Patmos: insula unde timpul se înalță la cer

Voicu Bojan

Redactor

„Io am o inimă, care-i a me’! Și dacă dai o bere, io ți-o dau tătă ție, dragu’ badii. Da’ ce carte cetești acolo?”

I-am luat lui nea Costin o bere de la cârciuma fierăriei, dar am ales să nu-i răspund la întrebare. Cum era să-i spun că tocmai citesc una dintre cele mai încifrate cărți ale umanității, și anume Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul din Patmos?

Și ce să-i fi spus despre ea? Că, deși o recitesc a patra oară, tot nu pricep mare lucru?

Interesant tip acest Apostol Ioan. Este, se pare, singurul dintre cei 11 apostoli (Iuda nu se pune) care a fost absolvit de martiraj.

Despre el se spune că ar fi scăpat nevătămat dintr-o scufundare într-un cazan cu ulei încins și că ar fi murit de moarte bună în Efes, la vreo 83 de ani, după un exil de câțiva ani în Patmos, insula Revelației.

Domițian îl exilează așadar pe Ioan în această insulă-închisoare, unde erau trimiși bandiții din Imperiul Roman ca să lucreze în mine.

Doar că acolo, izolat într-o peșteră, Ioan se ocupă de cu totul alte treburi, ceva mai mistice: stă să-L asculte pe Dumnezeu, se conversează cu diverși arhangheli și scrie într-un soi de transă, la dicteu automat, tot ceea ce vede și ce aude, nefiltrat, needitat, necenzurat.

Rezultă o carte misterioasă, cea care pune punct Noului Testament, lăsându-ne pe toți cumva cu ochii-n soare, în așteptarea celei de-A Doua Veniri.

Fiindcă, dacă totul a fost oricum complicat până aici, ei bine, odată cu această ultimă scriere, ni se pune capac. Practic, suntem lăsați, de 2.000 de ani încoace, să ne batem capul cu eterna întrebare care-i chinuie, mai nou, pe bieții candidați la Bac:

„Ce-a vrut să spună autorul?”

Întâlnirea lui Ioan cu Dumnezeu în insula Patmos e un fel de revelație brutală, petrecută la auzul unui glas ca de trâmbiță, care dă să-i spargă timpanele.

Nici nu apucă apostolul să deschidă gura că, din start, cade jos ca mort, apoi se întoarce „să vadă glasul”.

Ioan este, cred, singurul om de pe lume care „vede un glas”. Și glasul acesta se apucă de dictat ceva foarte alambicat, cu elemente fantasy-horror gen C.S. Lewis, J.R.R. Tolkien și J.K. Rowling la un loc: îngeri ai celor 7 Biserici, scaune de domnie, uși care se deschid în cer, balauri cu 7 capete, bătrâni iluminați-transfigurați, un Miel ce pare înjunghiat, celebrul număr al fiarei − 666, plus un mega-război al binelui cu răul, pe nume Armaghedon, unde binele învinge. Și peste toate, o Carte.

În centrul revelației stă Cartea.

Apoi vine gestul sacru al deschiderii ei. În Apocalipsa, cartea-obiect ocupă un loc de vază, mai ales că ea este una nemaivăzută, scrisă „și pe dinlăuntru și pe dos, pecetluită cu șapte peceți”.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Ce faci în weekendul 18-20 aprilie 2025 în București, Cluj-Napoca, Iași și Timișoara

Deși în mini-vacanța de Paște majoritatea vor fi în familie sau în natură, sunt câteva evenimente care promit să-i atragă pe toți cei care vor totuși să iasă în oraș chiar și în acest weekend. Concert Zaibăr în București, party Berlin Nights în Cluj-Napoca, târg de Paște în Iași sau concert Alternosfera în Timișoara, ai de unde alege!

Apoi vine întrebarea fatală, urmată de un răspuns misterios:

„Cine este oare vrednic să deschidă cartea și să-i desfacă pecețile? Dar nimeni în cer, nici pe pământ, nici sub pământ nu putea să deschidă cartea, nici să se uite în ea”.

