Părintele Milea, al milei

Într-una dintre zilele lui grele, părintele Milea se căznea să scoată din pământ, din iarbă verde, și încă repede, o sumă uriașă de bani. Câteva sute de milioane.

Se adunaseră facturi neplătite și alte datorii la căminele în care el adăpostea copii, bătrâni, aurolaci, oameni ai străzii, femei bătute – și furnizorii îi dădeau târcoale ca lupii, gata să rupă cu dinții din el.

Nu găsea nicio soluție pe pământ și, ca de fiecare dată, gândurile și nădejdea i s-au îndreptat spre Dumnezeu.

Mergea abătut pe stradă, către sediul Episcopiei din Buzău, când, deodată, o mașină a oprit lângă el. Una scumpă, cu număr de București.

A coborât o femeie. Blondă, între două vârste. Părintele n-o cunoștea.

– Sunteți părintele Mihail Milea, nu?
– Da.
– La dumneavoastră veneam. V-am recunoscut pe stradă. Părinte, vă rog să primiți asta din partea mea.

I-a pus în brațe o pungă de plastic, destul de grea, acoperită cu hârtie, și, fără alte vorbe, s-a urcat în mașină și a dispărut.

Nu era prima oară când părintele Milea primea de la necunoscuți câte ceva în ajutorul necăjiților de care se îngrijea. Așa că nu l-a mirat decât felul cum apăruse și dispăruse, fulgerător, femeia aceea.

N-a mai văzut-o niciodată de atunci și nici n-a aflat, pe alte căi, cine era.

A plecat mai departe, cu sacoșa în brațe, fără să se uite ce era înăuntru. Nu puteau fi decât haine, jucării, mâncare, ceva ce oamenii îi aduceau de obicei – ca prin mâna lui să ajungă la nevoiași.

Abia seara, acasă, a umblat în sacoșă. Erau numai bani. Bancnote de toate felurile: mici, mari, noi, boțite, roase de atâta umblătură prin mâinile oamenilor. Lei, euro, dolari – la grămadă.

Au stat părintele și preoteasa până la o bucată de noapte și au pus banii pe căprărie, teancuri-teancuri. La urmă, i-au numărat și i-au socotit în lei. Era exact suma de care avea nevoie ca să achite facturile restante.

– Mare e Dumnezeu! a rostit el, ridicându-se și făcându-și cruce.

Părintele Mihail Milea.

"Dumnezeu e mare!" este vorba pe care o auzi cel mai des de la cucernicul Mihail Milea.

O spune privindu-te în ochi, cu aerul că îți spune ceva știut de toată lumea, dar de care numai tu, întâmplător, n-ai aflat până acum. El crede că orice e posibil cu ajutorul Lui. Dacă ai cu adevărat credință.

Iar lui, preotului din Buzău, i s-au întâmplat într-adevăr lucruri care, judecate doar cu minte omenească și făcute doar cu mâini de om, nu s-ar fi putut întâmpla.

Dar, zice părintele, Dumnezeu i-a ascultat rugăciunile și i-a răsplătit râvna și credința, făcând să se întâmple imposibilul.

Părea de neconceput, imediat după Revoluție, în 1991, ca un mărunt preot dintr-o parohie buzoiană să construiască o catedrală în mijlocul orașului. Din nimic. Adică pornind fără bani, numai cu dorința lui de a izbândi și cu încrederea că Dumnezeu îl va ajuta.

Slujea atunci într-o bisericuță improvizată, o baracă de tablă – strâmbă, murdară –, și preda la seminarul "Chesarie Episcopul". A început să strângă bani pentru o biserică mai de Doamne-ajută, cu zidărie, cel puțin.

Primii bănuți – adică mărunțiș – au venit de la seminariști și de la elevii din Buzău. Încălziți în inimă de vorbele părintelui, copiii renunțau de multe ori la gustarea din pauza mare și îi dădeau lui banii.

I-a venit atunci ideea să numească viitorul lăcaș "Bisericuța copiilor". Și așa i-a rămas numele, în cinstea micilor ctitori.

