Pensionarii salvatori din Krasnoiarsk

10.000 de kilometri de cale ferată în 3 săptămâni. Opriri în 8 orașe și un total de 7 ore − diferență de fus orar.

Totul, pentru a afla ceva despre Rusia și sufletul rus, la 100 de ani de la revoluția bolșevică.

Pericole de duminică

De frica unei cronici proaste, orașul acesta și-a scos la interval figura blândă și ternă a unei duminici veșnice, cum ai scoate un palton cu guler de vulpe dintr-un dulap de mahon duhnind a naftalină.

Chiar, există oare un moment mai cumplit al săptămânii decât o după-amiază de duminică în care nu mai e absolut nimic de făcut, în afară de a aștepta resemnat ghilotina unei noi săptămâni de muncă? Momentul acela dramatic când clopotele bisericilor și clinchetul lingurilor prin supa cu găluște au amuțit? Când tuturor conversațiilor banale li s-a pus punct cum ai pune crucea la căpătâiul unui mormânt proaspăt?

Ei bine, așa a fost la Krasnoiarsk, oraș pe care îl declar, drept urmare, cel mai blând și mai cuminte oraș din Siberia, dacă nu chiar din lumea întreagă. Ba, stai! Nu era cumva Kazarman, orășelul acela pierdut prin Kârgâzstan, și mai dihai? În fine, parcă, dar aia era mai demult.

Căldura, recunosc, a contribuit la starea de duminică lâncedă, de școlar ajuns în vacanța mare care își vede toți prietenii trimişi pachet la țară, la bunici. Mereu m-am gândit că-n Siberia trebuie să fie mai răcorică, măcar așa, de-o bluzică pe umeri, seara. Doar că noi am nimerit taman în unicele zile caniculare ale anului.

La ora 8-9 dimineața, având conștiința acută a vinovăției, alungam deja gândul unei beri reci ca pe o musculiță de oțet sâcâitoare. Dar, pe măsură ce ziua creștea, musculița devenea ţânţar şi bâzâia tot mai insistent pe la ureche.

Și au rușii ăștia niște beri craft atât de mișto, încât acum, pe loc, m-aș putea lansa într-o odă vastă, ca un elev silitor la Bac, căruia i-a căzut Ion – singurul roman la care a învățat ceva. De dragul Anei, normal.

Cu glasul iubirii (de bere) e greu să te pui.

Obiective turistice irezistibile

Dimineața ne-am petrecut-o, ca de obicei, umblând cocoșați de rucsaci de la gară spre centrul acestei urbe de un milion de locuitori, în căutarea Hostelului Pițigoi, situat într-un bloc comunist de pe o arteră principală.

În spatele blocului, unde intrarea se face pe o ușă grea, de metal, mașinile sunt parcate de parcă un geniu rău a vrut să creeze un labirint menit să-i trezească la viață bietului turist conștiința hăbăucă, complet anesteziată de glasul de metronom al roților de tren.

Am lăsat așadar papornițele, resemnați deja cu ideea că stăm iar ca-n tren, înghesuiţi în paturi supraetajate în singura cameră, dotată cu un balcon minuscul. Drept urmare, un rus gras venea periodic să ne roage să-l lăsăm să fumeze. Fuma, mulțumea și pleca doar ca să aibă de unde veni iar. Boală grea.

Ceremonios, o fătucă mi-a înmânat un fel de manifest: câteva pagini A4 trase la xerox din care puteam afla totul despre atracțiile locului. Se spunea că orașul a fost fondat la 1628 de către fix 3300 de cazaci, care au pus bazele unei localități denumite Fortul Roșu.

Se mai amintea acolo de Enisei, fluviul-cult care taie urbea în două, de dealuri și peșteri, de cele 150 de fântâni, de nenumărate sculpturi și monumente, ca să nu mai vorbim de grădini botanice, zoologice și, peste toate, de obsesia națională rusească: muzee de tot soiul, printre care trebuie neapărat să se numere Muzeul istoriei regionale, de regăsit în absolut toate orașele prin care am trecut.

