Perfecțiunea unei dimineți oarecare

Voicu Bojan

Viața

31/01/2025

Mijesc ochii. Aproximez lumina. Iau seama unde mă aflu. India. Singur. În patul de sus, legănat de acea dulce monotonie tipică vechilor trenuri încă mirosind a metal și păcură. Tocmai am prins un nou răsărit nemeritat. Privesc afară. O ceață joasă în filamente subțiri apasă niște câmpuri anoste de buruieni. Închid ochii și lumea se oprește, îi deschid și o ia la fugă. Buimac de somn, casc vast și repetat. Moțăi, trag cu urechea.

Glasurile de tren, foiala și gesturile caracteristice debutului zilei încă așteaptă, picotind, un semn pentru a se reporni, la fel ca ieri și întotdeauna. Închid ochii și îmi imaginez. Nici nu se vor ridica bine oamenii în capul oaselor și comercianții vor da năvală, mai întâi cei cu bețe pentru spălat pe dinți, vânzătorii de chai masala, urmați de cei cu vata de zahăr roz și acadele, cei cu samosa, apoi restul, cu zecile.

Totul culminează spre după-amiază târziu, când soarele obosit se înmoaie precum sufletele păcătoșilor pe la sărbători. Atunci apar cerșetorii, cântăreții ambulanți, saltimbancii, sfinții și vrăjitorii. Aceștia vin mereu la urmă, când omul e sătul, împăcat cu sine, legănat, încă ațipit și deschis spre mister ca o gladiolă roșie într-o vază de rubin vara.

Dar înainte ca spectacolul să înceapă, toți gândacii de bucătărie de tren se vor retrage plini de demnitate în vizuini, ca nu cumva să creadă cineva că ei chiar există și au tupeul să mișune noaptea peste tot, ba chiar să adulmece cu antenele lor miraculos de sensibile ființele noastre adormite. Mi-am dat seama. Gândacii de bucătărie de tren trăiesc pe invers, precum șoriceii. Sunt ființe nocturne. Dar nu pot să nu mă întreb cum de au ajuns în vagonul 13, când bucătăria se află tocmai în vagonul 2?

Confrații pasageri vor forma în curând cozi la toaletele așezate în oglindă: Western Style sau Indian Style. Stând pe banchete, unii se vor spăla îndelung pe dinți cu acele bețe din lemn care se desfac la capete dacă le molfăi îndeajuns în gură și le înmoi în salivă. Cu un zel deosebit își vor curăța toți dinții și toate măselele, bucată cu bucată. E o artă.

Vor trece apoi pe la singura chiuvetă din capătul vagonului, unde, pe rând, își vor elibera gâtlejurile de secrețiile adunate peste noapte, vor scuipa repetat, tuși, horcăi, se vor clăti, își vor spăla ceremonios și îndelung fețele, ba chiar și dosul urechilor.

Apoi se vor parfuma, își vor întinde creme pe față și se vor primeni precum niște nuntași adevărați aşteptând dinaintea platourilor neatinse cu aperitive, fiindcă popa întârzie cu rugăciunea de binecuvântare a bucatelor. Sunt țepeni, iar nodurile cravatelor încă le stau drepte, strânse sub gulerul cămășilor albe frumos ferecate cu un năsturel sidefiu.

Iar uite-așa, va începe o zi nou-nouță destinată și ea, sărmana, să fie înghițită de timp și uitare. Fiindcă lumea, dacă te uiți doar un pic pe fereastră, o vezi cum gonește, fuge de tine în toate direcțiile, dispare fără urmă, rămâne mereu undeva înapoi. Cu fiecare nouă dimineață practicăm acelaşi ritual al renașterii și al uitării, iar lecţia pe care ar trebui s-o învăţăm în urma lui parcă se şterge de la sine precum o tablă de clasă la sfârşitul orei. Suntem, pentru o clipă, proaspeţi şi inocenţi din nou...

Cobor pe mica scară a virtuților și mă așez tăcut și cuminte pe bancheta de jos. Mă simt anonim, aproape invizibil. Limba de lumină foarte palidă de pe linoleumul albastru, dreaptă ca un liniar, clipește cu fiecare stâlp de beton pe lângă care trecem. Ceața aruncată peste câmpuri ca o perdea cu o textură rozalie face ca totul să se înece într-o cumplită melancolie. Bălțile lucesc mat adăpostind broaște încă picotind de somn, iar copacii din fundal fac exact ca cei din poezia despre toamnă a lui Arghezi - "urzesc brocarte" unor norișori timizi, care încă nu au curajul să devină baloți grași de vată, plutind ca niște zeppeline pe cerul lăptos.

