoiul reface în sens invers Caravana Libertății, peste 1000 kilometri din drumul pe care l-a făcut în ’59, ca învingător al revoluției cubaneze.

Îl mai pot poza doar sâmbătă, când ajunge aici, la Santiago, unde a început totul. Umblu lipit de ziduri ca să mai prind un pic de umbră. Cubanezii din Santiago nu cred în copaci. Ciuful din vârful celor câțiva palmieri rămaşi nu rezolvă mare lucru.

– Taxi? My friend, taxi?

– No, gra…

– Taxi?

– No, gracias!

Trebuie să mă dau deoparte când mă izbesc de o turmă de turiști entuziasmați, care urcă pe stradă pozând în toate direcțiile. Văd de pe deal un vas de croazieră ancorat în port. Voi aveți bere rece, norocoși de ape internaționale ce sunteți!

În fața mea, o cubaneză întinde o mână-n drum. Un motociclist oprește în următoarele secunde și-i întinde o cască. Se suie într-o dungă, că poartă fustă.

Acum m-am prins: astea-s taxiuri neoficiale! Aș lua și eu, dar n-am niciun chef de țigănit la preț. Până acum am întâlnit foarte puțini oameni care n-au încercat să-mi tragă țeapă.

Trebuie să mă duc să arunc o privire și în Piața Revoluției (Plaza de la Revolución Antonio Maceo), acolo unde va fi organizată manifestația de comemorare.

Am fost deja în recunoaștere până la cimitirul Santa Ifigenia, unde va fi depusă cenușa lui Fidel, dar polițiștii ascunși la umbră au ordin să țină pe toată lumea la distanță. Bine că mi-ați dat viză de jurnalist, iar acum nu mă lăsați să mă apropii de nimic.

La fel ca societatea, jurnaliștii se împart în mai multe clase. Acolo, jos, sunt independenții. În vârf stau grupurile media cu fixeri, pile și bugete nelimitate. Pe astea le-am găsit deja instalate când am ajuns în Piața Revoluției.

CNN, Associated Press, France Presse, Reuters și alții au deja corturi ridicate în piață. Un cameraman filmează important în timp ce un aghiotant îi ține o umbrelă. Nu e nimic de făcut aici, ‘oi vedea mâine seară. O iau încet înapoi către centru.

– Taxi, Señor?

– My friend!

– Taxi?

– No, gracias.

– Centro?

– NO, GRACIAS!

Îmi închei ziua în Plaza de Marte, unde mai multe clase de copii învață judo. Au exersat prinderi, au alergat câteva ture, acum au ajuns la flotări. Mai toți se prostesc cu flotările, dar un antrenor s-a chitit pe o fată mai grasă care nu le face bine, aşa că-i cară curele peste spinare.

Părinții copiilor sunt de față, dar nimeni n-are treabă. Performanță sportivă cu biciul, încă o asemănare cu România comunistă. Din nou, strigătele antrenorului, din nou se aude cureaua lovind aceeași spinare.

– Hello, my friend! Do you like Manu Chao?

– Huh?

– Do you like Manu Chao?, zice tipul cu dreadlocks.

– I guess so, why?

– Do you want ganja?

– What? NO!

– Are you sure you don’t want ganja?

– No, man, I’m a drinker.

– Well, there’s no alcohol, but you can smoke.

Da, asta mi-ar mai lipsi acum, să mă bag fără rost în ceva belea cu droguri. Ma duc să mă culc.

Cocoșii naibii, sper s-ajungeți supă!

5.

Today’s THE day! Azi ajunge Fidel. Ieri, în două pieţe din oraş au fost instalate ecrane, macarale TV și boxe. Am timp de o plimbare, o cafea și un sandwich cu șuncă. Au ajuns și jurnaliștii acreditați de Havana. Poartă ecusoane cu Prensa extranjera. Tocmai a trecut o mașină cu ecuson CNN pe lângă mine.

Pe la ora 11 se adună lumea în piață. Micii întreprinzători care revând acces la internet au fost fugăriți. Nu se cade să faci speculă lângă cenușa lui El Líder Máximo. E bătaie pe stegulețele cubaneze și afișele cu Fidel împărțite de câțiva membri CDR (Comités de Defensa de la Revolución).

Apar și elevii aduși cu școala, în frunte cu profesorii lor. Din când în când, în diferite colțuri ale pieței se scandează Yo Soy Fidel (Eu sunt Fidel)! Mulți participanți sunt incredibil de triști. Au apărut şi soldații, care se așază cu fața la mulțime.

Liceenii stau rezemați unii de alții pe borduri cu nasu-n telefoane. Din când în când se apropie un vuiet „VINE!” Se face liniște, toată lumea sare în picioare. E alarmă falsă din nou. Pe măsură ce se apropie momentul, soldații devin mai stricți. Nu mai avem voie să ne plimbăm pe stradă.