Multă vreme m-am tot gândit. Și mi-am zis că locul acela magic o fi de vină. Fiindcă există pe lume locuri care potențează anumite stări sufletești unice.

Așa că, iscodit de curiozitate, am plecat într-o bună zi în insula Patmos, ca să lămuresc misterul. Voiam și eu o revelație cât de mică, voiam măcar „să văd un glas” care-mi vorbește.

Și iată-mă stând pe o stâncă de pe cel mai înalt deal pe care m-am putut cocoța, undeva deasupra portului Skala, privind lucirea mată a Mării Egee, cu vreo oră înainte de răsăritul soarelui, într-o liniște de catedrală, ciulind urechile la zvonuri și șoapte.

Feribotul de la Atena mă vărsase din burta lui pe la ceasul 4 al dimineții.

Era o nemișcare imaterială, aș zice foarte mistică. Dar nici o voce, nici un înger, nici un heruvim cu corpul acoperit complet de ochi, nici un unduit ispititor de șarpe în ceva tufă.

Nici măcar ceva mai pământesc, cum ar fi un rânchezat de măgar, un lătrat de câine sau un țipăt patetic de albatros.

Patmos, aveam să îmi dau seama, e o insulă grecească inefabilă, exact ca meniul tavernelor, de o simplitate dezarmantă: pâine, ulei de măsline, caracatiță la grătar, pește și vin alb la carafă, servit rece în pahare mici, drepte.

A, și să nu uit de minunatul galeos skordalia, un rechinaș în sos de usturoi pe care l-aș revizita oricând. Insula nu potențează nimic, fiindcă timpul revelațiilor în sunet de trâmbiță nu se livrează oricând și oricui.

Theo e îmbrăcat în majordom, cu livrea și beret roșu. Pare picat direct de pe scena unei piese de teatru.

Miroase a ouzo și se clatină ușor, ținându-se de tejgheaua lui de recepționer al unui hotel aproape gol, în afara sezonului turistic și a lumii, în general.

Tocmai vine de la repetiție. E unul dintre cei mai vârstnici membri ai teatrului local de amatori. Atacă subiectele sale favorite când e abțiguit: femeile și tavernele.

Revelația Apocalipsei îl lasă complet rece. Sfatul lui?

„Insula e mică. Are doar 12 kilometri în lungime. Ia-ți o bicicletă și du-te pe unde vezi cu ochii. Asigură-te că ai frâne bune, fiindcă drumurile se termină adeseori în mare.

Unde-ți place, oprește-te și înoată. Când te plictisești, trage la taverna Ostria și ia ce-ți recomandă bătrânul de la bar. El știe. Zi-i că te-a trimis Theo”.

După vreo 1000 de ani de la Revelația cărții, Ioannis Christodoulos se apucă de construit o mănăstire pe ruinele unei bazilici și ale unui templu închinat zeiței Artemis.

E o mănăstire stranie, care domină insula. Răsare, cenușie și sobră, dintr-o salbă de construcții albe aflate de pe un vârf de deal cu numele de Chora, ceea ce înseamnă Trepte.

Ca să ajungi acolo, te strecori pe poteci arse de soare, printre măslini și parfum de alge venind dinspre mare.

Nimic mai fascinant decât să urci spre Mănăstirea Sfântului Ioan Teologul pășind pe rosătura treptelor, pe străduțe labirintice și mute, pipăind ziduri imaculate, vopsite cu var.

Biata mănăstire a ars, a suferit cutremure, a fost atacată de pirați, cucerită de venețieni, otomani sau naziști și, totuși, iat-o acolo, nemișcată, în vârf de deal.

Nimic mai mistic decât să-ți tragi sufletul în fața ușilor ferecate, a perdelelor trase, a feroneriei ferestrelor, și să nu faci nimic, doar să stai și să-ți imaginezi dincolo de ele fermieri cu barbă tăind cartofi, călugărițe mici și uscate care, adâncite în rugăciuni contemplative, își prefiră metanierul, pescari tăcuți, urmași ai vechilor venețieni, care privesc departe albastrul ireal al mării sau scribi gârboviți prin încăperi întunecate ce notează febril tot ce dictează glasul venit din cer.

