Pericolul cărților proaste

Vara vine, de obicei, la pachet cu anumite pericole specifice, de sezon. Printre ele se numără arsurile solare, colacii de burtică, rod al unor concedii reușite și… cărțile proaste.

Acestea din urmă îți răsar de obicei în cale ca iepurii, pe rafturile de întâmpinare, de cum pui piciorul în librărie. Despre ele nu prea scrie nimeni, fiindcă oricine a mușcat cândva o carte aiurea, vrea să o uite cât de rapid și nu să umple târgul cu fraiereala lui.

În acest material, cu ajutorul unui studiu de caz grăitor, vom încerca să vedem cum putem identifica și evita acești lupi în blană de oaie – cărțile ratate, însă vânturate pe sub nasul nostru ca fiind capodopere.

Majoritatea românilor nu intră veci în librării, deci evită cu grație această nesăbuință, minimizând astfel șansa de a deveni victimele cărților proaste. Alții cumpără de pe net, la sugestia prietenilor sau a siturilor specializate în recenzii, gen Goodreads.

Oamenii nu citesc cărți în general, invocând trei motive: lipsa timpului, a răbdării și cea mai fatală dintre toate, absența plăcerii.

Teoreticianul Roland Barthes vorbește despre scriitură ca despre ‘știința desfătării limbajului’, despre cum se cultivă bucuria de a sta într-un text cu adevărat bun. E o treabă complexă, care se dezvoltă în ani, așa cum oenologii cultivă un palat gustativ tot mai sofisticat în urma scăldării limbii în pârâiașe întregi de vin, în încercarea lor de a detecta o largă paletă de nuanțe și arome.

Dacă totuși am intrat în librărie deciși să investim în niscaiva cărți de luat cu noi în vacanță, bine am face să avem răbdare. Și să nu ne bazăm prea mult pe simțuri. Aroganța că ‘avem mână bună‘ la cărți poate merge la poker sau popa prostu’, dar nu și la lectură, mai ales dacă alegem căi mai puțin bătute și evităm scriitorii clasici, testați, cei cu care greu te poți păcăli.

Duhul verii, trebuie să o recunoaștem, aduce cu sine un dram de superficialitate, de lejeritate, gen rochiță înflorată de vară umflată de brize și tricouri vesele, imprimate cu mesaje stupizele, asumate cu bună știință.

Așa e și la cărți – vara ne permitem derapaje, încercăm noutăți, cu alte cuvinte, ne angajăm cu bună știință pe calea posibilei pierzanii. Sărim peste chestii grele, teoretice sau de dezvoltare personală și ne îngustăm căutarea lovind direct înspre ficțiuni.

Vrem ca cineva să ne șoptească în ureche o poveste, să ne aburească, să ne sucească mințile, că doar de-aia e soare și cald. Am muncit un an întreg, acum să facă cineva bine să ne maseze intelectul cu ceva aiuritor de fantastic, merităm și noi o Răpire din Serai, cât de mică.

Dorim ca acel autor să ne ia de antebraț ca pe un nevăzător și să ne treacă pârleazul către ceva lume nemaivăzută și nemaiauzită, să ne zăpăcească dulce până uităm de toți și de toate.

O carte bună înseamnă un decupaj reușit din realitate, o evadare cu stil din mundan și mai  înseamnă întoarcere la povestea ritualică de seară dintr-o copilărie fericită, când ziua își trăgea obloanele iar vocea binecunoscută se apuca de citit, până treceai hotarul din lumea concretă înspre tărâmul somnului și al visării.

Primul pas în evitarea lecturilor ratate e ignorarea topurilor vânzărilor. A se evita deci contemplarea panoului cu cărți de top, deoarece riscurile cresc până într-acolo încât ne-am putea rata total concediul cu ceva Fluturi de Irina Binder, de exemplu.