Tubul acesta lung din metal taie lumea în două, spintecă liniștea ducând cu el pasagerii cu bagajele și cu destinele lor cu tot, de undeva înspre nicăieri, însă dimineața este atât de crudă, că lucrurile nu pot fi numite. În inimi ni se amestecă aceleași ingrediente simple: destinația, revederea, întoarcerea acasă, sfârșitul drumului. Orice călătorie în absența lor ar fi doar un marș funebru.

Lumea atârnă deocamdată undeva între somn și trezie, oamenii nu au curajul să dea față cu această nouă zi, cu atât mai puțin cu ei înșiși. Chipurile le sunt încă boțite de somn, părul le stă alandala, iar unii poartă pe obraz urme de fermoare, fiindcă și-au folosit gențile drept pernă. De teamă să nu le fure cineva. Am observat, în tren oamenii se agață de bunurilor lor precum naufragiații de orice obiect plutitor.

Cu mersul de tren semănând cu pașii clătinaţi şi nesiguri ai marinarilor întorși dintr-o lungă misiune pe mare, mă îndrept spre capătul de vagon adulmecând din mers mirosuri jilave de călători înveliți, cuibăriți, încolăciți ca vulpile, conținându-se pe ei înșiși în somn și uitare. Privesc figurile proaspăt trezite, cele care au trecut de la postura orizontală la cea în capul oaselor. Au mirarea întipărită pe chipuri, de parcă s-ar întreba sincer: "Și acum? Ce-i de făcut cu ziua aceasta nouă, oare cum ar trebui trăită ea?"

Afară lumina crește încet, se insinuează printre paturi, lângă bagajele care acum, la ziuă, când toate pericolele nopții s-au șters, par îngrozitor de ridicole așa cum sunt legate cu lanțuri și ferecate cu lacăte. Spaima de hoți se arată în soare atât de absurdă, încât dispare la fel de prompt precum gândacii de bucătărie. Încep să se audă sunete de lanțuri și lacăte deschise, made in China everything. Dimensiunile lor sunt pe măsura fricii călătorului. Îmi amintesc de o imagine asemănătoare din Jurnalul lui Kafka:

"Astăzi după-amiază, pe când stăteam lungit în pat, cineva a răsucit grăbit o cheie în broască și o clipă am avut broaște de ușă pe tot corpul, ca pe un costum de domino și, la intervale scurte, se deschidea, se închidea o asemenea broască."

Coada la toaletă e lungă. Îmi încerc norocul în vagonul vecin. Trec astfel prin cel mai înfricoșător loc din orice tren, spațiul zgomotos al acelui no man's land dintre vagoane unde există două lamele de metal forfecându-se. Mereu îl salt, evitând să pășesc direct pe lamele, de spaimă că, deodată, noaptea în speță, ele s-ar putea deschide brusc, iar hăul acela plin de huruială metalică și negură m-ar putea înghiți pe loc, transformându-mă într-o pastă de mici, lățită printre traversele însângerate.

Spălatul și igiena pasagerilor durează vreun ceas bun, făcând pe urmă loc celor de-ale gurii. Ființele se recompun ușor la apelul stomacurilor. Fiecare comerciant ocupă în cacofonia de pe portativul vocilor o anumită tonalitate unică, indiferent ce vor să-ți vândă: chai, coffee, banane mici, mere, portocale sau samosa învelite în ziar, micul dejun perfect al unei dimineți într-un tren indian.

Mă mulțumesc cu un ceai și două samosa triunghiulare, picante, unsuroase, nesănătoase și, bineînțeles, delicioase, servite într-un plic pătrățos, împăturit manual dintr-un ziar. Cu o dexteritate uimitoare, vânzătorul ia rupiile uzate și împuțite, dă și rest, apoi împarte ceremonios samosele de pe o tavă. Le vâră abil în plicul din ziar cu o singură mână, aceeași. Neapărat dreapta.