Toate, dar absolut toate aceste muzee regionale sunt deosebit de îngrijit făcute, au prețuri diferențiate pentru turiști (cum erau la noi, în anii ’90, la mănăstirile din Bucovina, unde Romanians plăteau 3 lei, iar Strangers, 20).

Toate încep cu pietre, bolovani, fosile și miliarde de ani și apoi te iau, te învârt, te amețesc și te storc în centrifugă cu te miri ce minunății de animale împăiate, manechine de șamani duși cu pluta, băștinași răsăriți de prin epoca fierului, diorame 3D, sulițe, baroase și muschete, de parcă ai fi o pereche de chiloți într-o mașină automatică de spălat.

Invariabil, prin colțuri de camere, în toate aceste muzee regionale moțăie câte o mătușică cu mustăcioară pufoasă de voinic din basme pe care, din cauza ostenelii și saturației de informație (niet altă limbă decât rusa), o vei confunda ușor cu un exponat.

Prin urmare, te vei trezi crucindu-te la ea, mirat peste măsură că se mișcă. Şi nu doar se mişcă. Băbătiile astea cu gene ostenite sunt, de fapt, extrem de vigilente: ţin ochii pe tine ca pe butelie și te trag de urechi imediat ce faci ceva greşit. Aş putea delira mult şi bine despre această specie, ba chiar am și poze cu câteva.

Printre obiectivele turistice musai de bifat în minunatul Krasnoiarsk se numără așa: o hidrocentrală (a 8-a cea mai tare din lume), memorialul „Copiii războiului”, apoi un loc perfect pentru amatorii de cățărat pe stânci, de unde fluviul Enisei se vede frumos, un ditai politicianul de renume (Nikolai Rezanov) din bronz înalt de 5 metri și cocoțat pe un piedestal de marmură, Muzeul mierii, clădirea Operei, statuia „Unchiul Vasia Bețivanul și potaia sa”, denumită oficial „Omul cu câinele”, biserica de pe deal sau pădurea de pini în care e situat Parcul Central − plin, la rândul său, de „atracții irezistibile” ca o Matrioșka ce închide într-însa nenumărate alte mistere.

Bineînțeles că, din cauza timpului scurt și a oboselii acumulate în straturi-straturi, nu am bifat mai nimic din ofertă.

Nici măcar statuia lui Lenin, de a cărui meclă, sincer, m-am cam sictirit. Cu greu i-am mai putut privi silueta cu coada ochiului, și asta doar din spate și de departe. Trona solitar, ca de obicei, într-o vastă piață enormă, fiindcă, la capitolul spațiu, rușii sunt campioni indubitabili.

Dubioasă rău această înamorare de Lenin, acest El Che modest, fermecător și încrezător în viitorul luminos, care i-a predat senin ștafeta celui mai mare serial killer din istorie – Stalin.

În acest oraș tern, cu arhitectură mai mult comunistă decât clasică, alternând cu ruperi de ritm capitaliste tip OZN (ca în delirurile din episodul anterior), poți face un fel de „tur al norocului”.

Există o seamă de statui din bronz care cică aduc noroc prin frecare: unui moș trebuie să îi freci nasul, unei pisici − coada și unui sturion – mustățile.

Hahaha, bineînțeles că nimeni nu crede în tâmpenii de-astea, mi-am zis. Doar că, dând din greșeală peste moș, descoperi cu mirare că are nasul frecat și lucitor. Iar acest fapt te trimite automat la titlul delicios al unei cărți: „Omul este un mare fazan pe lume”.

Da, oamenii ar da orice să aibă noroc. Sincer, mie mi-a plăcut mult mai mult caloriferul de fontă vopsit în albastru de la etajul 3 al blocului de beton în care stăteam decât povestea norocului care sare dacă-l freci.

