Paștile dragilor cai

Paștile Cailor = niciodată.

Pentru comunitatea de bulgari din Târgoviște, grupată în cartierul Matei Voievod, enunțul de mai sus e complet greșit. În fiecare an, ei sărbătoresc Paștile Cailor în prima sâmbătă din Postul Mare, de ziua Sfântului Toader.

Își duc caii la biserică, unde se ține o slujbă specială, apoi îi stropesc cu apă sfințită și împart cu ei, frățește, o figurină dulce din aluat, numită konceta.

Am fost și noi la Târgoviște și am descoperit că bulgarii de aici sunt atât de legați de caii lor, încât fără ei nu se simt împliniți.

*

Matei Voievod e o fostă comună, acum cartier al orașului Târgoviște. Aici trăiesc 2.000 – 2.500 de etnici bulgari, dar numai câțiva bătrâni mai știu limba vorbită la sud de Dunăre.

Ne ia ceva timp să găsim un localnic care să ne îndrume către cartierul cu pricina. Lumea îl știe de „Sârbi” – nimeni nu poate să ne lămurească de ce.

Chiar și așa, e limpede imediat că am ajuns unde trebuie: nu există alee pe care să nu vezi măcar un cal.

Pe una dintre străduțe, un bunic de vreo 70 de ani își strânge recolta de flori. Are narcise galbene și zambile mov. Lungim capul peste gard să-l întrebăm dacă sărbătorește Paștile Cailor.

„Nu mai am eu, taică, cal să țiu, că sunt prea bătrân. Vedeți mașina aia albă parcată acolo? Una, două, trei, la șase case mai încolo stă Mitică Papa Nelu. El are cei mai frumoși cai din sat. La el să vă duceți să vedeți minunății”, ne sfătuiește omul, nu înainte de a ne dărui un buchet de flori proaspete, de-ți parfumează și umbra.

O luăm spre casa indicată și, deodată cu noi, ajunge o căruță îngrijită, vopsită în verde și roșu. E trasă de cea mai solidă iapă pe care am văzut-o vreodată.

Din căruță coboară un bărbat grizonat, de vreo 50 de ani, și un puști. Ilie și Bogdănel. Iapa e Bianca, zisă Blonda lui Ilie.

Lui Ilie, prietenii îi zic Caomeu, de când era un țânc și nu putea să spună „caramele”. Acum sunt gospodari, pe la casele lor.

Dintre toți, Ilie îl admiră cel mai mult pe omul pe care îl căutăm și noi, Mitică Papa Nelu, care și-a moștenit porecla de la fratele său mai mare.

Dar nu doar porecla e moștenită, ci și dragostea pentru cai – nelipsiți, pe vremuri, din bătăturile oamenilor. Mitică e deopotrivă apreciat și invidiat de vecini, pentru cei cinci cai de rasă pe care îi crește.

Nici nu-i pune la muncă de dragi ce-i sunt; îi ține doar așa, să se fălească și să fure toate privirile la concursul anual de Paștile Cailor.

În această zi de sărbătoare, după ce sunt stropite cu aghiasmă, cele mai frumoase cabaline din comunitate se întrec la un concurs cu două probe: frumusețe și grădinărit.

Anul ăsta însă, Mitică nu va participa însă la tradiționala sărbătoare. E prima oară când copiii săi lipsesc de acasă, iar asta îl întristează, deși nu vrea să recunoască.

Denisa și Robert sunt plecați în Anglia, la muncă. Se întorc abia în septembrie, pentru nunta fetei.

„Eu m-am născut cu cai în gospodărie și, dintre toate animalele, îmi plac cel mai mult. Am participat cu ei în fiecare an și s-a cam supărat lumea, a zis să mai stau și acasă”, este scuza pe care ne-o livrează Mitică, din poartă.

Apoi ne cheamă să ne arate comoara din grajd.

„Ea e Sancila, ăstalalt are un nume de nu-l rețin, apoi vin Prințul, Corleone și pe mânz îl cheamă Bebe”.

Într-o iarnă, cei cinci cai consumă cam 1.000 de baloți de fân și 400 de duble de porumb. Ca să-i poată crește, bărbatul mai vinde la târg câte un mânz de rasă, pe care ia cam 2.000 de euro. Acum, are două iepe gestante.

Totul, din pură pasiune. Iar copiii îi calcă pe urme. Denisa călărește de mică, iar Robert face și dresaj cu ei. Anul ăsta, pentru că lipsește de la concurs, Robert l-a rugat pe tatăl lui să-i lase pe Prinț și pe Corleone pe mâna unor prieteni, să defileze cu ei.

Corleone, cel mai nărăvaș, va fi înhămat la căruță, însă Prințul, prea nobil pentru așa ceva, va fi călărit de Sebi, prieten cu Robert.

După ce îl cadorisește pe Ilie cu un ham mai fistichiu, să se fălească la paradă, Mitică își ia rămas bun de la noi.

*

Plecăm așadar cu Ilie, să ne pregătim de sărbătoare. Bărbatul pune la căruță și două leagăne, despre care insistă că-s moștenite de la bunici, pentru că azi nu se mai fac pe nicăieri.

Peste ele aruncă două pături colorate. Îi mai leagă și Biancăi un prosop la ureche și căruța e gata de paradă.

Deși suntem în întârziere, Ilie nu se îndură să nu ne-o arate și pe Linda, o iepșoară de 9 luni la care ține ca la ochii din cap. I-a zis așa pentru că s-a născut într-o zi de luni…

Odată scăpată din grajd, Linda își face de cap prin curte și calcă fără regrete peste narcisele plantate în rând, pe marginea potecii.