Numai că pe drum i s-au alăturat și alți credincioși, iar, până la urmă, bisericuța n-a mai ieșit bisericuță, ci o catedrală. Una dintre cele mai mari și mai frumoase din țară, în centrul orașului, exact pe locul vechii biserici din tablă.

Se înalță zveltă spre cer, albă, curată ca sufletele acelor copii întemeietori.

Părintele consideră că asta este o minune. Făcută de Dumnezeu cu mâna oamenilor, prin care El lucrează.

Dar nu numai atât. Multe a făcut Dumnezeu prin oameni. Prin acei oameni pe care umilul Său slujitor, preotul Mihail Milea, i-a strâns în jurul lui și i-a însuflețit cum numai el poate s-o facă.

Cu vorba și cu privirea, cu exemplul lui, i-a convins să lase ca prin ei, cei aleși, Dumnezeu să-Și facă lucrarea pe pământ.

Când părintele Milea a început o bisericuță, i-a ieșit o catedrală. Când a vrut un cămin de bătrâni, i-au ieșit mai multe.

În altă zi, la o dezlegare la pește, familia părintelui Milea s-a trezit fără pește. Tot amânase cumpărăturile, având mereu altceva mai important de făcut.

Doamna Luminița, preoteasa, l-a somat să nu care cumva să se întoarcă din oraş fără pește.

− Cu Dumnezeu mai negociezi, zice părintele Milea, mai ceri iertare, încă o șansă, mai tărăgănezi, că El e iertător, te înțelege, dar cu nevasta nu e bine să te pui.

Știa prea bine asta. Însă, luat cu treburile, având atâtea pe cap, pe la amiază s-a întors cu mâna goală. Când l-a văzut, nevasta a izbucnit cu furia oricărei femei care vrea să pună masa pentru familia ei, la zi mare, și vede că n-are de niciunele.

Cum a putut să vină fără pește? Doar i-a spus! Unde va mai găsi acum pește?

− Dumnezeu e mare! a exclamat părintele, ridicând mâinile în sus, ca Moise despicând marea, pentru a stăvili valul mâniei. Nu te înfuria! Dacă avem nevoie de pește, Dumnezeu ne va da pește.

A spus asta cu convingerea omului care crede cu toată ființa lui. Și a plecat după pește, închizând ușa cu grijă.

A reapărut peste un minut, cu o găleată plină de pește proaspăt.

Preoteasa a rămas mută.

− Ți-am zis că Dumnezeu e mare și ne va da pește!

Ce se întâmplase?

Cum ieșise pe hol, având încă mâna pe clanță, o femeie îi apăruse în faţă.

– Sărut-mâna, părinte! Nu ai nevoie de niște pește? E proaspăt. Sunteți primul care-mi iese în față, sunteți cu noroc.

Femeia avea o găleată din aia mare, de vopsea, plină cu pește. Părintele i l-a cumpărat pe tot. Cică era de la un neam de-al ei din Mihăilești. Când prindea omul mai mult, i-l dădea ei să i-l vândă la oraș, şi îi rămânea și ei de-o mâncare.

În ziua aceea, când mai toți orășenii care țin postul își cumpăraseră deja peștele cuvenit, femeia intrase cam fără nădejde, la noroc, în primul bloc de la marginea orașului.

Și – cum altfel? – Dumnezeu îi scosese în cale un preot, care ținea și postul, şi avea și bani.

La Fundația "Sfântul Sava" nu se așteaptă totul de la Dumnezeu. Se mai produce și în fermele proprii.

Părintele Mihail Milea a construit 18 biserici, numeroase cămine sociale, școli, tabere, adăposturi pentru copii, pentru bătrâni, pentru oameni ai străzii, în câteva județe din România și în Basarabia.

Sunt așezăminte prin care trec anual mii de oameni și primesc darul unei mâini întinse creștinește. Numai în tabăra de la Bisoca stau vara, pe rând, 1.500 de elevi sărmani.

Așa cum îl vezi, mărunțel și înfofolit în straiele lui preoțești, pe care nu le-a mai lepădat niciodată de când a fost hirotonit, dar niciodată, părintele are în el o putere de neînchipuit.