Cel mai distractiv la descrierile astea de orașe e când descoperi contraste pentru că folosești cu totul alte surse: supradimensionarea obscenă a Siberiei, un teritoriu mult prea vast pentru ca vreun om să vrea să-l cartografieze pe la 1500, i se datorează unui bandit de renume, Iermac Timofeevici, pe care țarul l-a trimis să meargă până la ocean și să pună granițe unde voiau mușchii lui, în schimbul guvernării și înavuțirii rapide.

El i-a hâșâit pe indigenii habarniști care, istoric vorbind, trăiau încă prin epoca fierului. Le-a găurit rapid pieile cu muschetele și le-a jefuit blănurile de samur și hermină, devenind brusc nu doar bogat, ci și celebru. Azi e considerat om mare, cu statui personale.

Un călător pe nume Jefferson povestește că, la finele secolului al XIX-lea, orașul Krasnoiarsk era format aproape exclusiv din bandiți și foști pușcăriași trimiși la muncă silnică și la construit cale ferată.

Unui anume comerciant nu-i mergea bine deloc deoarece, preacinstit fiind, nu era primit în sânul selectei comunități de infractori. De nervi, a plecat la Sankt Petersburg, a făcut cu bună știință ceva măgării, a stat o vreme la mititica, după care s-a întors, s-a integrat și prin urmare, s-a îmbogățit. Devenise, în sfârșit, credibil. Incredibil!

La pas, pe Dictatura Proletariatului

Problema cu luatul în piept al locurilor noi este că te tentează mereu să cauți miezul lucrurilor. Nici o diferență față de provincialul meu oraș de baștină unde, când merg dimineața să cumpăr lapte, mai dau de câte un coreean ochelarist pierdut în spațiu.

Se uită la lume și clădiri de parcă ar fi Adam în Grădina Edenului, gata să dea nume substantivelor: ființe, lucruri și fenomene ale naturii. Pozează cu foc dărâmături de clădiri nerestaurate de Primărie, la poalele cărora, din iubire pentru cetățean, s-au pus niște gărdulețe de protecție pe care scrie simplu și vag: „Atenție, pericol!”

Problema cu centrul oricărui oraș din Siberia e că toate sunt cam la fel. De obicei, ai o piață vastă pe care cohorte de porumbei se străduie din răsputeri să o răhățească. Parcă ar fi plătiți de primărie pentru asta.

Ai, mai apoi, un etern Lenin în diverse stări de agregare. Lângă el, la concurență, stau alți eroi comuniști sau foști bandiți locali deveniți simboluri ale onestității. Ai pe undeva și un memorial al războiului mondial, plin de atâția morți că îți întunecă ziua și dacă-i soare afară.

Și, colac peste pupăză, ai musai o biserică supradimensionată și cu turle de aur, în interiorul căreia orice urmă de pioșenie e alungată de vasta ofertă a magazinului ce ocupă mulți metri pătrați din pronaos.

Scena te trimite imediat la capitolul 21 din Evanghelia după Matei, în care Iisus îi alungă cu biciul pe vânzători fiindcă au făcut din Templu o „peșteră de tâlhari”. Amestecat cu cântece de închinare, clinchetul de mărunțiș, rest de la iconițe, e pur și simplu grotesc.

Ca să fentăm această ofertă previzibilă a centrului, la Krasnoiarsk decidem o mișcare prin învăluire. Când nu ai nici o idee de unde să apuci un oraș, merită să cauți nu centrul, ci piața, fiindcă, de obicei, îți poate oferi o perspectivă inedită a periferiei, cu comercianții și marginalii ei, cu vechituri, cu prostii de tot felul.

E ca și cum ai merge la cineva în vizită și, în loc să te așezi pe fotoliul alb de piele din sufrageria dichisită, ți-ai trage un scăunel în cămară și te-ai apuca de inspectat rafturile. Asta spre groaza gazdelor, care știu că încă mai au pe-acolo compoturi antice, primite de la mătuși zeloase, de neoprit.