Mânza e singura moștenire care i-a rămas de la Carina și, când spune asta, ochii lui Ilie se umezesc. Carina e o iapă care i-a murit cu trei luni în urmă, de colică renală.

„Am chemat doctorul să-mi salveze iapa, i-a făcut o injecție și a murit. Păi cum era calul ăla, că dansa pe loc… Pe Bianca am dat 1.000 de euro, are 9 ani și am luat-o de pe lângă Brașov. Era chinuită la pădure, săraca. Păi la mine stă ca la pensiune”.

Și, uite-așa, îngrășată bine, pe cură de ovăz, Bianca ne conduce molcom, ca la Brașov, până în fața Centrului Cultural, locul tradiționalei competiții anuale.

„Du-te, mă, și înscrie-mă înăuntru. Ia buletinul ăsta, că eu mai stau de vorbă cu domnișoara!”, îl expediază Ilie pe Bogdănel, care e băiatul unui prieten și își dorește tare mult să aibă și el un cal.

„Nu vreau, mă, nu știu unde să mă duc!”

„Du-te, mă, spune că particip cu Bianca, hai!”

În jurul nostru s-a adunat deja mulțime de oameni, iar Sebi face ture călare pe Prinț, să moară lumea de ciudă.

Ne apropiem de două femei mai în vârstă, care povestesc în bulgărește.

„Și dumneavoastră știți să călăriți?”

„Știuu, maică, de mică am învățat”, răspunde cuminte doamna din stânga.

„Dar dumneavoastră?”

„Pe cine să mai călăresc eu, maică?”, replică femeia de alături, mustăcind pe sub batic.

Prin fața lor se foiește tineretul, din care ies în evidență fete în port popular.

„Sunt costume bulgărești, noi facem parte și din Ansamblul Bosilce – Busuioc, pe românește. După concurs, vom susține un spectacol de dansuri bulgărești”, ne spune prietena lui Robert, fiul lui Mitică Papa Nelu. O cheamă tot Bianca și nu mai poate de dorul lui.

Vorbește încontinuu cu el pe Skype, chiar și acum, suită pe cal. Trebuie să-i povestească tot ce se întâmplă cu Prințul și cu Corleone.

Celelalte fete țin coșuri din nuiele pline cu pâinici dulci, împodobite cu boabe de piper. Se numesc konceta, mânz – pe bulgărește.

Koncetele îi aduc aminte lui Ilie de meseria de patiser, pe care a practicat-o zeci de ani.

„Am fost de curând să învăț niște fete. Păi, ca să iasă plăcintele cum se făceau odată la Panseluța, în Târgoviște, cu stafide și brânză dulce, de le știa și Bucureștiul, trebuie să învârți bine de tot foaia aia, precum lassoul, pe spate, pentru că se întinde mai bine”.

Între timp se întoarce Bogdănel.

„Patru? Du-te, mă, și schimbă numărul ăsta! Păi patru n-am avut nici la școală”, și Ilie pleacă spre Centrul Cultural cu cartonașul pe care i l-a adus puștiul.

„Dă-mi opt, cât am la casă”, se tocmește el cu organizatorii.

„Opt e ocupat, e bine nouă?”

„Dă-mi nouă, că zece e al lui Mitică, se știe.”

„Păi nu participă, e liber”.

„Nu contează”.

E trecut deja de ora 11 când lumea se urcă în căruțe și pleacă agale către biserica „Sfântul Nifon”, unde se ține slujba de binecuvântare a cailor.

La sfârșit, preoții ies însoțiți de femeile cu coșuri și stropesc pe rând fiecare cal cu apă sfințită. Obiceiul spune că stăpânul împarte apoi o koncetă cu calul: jumătate, el, jumătate, animalul.

Odată săvârșit ritualul, Ilie o urnește cu emoție pe Bianca lui, înapoi la Centrul Cultural. Aici se ține competiția anului, la care iapa adusă de dincolo de munți participă pentru prima oară.

În fața unui juriu format din cinci persoane, fiecare cal își face numărul. Cel mai spectaculos dintre toți, Prințul îngenunchează în fața mesei cu jurați, în ovațiile publicului.

Urmează nărăvașul Corleone, Mândruța, Carina, Marcel și, spre final, Bianca, pe care Ilie nu o forțează prea tare, să nu se emoționeze.

Printre concurenți sunt și caii lui Mihai, un prieten de-al lui Robert. Nu doar că sunt negri, înalți și nobili, tot de rasă friziană, ca Prințul, dar recuzita e cu totul deosebită.

„Pânza asta albă se numește capișon, protejează urechile și îi face mai atenți. Trăsura e adusă din Belgia.”

La proba de grădinărit, caii trebuie să demonstreze cât sunt de buni la muncile zilnice. Majoritatea bulgarilor din Matei Voievod cultivă ceapă, varză, spanac și morcovi în grădini mari, unde caii își arată îndemânarea.

Așadar, ei trebuie să străbată o brazdă în timpul cel mai scurt, cu prășitoarea după ei, dar fără să distrugă rândurile de zarzavat.

Unii se strecoară ca prin farmec, alții lasă de dorit. Bianca, intimidată, refuză cu îndârjire să participe la joc.

„Ăștia de rasă așa sunt mai docili, trebuie să te porți frumos cu ei”, o scuză Ilie părintește și o ia ușor de hățuri s-o ducă acasă.

A fost o zi lungă pentru toată lumea, iar caii trebuie să se odihnească. De mâine se întorc la muncile din grădină: sănătoși și ascultători, așa cum le-a urat popa la slujbă.