El va spune că e puterea credinței lui. Dar și a faptei.

Doarme de ani de zile doar 3-4 ore pe noapte, iar în rest nu stă o clipă locului. Face cât alții în zece vieți. Are darul acesta al sfințirii locului pe unde calcă, unde pune mâna și sufletul să facă ceva.

A construit mult și frumos pentru alții. El stă într-un apartament, la parter, într-un bloc de lângă groapa de gunoi a Buzăului.

Iar când o femeie amărâtă vrea să vândă niște pește, Dumnezeu îi poartă pașii la primul bloc întâlnit în cale când coboară din maxi-taxi, la prima scară, la parter, iar părintele Milea este primul om care îi iese în față.

− Mare este Dumnezeu! a zis iar părintele, văzând că preoteasa rămăsese mută, cu ochii pironiți pe găleata cu pește.

Nu va spune că a fost o întâmplare. Pentru el, întâmplarea nu există. Totul se mișcă exact în marele mecanism al lumii, pe care Dumnezeu îl învârte cu mâna Lui.

Totul, până la nevăzutul fir de praf.

Așa că apariția femeii cu găleata de pește tocmai în acel moment, la ușa lui, a fost ceea ce Dumnezeu planificase, parte din lucrarea Lui, pe care mintea omenească nu o poate cuprinde.

Omul Milea sfinţeşte locul.

De pește și de înmulțirea lui, când Iisus a hrănit cinci mii de oameni pe muntele de lângă Bethsaida, se leagă strâns viața părintelui Milea. Rostul lui pe lume.

Văzând că mulțimea care îl urma pe Iisus era înfometată, ucenicii L-au sfătuit să-i lase pe oameni să plece prin satele din jur ca să-și cumpere de mâncare.

Ei nu aveau decât cinci pâini și doi pești. Nu puteau sătura mii de guri cu atât de puțin. Și atunci Mântuitorul le-a spus ucenicilor așa: "Dați-le voi să mănânce!".

Când zice asta: "Dați-le voi să mănânce!", părintele Milea ridică vocea imperativ și săgetează aerul cu degetul. E ordin, nu se discută!

De aici, din această poruncă a lui Iisus, decurge menirea preotului Milea pe pământ: să lea de mâncare celor flămânzi. Iisus a cerut asta!

Opera duhovnicească și de binefacere a părintelui Milea este una dintre pildele cele mai luminoase în ortodoxia românească de astăzi. E ceva ce se vede dintr-o privire.

Când descoperi ce a putut face și cât suflet pune în munca asta istovitoare, de slujire a aproapelui – că asta este el: un slujitor –, ai spune că părintele Milea a fost hărăzit pentru misiunea lui de milostivenie. Că nu întâmplător îl cheamă Milea, de la milă.

Numele acesta i-a fost predestinat. Ar fi trebuit să-l cheme Bogasiu. Dar undeva, în trecut, o mână de notar, fără îndoială că mișcată într-ascuns de Dumnezeu, a transformat prenumele străbunicului Milea Bogasiu în nume de familie.

De atunci, toți din familie, pe linie paternă, s-au numit Milea. Numele de Bogasiu a rămas pierdut într-un catastif prăfuit.

L-a readus la lumină părintele Milea, scriitor prolific, semnându-și cu pseudonimul Sava Bogasiu cele peste 30 de cărți și nenumăratele articole publicate până acum, la 60 de ani.

Misiunea preoților este să-i hrănească pe cei flămânzi.

Sava, bineînțeles, vine de la Sfântul Mucenic Sava de la Buzău. Sava Gotul, martirul din vremea lui Vasile cel Mare, înecat în apele râului Buzău, în anul 372, pentru că n-a vrut să se lepede de credința lui creștină.

Sfântul Sava este modelul de credință al părintelui Milea. I-a dedicat un roman, "Sansala", o piesă de teatru, şi i-a închinat catedrala din Buzău.