Nimeni nu va pricepe vreodată căile prin care cărți de-a dreptul obscen de indigeste, gen Suge-o, Ramona! se cațără în topuri și nu se mai dau duse de acolo, spre jena bietelor librărese. Una chiar mi-a mărturisit cât de rușine îi este.

Mergem așadar frumos la rafturile de întâmpinare, cele pline de noutăți și ficțiuni. Luăm contact vizual cu titlurile și copertele. Varietatea e acolo regină, fiindcă nu ai serii compacte, cu o grafică standard, așa cum oferă, de obicei, toate editurile respectabile.

Dacă nu căutăm ceva specific și mintea ne e deschisă la nou ca un buchet de crini pe masa învățătoarei în prima zi de școală, ne lăsăm seduși de arta graficienilor care, prin culoare și compoziție, fac în așa fel ca anumite coperte să ne sară în ochi mai rapid decât restul.

Următorul gest e de-a dreptul periculos: se ia cartea în mână, se cântărește, se pipăie și se adulmecă. Apoi vine adevărata probă de foc: se citesc textele de pe coperta față, spate, interioare, cuprinsul. Se răsfoiește aleatoriu, citindu-se, pe sărite, câteva fraze. E ca și cum un medic de familie ia cuiva pulsul, temperatura sau tensiunea.

Teoretic, ar trebui să identificăm rapid ce hram poartă o carte, fiindcă avem filtre precise: titlul, subiectul, traducerea, autenticitatea câtorva dialoguri, elaborarea frazării, tonul și, peste toate, potențiala evadare în mintea unui autor deștept, un povestitor capabil să suspende timpul banal, așa cum îl știm – cu facturi neplătite pe masă, vase nespălate în chiuvetă și o brânză împuțită uitată într-o cutie din frigider.

Cu toate acestea, periodic, se întâmplă dezastrul: cumpărăm uneori câte o carte incredibil de proastă, având convingerea că tocmai am luat una bună. Nimic mai vrednic de smerenie. Așa am pățit-o recent cu cartea lui Deborah Levy, bun studiu de caz despre cum un cititor experimentat poate fi tras pe sfoară ca ultimul diletant.

Recunosc, m-a vrăjit coperta cu silueta fetei plonjând în apă. O fi lucrând și subconștientul în fundal: visul zilnic de a plonja de pe o stâncă într-un lac de munte, când în oraș sunt 32 de grade la umbră.

Coperta față nu e doar bine desenată, ci e și dublă, lucru nemaivăzut. Adică are două cartone, cumva suprapuse, iar primul îl ascunde pe al doilea, ca pe un secret. Titlul însă e dubios: Înotând spre casă. Vă rog, rețineți: nimeni, niciodată n-ar trebui să cumpere o carte conținând un gerunziu în titlu.

Dar, imediat sub titlu, vine garanția calității livrată direct de la The New York Times Book Review. În micul text agățător ni se promite marea cu sarea: roman desăvârșit, ape adânci, lectură alertă.

Pe coperta spate, robinetul de elogii al marilor reviste americane curge nestingherit: autoarea este o povestitoare înnăscută, are un simț acut al formei dramatice, proza ei este seducătoare, subtilă, splendidă. Cartea cică e stranie, are o strălucire stratificată, plus conține o tensiune amenințătoare și mai ales, un final sumbru.

Apoi vine lovitura de grație – textul de prezentare de pe coperta spate, finalizat cu trei întrebări la care ai vrea musai să afli răspunsurile:

„Când sosește împreună cu familia la vila de vacanță de pe Coasta de Azur, Joe vede un cadavru în piscină. Dar fata nu e moartă ci, dimpotrivă, plină de viață. Este Kitty Finch, o botanistă autoproclamată cu unghiile vopsite în verde, ieșind goală din apă și făcându-și intrarea spectaculoasă în mijlocul vacanței lor. De ce e acolo? Ce vrea de la ei? Și de ce soția enigmatică a lui Joe îi permite să rămână?”