Pentru o clipă mă gândesc la copilul care probabil, undeva într-un ghetou sau, în caz fericit, într-o cameră oarecare cu tavanul prea jos, o fi decupat și îndoit ziarul, să facă din el un plic pe care tatăl acum îl folosește drept suport al acestor samosa, pe care soția lui, o femeie simplă și responsabilă, le-a umplut în prealabil cu conținut, împachetându-l cu îndemânare în triunghiuri de aluat, le-a scufundat în uleiul încins și refolosit la infinit, apoi le-a cules cu o paletă de metal, una câte una.

Vecinul meu de pe locul 67 nu s-a trezit încă. Pare un tânăr IT-ist de viitor, îmbrăcat orășenește în blugi și geacă. Cu părul gelat în bucle negre ca tăciunele și un ceas argintiu cu o curea metalică pe mână, doarme cu capul strâns între palme și coatele pe genunchi. Se leagănă ușor la curbe, respirând împăcat și egal. Lângă el, un sikh cu turban specific de culoare roz stă turcește cu brațele încrucișate la piept și capul plecat, bălăngănindu-se în tandem, la aceleași curbe.

Vecinul de pe locul 65, în schimb, e înfofolit într-un pled ieftin, are pe cap o căciulă roșie și o eșarfă muștar pusă peste nas și gură, cum au bandiții din filmele western. Periodic o ridică și bea apă privind afară printre zăbrelele metalice, mișcând ritmic ochii, odată cu fiecare schimbare de decor petrecută în exterior.

În gări obscure, pe sub nasul lui trec oameni cărând bagaje și saci de rafie pe cap, trec vânzători de mere cu talgere antice, pe care adastă greutăți etalon, se perindă femei în straie colorate și cu inele ieftine pe degetele pline de praf ale picioarelor, de fapt trece o lume întreagă, curge un bâlci, ca un râu, pe o albie întortocheată și doar de el știută.

Apoi, rama ferestrei se golește, fiindcă trenul repornește, moale și lent de tot, shanti shanti,  copăcel-copăcel cum ar veni, ca să mai apuce și cei întârziați să sară în el din mers, înainte ca peronul să se termine într-un câmp anost, plin de scaieți găzduind între spinii lor mici pungi de plastic roz, tremurând în bătaia vântului iscat de trecerea noastră ca niște flori perene, speriate de moarte.

Nu trece mult și trenul se oprește iar. Nu știu ce gară e și nu contează. Până în Mumbai mai sunt vreo șapte ore. Trebuie să mă dezmorțesc. Las totul în urmă, inclusiv rucsacul, sub bancheta jilavă purtând încă urma trupului meu, și cobor pe peron. Toată perspectiva se schimbă. Trenul reflectă pe carcasa lui metalică luminile roșii ale peronului și deodată pare un lung pumnal însângerat dintr-o piesă de Shakespeare.

Dinspre gară se apropie un grup de sărmani în straie lungi care, de departe, par îmbrăcați în zdrențe. Vin compact ca un grup de revoluționari, cu pasul acela grăbit și nefiresc, purtând cu sine spaima nemărturisită de a scăpa trenul, una din marile spaime universale, putând sta pe același podium cu noaptea în cimitir, rătăcirea prin pădure sau înotul într-o apă deschisă și străină, care nu știi ce ascunde în adânc.

Stau locului, anume nu mă dau la o parte, vreau să văd ce mi se întâmplă. Îmbrăcați în robele și pledurile lor fluturând și purtând pe cap genți, saci de rafie sau chiar pături clădite frumos în straturi, oamenii vin, mă împresoară, se opresc și așteaptă ca o tânără într-un sari colorat cu o geantă crem pe cap, pe care scrie mare Hua Xia, să citească lista pasagerilor, lipită chiar lângă ușa trenului. O tăcere speriată umple acum peronul.

Toate listele de pasageri sunt afișate cu numele și locul fiecăruia. Sunt lungi și tipărite la antice imprimante cu ace, care bâzâie enervant la orice ghișeu din orice gară. Grupul s-a oprit și stă cu ochii pe fata îmbrobodită cu un șal portocaliu, iar emoția așteptării umple aerul. Zici că se citește din Cartea Vieții la Judecata de Apoi. Rămân așa imobil, prins fără voie între ei într-o împresurare fraternă, dar nimeni nu pare să mă observe. Am fost înghițit, grupul m-a asimilat organic şi fără interogaţii, aproape că ne atingem. 