Am în memoria mea fotografică o etichetă istorică de pe un borcan primit de la mătușa Veronă din Căpuș, pe care scria cu niște litere mari, betege: Jem de zme de la măt Vero.

Când am aflat că piața se află la capătul străzii Dictatura Proletariatului, ne-am zis că asta e predestinare curată. Da, majoritatea rușilor își asumă trecutul cu demnitate, dar chiar așa, în halul ăsta, cu o astfel de denumire de stradă?

Cum fiii noștri mileniali nu împărtășesc nici 5% din entuziasmul părinților în materie de luat la pas strada Dictatura Proletariatului, le dăm o învoire să facă fix ce vor și purcedem fără ei. Caii bătrâni, așadar, o vor vira dinspre un pelerinaj cultural-istoric înspre unul culinar plin de surprize.

Mântuirea ca un stomac plin

Duminica e încă tânără, nu e intrată în starea aceea vâscoasă de neputință și jale a după-amiezii. Totuși, în aer se prefigurează dezastrul. Dar până acolo e cale lungă. Mai lungă decât strada Dictatura Proletariatului, care dă într-un fel de vale înconjurată de dealuri pe care scrie mare, cu roșu, albastru și alb, Rossiya, în rusă, normal.

Din mers, sorbim cafele din mașinuțe VW poreclite Buli, restaurate și transformate de o gașcă de tineret în cafenele mobile. Excelent. Cică acum au două și la Moscova. Speră să devină un brand național.

La cât de mică e țărișoara lor, până o vor cuceri, lumea va uita că au existat hipsteri vreodată. Se va găsi rar câte unul mumificat în permafrost, ca mamuții, bun pentru muzeul regional. Doar că pe căldură, oricât învârți lingura în cafea, conversațiile se leagă mai greu ca o maioneză tăiată.

În piață, comercianții se mișcă atât de lent în această sfântă zi de duminică, încât ai impresia că deschid de parcă vor să închidă, să plece acasă și să tragă un somn de amiază, deși e doar 11 dimineața.

Sunt comercianți de șepci, de semințe, de conuri de brad pentru afumat pești, de plăcinte enorme cu tot felul, de cizme din blană de ren și de… ooo, nu! De blănuri. Vara. Să vinzi blană vara e mai rău decât dacă ai deschide un chioșc de înghețată într-un sat de eschimoși la -40 de grade, iarna.

Intrarea în hala agro-alimentară e păzită de doi cerberi, șașlâkari. Democratic, unul stă pe dreapta, un uzbec transpirat cu mânuțe prea scurte, iar altul, pe stânga: o silfidă de un blond șters, cu zâmbet malefic și bonetă șic. Îl aleg pe uzbecul sincer.

Rup din lipioșka lui și împart cu frații. Îmi amintesc de câteva axiome dintr-o povestire de Ilf și Petrov, din care citez cu glas tare în timp ce pășesc în hala asta cât Catedrala Mântuirii Neamului: Hrana este sursa de viață a omului. / Introdu în organism hrană caldă și diverse gustări. / Nu vorbi în timpul mesei pentru a nu perturba secreția sucului gastric.

În hală se deschide brusc o complet altă lume. Ce muzee, ce statui, ce obiective turistice? Aici e totul, aici e viața. Fojgăie, palpită, respiră. E un spectacol măreț, la care ai putea privi mult și bine. E viu, e autentic, e fascinant.

Patru handralăi cu topoare spintecă jumătăți de vită în timp ce fac conversație cu frumoasele de la legume. Ei le provoacă, ele răspund cu cochetărie.

Tipul aflat dindărătul unei enorme piramide de fructe cică se joacă pe telefon, dar, de fapt, flirtează cu fata care vinde icre de șase feluri în cutii mari. Lângă ea, minunății de pești de toate soiurile și în toate stările de agregare: proaspeți, feliați, afumați etc.