Fundația pentru ajutorarea copiilor, înființată în 1994, poartă, la fel, numele mucenicului. Icoana lui se regăsește în toate așezămintele construite și păstorite de Mihail Milea (Sava Bogasiu).

Și, poate că nu întâmplător, părintele a venit pe lume în ziua Marelui Mucenic Gheorghe, pe 23 aprilie, în 1958.

În acte apare însă că ar fi născut pe 27 aprilie. Exista pe atunci obiceiul ca părinții să-și țină copiii nedeclarați la primărie pentru câteva zile, ca să vadă dacă supraviețuiesc sau nu.

Mihail a avut zile, într-o vreme când puțini nou-născuți treceau de primii ani. La fel cum au avut toți cei 12 copii ai soților Gheorghe și Veronica Milea.

Și iarăși nu întâmplător, Mihail Milea, preamilostivul, s-a născut în Bădenii Miluiți. O așezare constituită în 1896 cu oameni aduși de la Bădeni și miluiți cu pământ, câte zece pogoane, din fostele moșii brâncovenești.

Rolul lor era să muncească pământurile mănăstirii Barbu, administrată de călugări greci. Comuniștilor nu le-a plăcut numele de la întemeiere și l-au schimbat prin decret în 1964.

De atunci, satul se cheamă Câmpeni – de unde, de neunde. Și având la origine oameni necăjiți, măcar a rămas în comuna Amaru. Județul Buzău.

Sfântul Gheorghe, la intrarea în satul Năeni.

În casa părintească din Câmpeni, părintele Milea a amenajat un muzeu al satului, închinat părinților săi. Curtea n-ar fi păstrat sufletul credincioșilor părinți ai celor 12 copii dacă în fața casei n-ar fi răsărit, prin strădania preotului, o capelă.

Alături e o clădire mare, care-și întinde aripile de tablă, ca o cloșcă, peste căsuța bătrânească. Aici, vara, stau artiștii care vin în tabăra anuală de sculptură.

Fața Câmpeniului s-a schimbat mult de când preotul Milea s-a întors către vatra părintească. După ce comuniștii i-au luat satului numele, dezbrăcându-l de ceva din destinul lui, l-au trecut pe lista sistematizării.

Trebuia să dispară cu totul ca să fac loc agriculturii. Mai rămăsese câte o casă ici, una dincolo, risipite printre bălării, țipând la uliți cu ferestre mute, dând jalnic din porți în bătaia vântului.

Acum, cât de cât, după ce băjeniţii s-au mai întors acasă, chemați de părinte, tot sunt vreo sută de case locuite. În jumătate dintre ele stă câte un singur om: un văduv sau o vădană.

Când mai moare cineva, părintele paroh Ștefan Clinciu obișnuiește să spună, glumind amar, că a mai înmormântat unu la sută din populație.

Casă părăsită din Câmpeni.

Sunt trei biserici în Câmpeni, cătunul miluiților din comuna Amaru. Părintele Clinciu slujește în toate, pe rând. El este unul dintre cei aduși de preotul Mihail Milea să muncească la reconstrucția satului.

Și pentru că, în concepția părintelui Milea, totul începe cu o rugăciune și are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, era nevoie întâi și întâi de un preot.

Părintele Ștefan Clinciu nu este un preot obișnuit. A îmbrăcat haina preoțească la 47 de ani. Acum are 50. Înainte de altar, a slujit în armată 25 de ani.

A luptat în Irak și în Afganistan. Făcea parte din trupele speciale.

Dumnezeu l-a ajutat, zice el, să scape nevătămat din infernul războiului (tatăl lui n-a fost așa de norocos, a fost grav rănit în bătălia de la Oarba de Mureș, în al Doilea Război Mondial).

Părintele Clinciu a văzut oameni murind lângă el, sfârtecați de explozii, a stat sub bombardamente înnebunitoare, s-a tras în el, dar a scăpat de fiecare dată, de parcă mâna lui Dumnezeu îl împingea mereu un pic mai încolo din calea morții.

Odată, în Afganistan, era în misiune cu un Humvee. Stătea în mașină și aștepta, conform consemnului, să i se dea ordin de mișcare.