Am timp să iau seama la straiele lor lungi, la șaluri, baticuri, turbane, la cămăși roz cu manșetă, la sandale scâlciate, la veste de jerse găurite de molii, la capete purtând poveri sau la mâini ținând strâns mânere de genți ieftine, cumpărate prin bazaruri, unele aflate chiar în vecinătatea gărilor.

Mă simt ca într-un șifonier înghesuit, unde toate hainele sunt îmbrăcate de personaje vii, calde, care nu au treaba mea, fiindcă o au pe-a lor și, iată, nimeni nu vrea ceva în plus de la viață, decât eventual să existe pe lume în acel spațiu minimal, delimitat de o pereche de încălțări obosite și prăfuite, pe care se înalță un trup înfofolit în straturi de cârpă, culminând cu un sac de rafie în vârful capului, plin cu te miri ce, dar ținut strâns de gură, ca nu cumva să șoptească vreun secret.

Nu, grupul de oameni nu are locuri în vagonul meu, așa că pleacă mai încolo, cu aceeași grăbire specifică de peron, doar o femeie frumoasă cam la 40 de ani, cu o podoabă aurită agățată de nara stângă, îmbrăcată într-un sari cenușiu și învelită într-un pled maroniu, care-i acoperă umerii și capul, se oprește o clipă și mă privește direct în ochi, mă măsoară curios și intens, fără a slăbi contactul vizual. Are ochii mari, negri, sfredelitori.

Cât de profundă poate fi uneori această întâlnire pasageră cu un alt om, cu un necunoscut, imprimându-ţi ceva atât de puternic într-un pliu al memoriei. E un moment fotografic perfect. Clipesc. Declanșez instantaneu un val de întrebări. Oare ce fel de luptă neștiută duce în lume această femeie curioasă, cu privirea ei dârză și sinceră? Ce dor o poartă pe peronul acestei gări fără nume? Încotro pleacă? De ce ne privim noi în ochi așa de direct și unde, în ce spațiu secret ni se întâlnesc gândurile rostind fiecare o limbă de neînțeles pentru celălalt? Am clipit... şi ce instantaneu minunat a ieşit!

Deodată gata, clipa aceasta părând să fi durat o mică eternitate se stinge ca un bec și ne despărțim pe vecie, fiindcă ea se grăbește acum să prindă grupul fâlfâitor și compact de haine repuse în mișcare. Sunt redat imediat propriei singurătăți. Rămân așa o vreme petrecând-o cu privirea, până când un sunet îmi perforează timpanele.

Fluieratul prelung al locomotivei pare o trâmbiță îndepărtată a Apocalipsei. Ne trezește pe toți din visare. Febrilitatea crește. În câteva secunde, atotputernicul șarpe de fier se pornește lent de tot, oamenii peronului sunt aspirați în vagoane, totul se repune progresiv în mișcare, ritmul preia actanța, iar legănarea cea atât de tandră și democratică ne unește din nou.

Suntem din nou călători, viața noastră e trecere, petrecere, plecare, rătăcire și regăsire. Aș fi putut foarte bine sta locului acasă, să umplu cu prezența mea aceleași spații obositor de familiare, frământând aceleași cărări bătute, respirând același aer, reciclând poate aceleași gânduri. Dar, ca norocul, iată-mă pe drum. Clipele se dilată, observațiile se acutizează, totul se amplifică: cea mai banală dimineață posibilă se preschimbă într-un amalgam de senzații și prilejuri de reflexie, fiecare gest banal se încarcă cu sens, iar fiecare întâlnire pasageră, iată, poate deveni memorabilă.

Cred că orice om care nu devine la un moment dat xenos, adică străin pentru sine și pentru lume, un pelerin șters preumblându-se fără țintă în necunoscut, seamănă cu un cititor avid condamnat să citească la infinit aceeași pagină, singura, dintr-un mare roman altfel plin de aventuri, de iubire, trădare și jertfă, având peste toate și un final surprinzător.

Uneori, vorba Annei Lamott, "merită să demisionezi de la cârma destinului tău", să accepți absența oricărui control asupra spațiului și contextului, să te abandonezi necunoscutului, să recunoști cu smerenie că nu ești altceva decât un biet orfan rătăcitor într-o lume prea largă. Exiști doar. E și aceasta ceva, dacă nu chiar totul.