Într-un colț, absurd peste poate, un muflon împăiat roagă populația să nu agațe chestii în coarnele lui.

După a doua tură începem să salivăm atât de abundent, că ne ia cu amețeală. Ultima noastră masă decentă a avut loc demult, pe tren, parcă într-o altă viață.

Oamenii ne privesc cu o mirare detașată, ca pe o etnie necunoscută. O tipă ne îndeamnă spre un anume colț de piață, unde șade un galantar mai strălucitor și mai luminat decât un magazin de bijuterii. În el, minunății care pot îngenunchea un flămând evadat din Gulagul siberian.

O tipă cu figură asiatică ne explică sistemul: cumperi ce vrei în caserole, te duci într-o anume cafenea de la capătul pieței, acolo primești veselă și te înfunzi după pofta inimii. Ca în Eminescu: la un semn, deschisă-i calea! Purcedem accordingly.

Papilele gustative nu știu minți, sunt de o brutală sinceritate. Ele păstrează memoria și emoția unui loc mai bine ca văzul, pipăitul și mirosul. Gustul bate tot. Nu trece mult și iată-ne salvați de la moartea prin foame și sete.

Suntem într-un local select, intim, cu banchete ca-n America, cu aer condiționat ca-n America, serviți impecabil de o domnișoară cu zâmbet perfect. Sorbim beri Baltika la draft din halbe înghețate și ciugulim cu „hulpavitate” următoarele ingrediente: calamar cu ardei copt, diverse alge verzui și necunoscute, sushi, creveți, ciupercuțe băloase murate, varză călită în ulei și, peste toate, lipioșka de la uzbecul meu.

Fericirea e un blid în care aterizează minunății. Mântuirea? Un stomac plin cu delicii.

La televizor, ca pe toate canalele de muzică, mai devreme sau mai târziu apar invariabil două chestii care îți reiterează că lumea a devenit un sat global, că diferența dintre Siberia și Montana nu e decât de limbă și de fus orar: 1) rapperi cu lanțuri de aur în mașini decapotabile; și 2) tinere aproape nude tăvălindu-se pe o blană lângă un șemineu, eventual cu un pahar de șampanie la vedere.

Mereu uit că unde există un televizor, trebuie să stau cu spatele la el. Fiindcă acasă nu am, când văd unul mă magnetizează atât de strașnic, încât greu revin printre muritori.

Cred că am mâncat cu frații o oră încheiată. Liniștit, la pas. Am povestit te miri ce, am fost realmente fericiți, ca niște copii lângă o ladă cu lego răsturnată. Ne-am făcut planuri să revenim a doua zi cu moftangiii noștri de copii.

„Chiar, oare ăștia ar gusta din ciupercile băloase? Nee”. Am râs mult. Am mai ciugulit. De fapt, am ras tot. Am mai băut o bere combătând astfel cele 34 de grade la umbră ale amiezii care ne așteptau afară, după colț, ca un tâlhar cu topor într-o pădure siberiană de mesteceni.

Apoi, Fratele Cartografie a zis că nu ne putem limpezi sufletele păcătoase altfel decât uitându-ne îndelung la apă, la marele Enisei, unul dintre fluviile mitice ale Siberiei. A citit el undeva că, atunci când vedeau Volga, oamenii trenului se ridicau în picioare și o salutau ceremonios, cu pălăria ridicată.

Și asta ni s-a părut foarte frumos și hrănitor pentru spirit, reamintindu-ne că omul nu e doar stomac, ci și o fărâmă de trestie gânditoare.

Balul (salvator al) pensionarilor

Și atunci, de cum ne-am lovit de căldură ca de un zid transparent, a început acea târâre de șopârle duminicale, ca printr-un castron cu dulceață de căpșuni, încă fierbinte. Am străbătut cu stoicism centrul, am făcut poze la palmierii înșirați pe promenadă, ne-am chiorât nespus la Enisei, dar nu ne-am vindecat de nimic.