Era liniște, iar dinspre deșert venea o adiere fierbinte care-l trăgea la somn. Nu știe ce i-a venit atunci, parcă un glas i-a spus să mute blindatul mai încolo, ca să ațipească puțin la umbra unei stânci.

Exact când a ajuns pe noul amplasament, din liniștea deșertului s-a desprins o așchie de vuiet care tot creștea vertiginos, o rachetă a despicat cerul, din senin, și a lovit cu moarte exact în locul de unde Clinciu tocmai mutase mașina.

Explozia a spulberat totul în jur, arme și oameni, dar el a scăpat. Stânca a pus un scut între el și moarte.

Părintele Ștefan Clinciu, fost luptător în trupele speciale, în Irak şi Afganistan.

Când se gândește la acel moment, fostul militar își face cruce și, asemenea mentorului său, Mihail Milea, rostește înfiorat:

− Dumnezeu e mare!

E îmbrăcat în ținută de camuflaj, cu barba tunsă scurt, militărește. Vânjos, iute în mișcări şi neobosit, acest bărbat călit în focul războiului are o inimă în care încape, ca vrabia în cuib, o lume întreagă.

A îmbrăcat sutana și s-a înrolat voluntar sub steagul milei creștine, la chemarea părintelui Milea. Slujește la cele trei biserici ale satului Câmpeni fără salariu de la episcopie. Îi ajunge pensia lui de veteran.

S-a pus în slujba nevoiașilor, fără arginți, pentru a răsplăti bunătatea pe care i-a arătat-o Dumnezeu.

A crescut într-o familie cu șapte copii, în sărăcie. Își amintește și acum, pentru că n-au fost prea multe, zilele când, copil fiind, mânca o felie de pâine. Goală.

Și i se părea cea mai bună mâncare de pe lume. Gustul pâinii uscate îi umplea nu doar gura, ci toată ființa, și îl făcea să tremure de o bucurie stranie – ca Bărăganul lui natal sub adierea vântului, seara, după o zi de arșiță.

Dumnezeu nu l-a lăsat să moară de foame. L-a păzit toată viața cu mâna Lui nevăzută.

Când a crezut că a sosit momentul, Ștefan Clinciu s-a înscris la facultatea de teologie. În secret, fără să știe superiorii lui. Întâi de la distanță, apoi la cursurile de zi – după lăsarea la vatră.

Iar când a căpătat harul preoției, a venit să slujească în Câmpeni: în bisericile și în așezămintele filantropice înfiinţate de părintele Milea.

Părintele Clinciu a crescut într-o familie săracă și acum are grijă de săraci.

Prezența unui fost militar printre bătrânii abandonați din căminul de la Câmpeni se face simțită de la distanță.

O șalupă militară dezafectată, cu coca mâncată de rugină, stă nefiresc pe uliță, cu prova în poarta unui gospodar, parcă plutind peste brusturi, ca și cum pe-acolo ar fi curs cândva un fluviu, între timp supt în adânc de pământul uscat.

N-ai cum să nu remarci asemenea prezență în acest sat de câmpie.

Mai încolo, în grădina de legume din spatele căminului, un avion de luptă își saltă botul ascuțit dintre răsadurile de varză. Nu mai are nimic războinic în înfățișarea lui. Când mai trece și o rață pe sub aripi, ciugulind printre straturi, chiar că arată ca un aranjament distractiv dintr-un parc de joacă.

Puțin mai încolo e un camion militar de transmisiuni, și el scos din funcție, dat ploilor și ruginii.

− Am adus toate astea aici, zice părintele Clinciu, ca pe niște curiozități, să fie aici pentru distracția bătrânilor, a copiilor, a voluntarilor. Nu refuzăm nimic. Orice primim găsește o întrebuințare.

Pentru același motiv, ca să-i bucure pe cei ce intră în campusul de la Câmpeni, amenajat pe locul fostului ceapeu, au fost aduse și câteva animale.

Vedeta este struțul Sava (tot Sava!), singurul supraviețuitor din lotul de trei păsăroaie aduse aici de părintele Milea, din mila cine știe cărui creștin care avea crescătorie de struți.