Oamenii nu mai au voie să se așeze pe bordură. Un elicopter zboară în cercuri deasupra orașului. Trei eleve se hlizesc în fata mea, soldatul se roagă de lume sa stea aliniată. E mai mult negociere, iar lumea o ia ca pe o sugestie.

3 decembrie 2016. Un grup de elevi așteaptă în Santiago de Cuba sosirea convoiului care transportă cenușa lui Fidel Castro. Foto: Cristian Mijea

„VINE!” – se aude din nou o alarmă falsă. Sunetul se apropie șoptit, ca un șarpe care alunecă pe deasupra capetelor înșirate la marginea drumului.

Trece o Lada, iar șoferul frânează din când în când și arată cu degetul în stânga și-n dreapta. Câțiva nu-s aliniați bine. Oamenii se execută fără comentarii.

„VINE!” – de data asta e pe bune. Coloana oficială e simplă. Camionul care duce cameramani și fotografi este urmat de o mașină de poliție și de un jeep rusesc (UAZ).

Vine apoi un jeep identic, cu remorca pe care a fost așezată cenușa lui Fidel Castro. Yo soy Fidel!, strigă mulţimea din toate puterile.

Soldații se întorc și salută. Totul e gata într-un minut. Fug să mai prind o dată convoiul pe o stradă apropiată și-mi pierd mai multe ore luptându-mă cu internetul cubanez ca să uploadez câteva poze și un video.

Seara, ajung la comemorarea din Piața Revoluției înarmat cu două sticle de apă și un sandwich. Fiecare oraș cubanez mai mare are o piață uriașă pregătită pentru demonstrații și alte întâlniri patriotice.

Cea din Santiago de Cuba îi este dedicată lui Antonio Maceo, generalul care a luptat pentru independența insulei.

Trec pe lângă wc-urile din lemn care se revarsă direct în canalizare, ocolesc standurile cu suc și pui prăjit ale vânzătorilor ambulanți și ajung în piață.

Deja e plin de lume și atmosfera e una de festival de muzică. Elevii aduși cu școala își fac selfies, stau pe telefoane, îmbrățișați, trântiți pe jos, par veniți în tabără. Tineretul cubanez, cu puține excepții, nu e interesat de ce se petrece. O gașcă de liceeni găseşte oricând ceva ca să se distreze.

De altfel, jumătate din lumea adunată aici pare venită ca la o sărbătoare câmpenească. Cealaltă jumătate se împarte între fanatici și oameni care-s supărați cu adevărat.

De departe, îi aud pe unii scandând:

Viva Fidel, Viva la Patria, Viva Raúl, Viva la juventud Cubana!

Tot ca la concerte, fanii adevărați sunt de mult în primele rânduri. Mă duc mai aproape. Când obosesc, cei care pornesc scandările sunt înlocuiți de oameni de rând care strigă din toți rărunchii.

Sloganele sunt completate pe măsură ce vreunul își amintește vreo realizare atribuită lui Fidel. Oricine din mulțime poate continua: Hasta la victoria… SIEMPRE!, răspund oamenii.

Unde-i Fidel? AICI!

La Sănătate? E FIDEL!

În universitate? E FIDEL!

La Educație? E FIDEL!

În Cuba? E FIDEL!

În America Latină? E FIDEL!

În lume? E FIDEL!

Yo soy Fidel! YO SOY FIDEL! YO SOY FIDEL!

3 decembrie 2016. Participanți la manifestația de comemorare organizată la Santiago de Cuba în memoria lui Fidel Castro. Foto: Cristian Mijea

Urmează speech-urile, întrerupte din când în când de aplauze și, ocazional, de laitmotivul Yo soy Fidel! Mă zgârie pe urechi „universitarul veșnic”, „luptătorul neobosit”, „revoluționarul complet”.

A durat cam o oră jumate. Publicul mai are un pic de dragoste și pentru Raúl Castro: Raúl es Fidel! Sau: Raúl, amigo… el pueblo esta contigo. (Poporul e cu tine.)

Se cântă o strofă din imnul național. Si, se puede! Si, se puede! Se mai cântă un șlagăr patriotic și gata. Către case. Pe drum, număr ca Pristanda steagurile pe care le-am văzut: China, Turcia, Canada, Granada, Republica Dominicană, Columbia.

Mâine dimineață e înmormântarea.

6.

Duminică, la 6 dimineața, nu e nimeni în centrul orașului. La 7 începe înmormântarea, în cimitirul Santa Ifigenia. În apropiere au ieșit destui oameni să-l vadă. Au fost aduși și liceeni, să mai umple golurile. Sunt și mulți turiști și multă presă străină.

Convoiul funerar apare la scurt timp. E liniște. Cubanezii mai în vârstă fac cu mâna, adolescenţii filmează cu telefoanele. Încep aplauze în liniște, potrivite pentru o ieșire de pe scenă, apoi lumea izbucnește într-un „Yo soy Fidel!”, atât de sincer, din tot sufletul, că mi se face pielea de găină.

