Pentru cei mai buni dintre cei buni, succesul are întotdeauna un preț

Alex Enăşescu

Redactor

Nu știu de unde mi se trage, dar în ultima vreme sunt fascinat de documentarele gastronomice. Poate fiindcă bucătarii buni sunt genul de oameni pentru care nu „merge și așa”, chiar dacă în joc e doar un aluat de plăcintă sau un piure de mazăre.

Capodopera genului este documentarul Jiro Dreams of Sushi, care prezintă un maestru japonez al gătitului de sushi. De-a lungul vieții sale, Jiro Ono, în vârstă de 85 de ani, a muncit pe brânci pentru a-și desăvârși meșteșugul.

La un moment dat, în prima parte a filmului, maestrul își amintește că, atunci când era tânăr, pleca de acasă la 5 și se întorcea la 10 seara, astfel încât nu apuca să-și vadă copiii. Într-una din rarele duminici când a rămas acasă, unul dintre copii i-a spus mamei că a găsit un străin care doarme în casă.

Această scenă arată care poate fi prețul succesului într-un domeniu atât de competitiv.

Seria Chef’s Table, produsă pentru Netflix de regizorul documentarului Jiro Dreams of Sushi, pune și mai mult în evidență compromisurile dure făcute de bucătari.

Fiecare episod este portretul unui chef care conduce unul dintre cele mai bune 50 de restaurante din lume. Ce au în comun oamenii ăștia, pe lângă pasiune, creativitate și dexteritate, este o ambiție intensă.

Fie că sunt bărbați sau femei, francezi, ruși sau indieni, toți bucătarii de elită au ceva de demonstrat. Ei vorbesc despre gătit ca despre o obsesie, o nevoie viscerală de a se impune la cel mai înalt nivel.

Singurul care face excepție este bucătarul neo-zeelandez Ben Shewry, care și-a dat seama că sunt lucruri mai importante în viață decât stelele Michelin:

„Eram super-ambițios, voiam să fiu faimos și să câștig premii. Îți spui ție însuți: «Voi face tot ce-mi stă în putere ca să fiu cineva». Parcă eram turbat, voiam să realizez atât de multe. (…)

Dacă ești un tip foarte ambițios și vrei să realizezi multe, la un moment dat riști să faci rău multor oameni. Restaurantul devine viața ta. Nu este o slujbă normală, de 8 ore pe zi. E o slujbă de 24 de ore pe zi.

Copiii au nevoie de sprijin, de prezența părinților lor. Iar eu nu le-am fost alături în primii ani de viață. Și mă doare să spun asta.

Când eram acasă, eram ca un zombie. Stăteam cu copiii, ei vorbeau cu mine, dar nu-i auzeam. Mă îndepărtasem de soția mea. Îmi uram munca, ceea ce nu mi se mai întâmplase.

Îți dai seama că e ceva în neregulă cu viața ta. Și începi să reflectezi, să te întrebi dacă merită. «Chiar merită tot ceea ce fac?»

Când eram mai tânăr, eram foarte interesat să ajung pe culmile succesului, să câștig multe premii, să fiu recunoscut de colegii mei de breaslă.

Pe măsură ce îmbătrânești, îți dai seama că lucrurile care contează cu adevărat sunt prietenii și familia. Pentru ei nu e important dacă restaurantul meu e pe locul 33 în lume sau nu. Lor nu le pasă decât că sunt un om cumsecade și că-mi tratez cu respect copiii, soția, familia și prietenii”.

De la „plecăm azi“ la „avem asigurare?” Cum se schimbă vacanțele în cuplu când apar copiii (P)

Georgiana și Ionuț sunt doi părinți din București, cu doi băieți de 3 și 5 ani. Experiențele lor, prezentate în acest material, construiesc o realitate pe care mulți părinți o împărtășesc, dar o descoperă pe parcurs: în vacanțele de familie, protecția e o necesitate care aduce liniște. 

Să AI sau să n-AI. Dilema privind alfabetizarea copiilor în inteligență artificială 

Ce înseamnă alfabetizarea în AI? De ce este urgentă rezolvarea ei? Cum se raportează la subiect cinci țări europene care se află pe un spectru care merge de la interzicere la adoptare în masă? Și, nu în ultimul rând, ce se poate face în România, unde autoritățile trebuie să navigheze și apele tulburi ale analfabetismului funcțional? Încercăm un răspuns în continuare. 

*

Oricine vrea să exceleze în meseria sa este pus în fața acestei alegeri. Într-un articol mai vechi din New Yorker, autorul american David Sedaris scrie despre teoria celor patru ochiuri de aragaz.

Imaginați-vă viața ca pe un aragaz simbolic cu patru ochiuri − familia, prietenii, sănătatea și munca.

Potrivit acestei teorii, pentru a avea succes trebuie să oprești unul dintre ochiuri, iar pentru a izbândi la cel mai înalt nivel vei fi nevoit să oprești două dintre cele patru ochiuri.

Într-o cultură ca a noastră, care fetișizează succesul profesional, este important să recunoaștem că „devotamentul perpetuu față de ceea ce un om numește afacerea sa poate fi susținut doar prin neglijarea perpetuă a multor alte lucruri”, așa cum observa scriitorul Robert Louis Stevenson.