Bătrânii, cei mai mulți de la țară, care în viața lor n-au văzut alte orătănii în afară de cele din bătătura lor, se uită lung la struț, pe verticală, și pot chiar să atingă această ciudată arătare ca să se convingă singuri că așa ceva chiar există.

Mai e acolo un cerb, încă puiandru, trăind într-o armonie paradisiacă alături de nenumărați câini și pisici abandonate, fazani, iepuri, rațe şi găini care nu ajung în cratiță, ci mor de bătrânețe.

Pentru bătrânele din așezământ e o mângâiere să vadă toate animalele astea în preajma lor, în armonie, ca pe arca lui Noe.

Un vapor pe ulițele satului Câmpeni, eșuat printre brusturi.

De la camionul militar încolo, înspre liziera de salcâmi, se termină joaca și începe moartea. Un mic cimitir își înalță crucile noi într-un colț de grădină, în spatele cotețelor de porci.

Aici sfârșesc bătrânii din cămin, singuri pe lume. Aici se termină totul. Tot ce e omenesc.

Și începe, zice părintele, împărăția de dincolo, unde oamenii nu mai pot face nimic. Datoria lor, a oamenilor, e până acolo, până la bariera de cruci. Peste asta nu se poate trece.

Sunt treizeci de femei la Câmpeni. Părintele Clinciu, duhovnicul lor, e mereu printre ele.

Ai crede că e inutilă sau măcar excesivă prezența unui preot atâta timp printre bătrâne, dar când ai vreo 80 de ani și ai ajuns la cămin fiindcă nu mai ai pe nimeni care să te îngrijească, și când știi că aici se termină totul, la cimitirul din spate, atunci vezi altfel lucrurile și cauți mereu vorba bună a preotului.

Când el apare în cămin, de data asta în straiele de slujire, pentru că tocmai a avut o înmormântare, femeile se dau deoparte, cu plecăciune, și cea mai tânără dintre ele se repede să-i pupe mâna.

Însă părintele se ferește și îi spune:

− Eu ar trebui să-ți pup mâna ție, Aura, pentru că tu ești o adevărată muceniță.

Căminul de bătrâni "Sfântul Sava" din Câmpeni.

Aura Dogărescu are 46 de ani. Poate fi copila oricărei femei din cămin. A crescut la orfelinat, în Buzău.

Își amintește din acea perioadă mai ales bătăile. Bătăi și iar bătăi.

− Dar există o dreptate până la urmă − zice ea , că Dumnezeu le vede și le măsoară pe toate. Educatoarele care mă băteau cel mai tare și-au primit răsplata. La una i-a luat foc casa. N-a mai rămas decât cu cenușa. Iar la alta, copilul i-a fost răpit și nu l-a mai găsit niciodată.

Nu zice asta cu satisfacția răzbunării, ci pe un ton liniștit, ca pe o lecție învățată pe de rost.

Părintele Milea a cules-o de pe străzi, când Aura a ieșit de la cămin și nu știa încotro s-o apuce, și a adus-o la Câmpeni, alături de alți orfani rămași fără sprijin după ce statul îşi luase mâna (aprigă mână!) de pe ei.

În timp, căminul de orfani a devenit cămin de bătrâni. Aura a rămas. E mulțumită aici. Are adăpost și mâncare.

Ea le spală pe bătrâne, le piaptănă, le ajută să meargă, le aduce mâncare, le face curat în camere, le face și injecțiile, le cântă la mandolină, le citește din cărți.

Peste o mie de ani de viață ale zecilor de bătrâne din așezământul de la Câmpeni se sprijină pe umerii acestei femei neobosite.

Cu smerenie, ea se face slujitoarea tuturor, renunțând la sine. Și ca ea sunt mulți oameni în jurul părintelui Milea.

De la orfelinat, Aura Dogărescu a rămas doar cu amintirea bătăilor și cu mandolina.

Cum îi găsește și cum reușește să scoată din ei atâta devotament, numai el știe. Căci toată zidirea lui creștinească se bazează pe milă, pe credință, pe voluntariat.