Am intrat în mall să ne răcorim, dar era atât de urât, că ne-am zis că mai bine murim demn de insolație decât să ne compromitem veșnic

Am vizitat vasul cu aburi cu care s-au plimbat și Țarul Nicolae, și Lenin, înainte ca al doilea să comande uciderea primului, și ne-am zis că Istoria e o păcăleală istorică, de proporții istorice.

Am delirat nespus despre lume și lucruri, ne-am uitat în gol la copii hrănind rațe cu popcorn, la perechi de miri făcându-și poze în fața unor statui urâte, pe fondul bâzâitor al unor muncitori ce tundeau iarba, am umblat prin căldură și praf ca niște găini bete, până ne-am sictirit în așa hal unii de ceilalți, încât n-am mai avut nimic ce povesti.

Așa că ne-am despărțit, care-ncotro, să nu ajungem să ne urâm. Unul a tăiat-o spre Muzeul regional, altul a zis că el, dacă nu doarme o oră pe banca asta de lângă Enisei, omoară pe careva, iar eu am văzut niște scări irezistibile și, făr-o vorbă, m-am apucat să le urc pe un soi de pasarelă de unde nu doar că era o panoramă minunată, dar era și o terasă minunată.

Și astfel, starea aceea lâncedă de repaus dominical cu accente sinucigașe a pus stăpânire pe toți și toate. Ca să nu vă luați și voi câmpii, n-o să descriu în detaliu cum mi-am petrecut eu patru dintre cele mai grele ore ale vieții mele la Krasnoiarsk, în Siberia.

N-o să descriu „atracțiile irezistibile” ale Parcului central în care am eșuat ca o focă rănită: nici rapperii leșinați, nici calul alb, mai slab ca Bator din Fefeleaga, pe care copiii strângeau hățurile cu mânuțe lipicioase de la vata de zahăr, nici fetița care schia pe o pârtie imaginară cu ochelarii VR pe ochi. Nimic, nimic n-o să mai spun.

Doar un lucru mai zic: fraților, cu turismul ăsta nu e de joacă, mai ales duminica după-amiaza la +37 C. Din pozele de vacanță de pe Facebook nu reiese niciodată că ești deprimat, ți-e rău, te trece pipi și vrei acasă, fiindcă nimic din ce ți-ai imaginat când te-ai aruncat în horă nu seamănă cu ce se dă, nici măcar la ofertă.

Când eram pe punctul să mă întind pe o bancă și să mor cu zile, am auzit o muzică de jazz și m-am dus spre ea ca spre fata morgana. O mână de pensionari grozavi m-au salvat.

Erau închiși într-un țarc, înconjurați de graffiti turbate, alături de orchestra care le cânta să danseze și, astfel, să mai trăiască un pic, în prelungiri. Tandrețea lor, ținuta lor, demnitatea lor, pofta de viață molipsitoare, atmosfera de sărbătoresc când totul părea pierdut, toate au fost, pentru mine, salvatoare.

Am stat și i-am privit mult pe acești oameni fantastici care și-au trăit viețile în umbra unor idealuri de care s-a ales praful, care au rezistat celui mai agresiv comunism posibil, care au pierdut frați și prieteni în războaie, care au trăit cumplit reconstruind mereu totul, inclusiv propriile vieți.

M-am uitat la ei imaginându-mi ce povești teribile pot ascunde pașii lor stângaci, de dansatori de duminică. Acești oameni mi-au oferit o lecție simplă de viață pentru care le voi fi mereu recunoscător.

Și mi-am zis că da – într-o zi vreau să îmbătrânesc exact așa, ca pensionarii aceștia din Krasnoiarsk. Cu demnitate, umor, autoironie și, dincolo de toate, cu o molipsitoare bucurie de viață. Respect!