Mi-am petrecut, pe sărite, aproximativ 6 ore tolănit în hamac, mângâind cățelul pe burtă cu mâna stîngă, într-o mirare continuă: ‘Totuși, cât de infinit de proastă poate fi cartea asta?‘ M-am prins după cam 20 de pagini ce plasă imensă am luat, dar am strâns din dinți și m-am autoflagelat, citind-o până la capăt, ca să mă învăț minte. Și ca să pot scrie acest text în cunoștință de cauză.

Toată cartea e o trădare. Nu ți se livrează mai nimic din promisiuni, nu ți se răspunde limpede la întrebările agățătoare, iar așa zisa capodoperă e doar o înșiruire ternă de situații și dialoguri fără cap și coadă, scrise parcă de un elev de profesională amenințat de corijența la română pe vară,  condamnat fiind să treacă scriind o compunere despre portretul colegului de bancă.

Nu există nici un fir narativ credibil. Nici un personaj nu e desenat ca lumea, nu e convingător. Nici unul dintre cei regăsiți în paginile cărții nu te cucerește în vreun fel, fiindcă eroii nu au adâncime, consistență, sunt doar nume lipsite de personalitate: Mitchell, Nina, Laura, Isabel, Madeleine, Joe sau Kitty.

Oamenii intră și ies din paginile cărții ca la supermarket, adică impersonali și uniformizați de aceleași preocupări de o crasă banalitate – să ia ceva de haleală, să stea cât de puțin la coadă și, dacă se poate, să dispară urgent din peisaj.

Bineînțeles că se confirmă cuplăraiul previzibil al lui Joe, masculul alfa, cu botanista de ocazie, care mai e și ceva poetă secretă, pe deasupra. Aștepți toată cartea să-i citească odată marelui scriitor celebru Joe opera ei, având ca titlu tocmai fatalul Înotând spre casă și, în loc să dai peste genialitatea autoarei, te trezești că amețitul de Joe își trage shakesperean un glonte în cap și moare în piscină, cumva în oglinda scenei de deschidere, când tocmai fatala Kitty Finch făcea pe moarta în apă.

În rest, ai parte de un ghiveci de situații, scene și dialoguri parcă anume făcute să te amețească, presărate cu flirturi vag picante atât de prost scrise, de parcă ai înghiți scoici cu miere pe post de lămâie. Și ai bea bere fără alcool pe lângă.

Cineva parcă a îmbrobodit-o pe autoare că o fi genială și că-și poate permite absolut orice, așa că, săraca de ea, o chiar face. E ca și cum ai convinge un afon declarat că ar trebui neapărat să scoată un album solo. Sau pe Dăncilă că poate să vorbească țării fără hârtiuță.

Cartea e o lungă vorbărie absolut goală. Nu are narațiune, substanță și nici măcar vreo logică. Așa o fi scrisul de tip nou, un soi de delir imprevizibil, unde existența oricăror legături între situații și personaje se suspendă.

Ca să fie pachetul complet, autoarea pune în gura personajelor meditații adânci despre lume și viață, cam așa: ‘Viața merită trăită doar fiindcă sperăm că se va îmbunătăți și că vom ajunge toți acasă cu bine‘.

Sau încearcă disperate ruperi de ritm, cum ar fi aceea cu un tip fumat care dansează în chiloți și vorbește de unul singur: ‘Bonjour, Nina. Mi-au mâncat câinii pantalonii, așa că am rămas doar în chiloți. CD-ul e zgâriat, dar îmi place fiindcă mă calmează‘.

Iar alunecările în fantastic, nu sunt deloc fantastice, ci doar ridicole: ‘Nina ședea tăcută pe ponei contemplând îmbufnată crăpăturile de cer albastru, pe care le vedea printre copaci. Dacă ar fi întors cerul cu susul în jos, poneiul ar trebui să înoate în văzduh, printre nori‘.

Aș putea continua cu argumentația, dar nu merită. Merită în schimb să amintesc, pe puncte, ce lecții am învățat din acest experiment ratat:

În rest, noi să fim sănătoși. La cap.