4 decembrie 2016. Cenușa lui Fidel Castro ajunge la cimitirul Santa Ifigenia din Santiago de Cuba. Foto: Cristian Mijea

Pornim toți către cimitir, dar, la scurt timp, suntem blocați de un cordon de armată. Înmormântarea e pentru familie și apropiați – numai televiziunea cubaneză are acces. Câteva zeci de tineri cu portretul lui Fidel, îmbrăcați în tricouri pe care scrie „Condu-ne” și „Vom învinge”, iau locul soldaților.

Toată presa străină filmează același cordon de cubanezi. Aud germană, chineză, rusă, franceză, italiană și, bineînţeles, engleza de pe mai multe continente.

Rușii pun un cubanez să se îndrepte trist către mulțime și filmează învârtindu-se în jurul lui. Un francez pune alt cubanez să țină o pancartă mai sus și mai la stânga, să cadă lumina aşa cum vrea el: „Ține, ține! E perfect!”

„Vreți să știți ce-nseamnă Fidel pentru mine? Vă zic eu ce înseamnă!, strigă o femeie de vreo 50 de ani și presa o înconjoară. Uitați-vă la mine, eu sunt neagră, bărbatul meu e negru. Maică-mea n-a avut voie să meargă la școală pentru că avea culoarea pielii neagră. Maică-mea e analfabetă! Eu am Master în științele educației, datorită campaniei de alfabetizare a lui Fidel!”

4 decembrie 2016. Voluntari cu steaguri și portrete blochează accesul la cimitirul Santa Ifigenia din Santiago de Cuba, unde are loc înmormântarea cenuşii lui Fidel Castro.

O bătrânică slabă, toată riduri, trece bombănind: „Ia mai lăsați-mă-n pace cu Fidel, că m-am săturat!”. Cubanezii din jur se uită amuzați la ea. „Idei puține, dar fixe”, comentează unul. Bătrânica, grăbită, își vede de drum.

Yo soy Fidel! Yo soy Fidel! Yo soy Fidel!

Lumea izbucneşte din nou când se aud primele salve de tun. La umbra unui pom, un bărbat face liste cu cei prezenți. Se pare că lumea a plecat de la înmormântare pe partea cealaltă.

O pereche de hipsteri filmează cu o cameră vintage pe 16 milimetri. Un rasta man de vreo 30 de ani încearcă să-și desfunde paiul unei căni cu piciorușe pentru ceai matte. Un fotograf e luat de salvare din cauza căldurii.

Înmormântarea s-a terminat, dar tot nu suntem lăsați să intrăm în cimitir. Mas tarde, mas tarde, repetă soldații care păzesc intrările. În Cuba, mai târziu poate însemna orice, de la 5 minute la niciodată.

Mă duc să trimit poze și rămân prin oraș. Îmi mai trebuie una cu mormântul, ca să închei și eu capitolul ăsta. Mâine dimineață. Tot mâine se dă dezlegare la alcool.

– My friend, taxi?

– Taxi, Señor?

– No, gracias.

7.

Luni, la 7 dimineața, în drum către cimitir, întâlnesc muncitori care fac poștă o sticlă de rom. Au apărut și două florărese care-mi întind un buchet de trandafiri pentru Fidel.

La poarta cimitirului e mai puțină lume. Două femei în vârstă povestesc ceva amintiri cu socialismo cubano. Mi-e ciudă că nu înțeleg spaniola mai bine. Așteptăm în soarele fierbinte să se deschidă cimitirul.

Gata! Ne lasă înăuntru în grupuri de 10-12 oameni. Au instalat garduri de lemn care ne duc către mausoleul lui José Martí, eroul național al Cubei. Dar nu acolo e mormântul pe care-l căutăm.

Ne oprim în fața unei stânci cu o simplă inscripție de bronz pe o placă de marmură verde. Fidel. Atât scrie. Nimic altceva, nici măcar anii petrecuți pe pământ.

5 decembrie 2016. Mormântul lui Fidel Castro, în cimitirul Santa Ifigenia din Santiago de Cuba. Foto: Cristian Mijea

După Fidel nu vor fi denumite nici parcuri, nici străzi, şi nu i se vor ridica nici statui. Așa a vrut Fidel, a spus fratele său, Raúl Castro, mulțimii adunate acum două zile la comemorare.

Mult nu putem sta. Soldaţii ne mână afară din cimitir, pentru a lăsa alți vizitatori. Na, am văzut și mormântul, acum pot să mă duc pe o terasă.

Am ales una din cealaltă parte a orașului, vis-a-vis de o piață de unde se aude Radio Cuba la maximum. Dintr-o boxă spartă răsună cântece patriotice și mă trezesc că bat ritmul pe sub masă. Comand o bere Presidente. Hasta siempre!

Foto: Cristian Mijea

– Taxi, Señor?

– Sí, aeropuerto, por favor.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€