Pe străzile din Chora ai voie să-ți imaginezi aproape orice.

Uneori, porți lăsate surprinzător deschise îți oferă vederii, de sus, compoziții minimale cu bucăți de mare dincolo de care se zăresc alte insule.

În rama ușii se construiesc cumva lumi paralele, colorate în albastru. Nu departe de zidurile mănăstirii, trei mori de vânt par desprinse dintr-o cu totul altă realitate.

Cred că, timp de o jumătate de oră, mă tot uit la niște cleme de rufe pe o sfoară și nu mă mai satur de cum cade lumina pe ele, de umbra pe care o fac obiectele astea banale pe zid, de atmosfera asta solară, unică, de insulă grecească simplisimă și tăcută, unde timpul parcă se înalță cu totul la cer, încet, ca un balon cu aer cald, scăpat de o mână de copil.

Îndeplinesc solemn tot ce zice Theo. Rătăcesc aiurea. Drumurile se termină uneori în curtea vreunei ferme, alteori duc direct către mare, spre golfuri și plaje goale, cum ar fi Grikos, în sud, sau Lambi, spre nord.

Unde îmi place, mă dau jos de pe bicicletă și înot până mă plictisesc. Mă zvânt la soare și merg mai departe.

Combinația asta de stânci, plaje cu pietre șlefuite, apă rece, limpede și foarte sărată, plus cer albastru spart de norișori șterși, ca fuioare de vată de zahăr, e de un minimalism imbatabil.

N-o să mă satur niciodată de ea.

Sunetul ca de xilofon al clopoțeilor purtați de capre, combinat cu ritmul dat de valuri, e spart uneori de tălăngile de la gâtul vacilor.

Un măgar, singur pe câmp, privește tâmp marea. Habar n-are că e cel mai fericit măgar din lume.

După vreo două zile, starea asta de bine și de fericire a măgarului mi se insinuează și mie sub piele.

Îmi dau seama că am, totuși, o mică revelație. Patmos nu e un loc ca oricare altul, ci e o stare, o emoție, e ceva atât de grațios, că nu prea poate fi descris în cuvinte.

Din când în când, liniștea se tulbură. În apele golfului apare câte un mastodont cu multe etaje. Se oprește la intrarea în micul port Skala.

Cum își iau unii popcorn la film, îmi iau și eu o bere Mythos ca să privesc în tihnă spectacolul.

Vapoare mici aduc la țărm victime ale vaselor de croazieră, aceste instrumente de îngrășare și bunăstare ce cutreieră prin Mediterana.

Ghizi cu umbrele colorate le pun scări. Ei coboară solemn. Fotografii îi pozează pe rând, la foc automat.

De pe țărm sunt urcați în autobuze și plimbați pe insulă, pe la peștera Sfântului Ioan, apoi sus, la mănăstire, pe la puncte de belvedere.

Apoi sunt plasați în fața magazinelor de suveniruri.

Când termină cu cumpărăturile, sunt duși înapoi la blocul plutitor cu 10 etaje. Și pleacă, fără să privească înapoi, îndreptându-se către o nouă insulă.

De ce să pleci din mica insulă Patmos când aici există absolut totul, ca nicăieri altundeva? Nu mai bine stai cu pana-n mână și tâmpla sprijinită-n palmă, așteptând revelația până în veacul ce va să vie?

Și, uite, parcă insula toată începe să te legene încetișor, exact după cum zice Cartea…

„Și când Mielul a deschis pecetea a șasea, eu m-am uitat: și iată, cutremur mare a fost; soarele s-a făcut negru ca un sac de pâslă și luna-ntreagă s-a făcut ca sângele, și stelele cerului au căzut pe pământ așa cum smochinul își leapădă smochinele verzi când e zgâlțâit de vijelie; iar cerul s-a-ndepărtat ca o carte-nvălătucită, și fiecare munte și insulă s-au mișcat din locurile lor…”

Fotografii de Voicu Bojan

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€