− Ajunge să te privească o dată cu ochii lui blânzi, care pătrund până în suflet, să-ți spună o vorbă din inimă, și gata, te-a atras de partea lui. Are darul ăsta, cum îl avea și Mântuitorul când aduna adepți în jurul lui.

Sunt cuvintele unei femei simple, Coca Ioniță, din Buzău. De zece ani, ea merge de câteva ori pe săptămână la Câmpeni și gătește pentru bătrânele de la cămin. Voluntar.

Fundația "Sfântul Sava", a părintelui Milea, nu-și permite să angajeze, cu salariu, o bucătăreasă.

Înființată în 1993, Fundaţia este una dintre minunile părintelui Milea. O minune care se repetă de atâția ani, zi de zi, prea puțin știută.

Când te uiți în urmă și vezi câte a putut face un singur om, lucrând prin alți oameni cu puterea cuvântului, te crucești.

Părintele vede suferința aproapelui, își pune în gând să ajute, cere întâi ajutorul lui Dumnezeu, apoi pe al oamenilor.

Iar marea lui minune, pe care o făptuiește de când e preot, este că reușește mereu să pătrundă în inima oamenilor, să-i facă să-și deschidă, la rândul lor, inimile și punga, să-i facă să-și iubească aproapele creștinește. Cu fapte, nu cu vorbe.

Rampa de unde se lansau rachete, în fosta unitate militară.

A vrut să facă o bisericuță, Dumnezeu l-a ajutat să facă o catedrală.

A făcut un cămin pentru orfani, Dumnezeu l-a îndrumat să facă unul și pentru bătrâni. La Câmpeni. Și încă unul, tot într-un fost CAP, la Năeni.

Acolo, într-o clădire curată ca o farmacie, unde icoanele se revarsă de pe pereți și intră în sufletele bătrânelor abandonate, se vede cel mai bine cum poate un om să sfințească locul.

Florile au luat locul paraginii. Sfinții sunt peste tot, pe unde odinioară erau activiști de partid. Doar că nu coboară de pe pereți să mănânce alături de bătrâne, să împletească fulare cu ele, să ude florile.

Cum e Aura Dogărescu la Câmpeni, aşa e Anişoara Samoilă, o fostă funcționară la Arhivele statului, pentru femeile ajunse la limanul vieții în Năeni.

Și ea a ajuns aici tot după ce a ascultat o predică a părintelui Mihail Milea. Dumnezeu e mare!

Florile au luat locul paraginii.

Cămine pentru bătrâni a mai făcut părintele la Pietroasele, la Moșești, la Banciu, în Soroca. A pornit unul, au ieșit mai multe.

A mai construit o cantină socială în Buzău. Cumva, reușește să hrănească zilnic o sută de nevoiași, dar și pe voluntarii care muncesc la Fundația "Sfântul Sava".

Pentru că așa le-a poruncit Iisus ucenicilor lui, arătând spre mulțimea fămândă: "Dați-le voi să mănânce!".

Dacă nu iei în serios porunca asta, nu ai ce căuta în preoție. Și dacă tu crezi în asta, zice părintele, Dumnezeu te ajută, îți scoate peștele în față și îți înmulțește pâinile.

Îți trimite pe cineva cu o sacoșă de bani când îți crapă buza. Vine o firmă și se oferă să pună faianță la un cămin. Alta vine cu o mașină de paste făinoase.

Mai scapă și primăria ceva. Mii de anonimi donează doi la sută din impozitele lor. Alte mii lasă câte un bănuț în cutia milei.

De peste tot se adună câte ceva și, ca în minunea înmulțirii peștelui și a pâinii, părintele reuşeşte să hrănească mii de oameni.

Orice loc e bun pentru a face bine oamenilor.

Și nu doar de hrana trupului se îngrijește Mihail Milea.

Este profesor la Seminarul teologic, doctor în teologie și în științele sociale. Înțelege ce înseamnă să iei un copil de la prima oră de școală și să-l duci până acolo unde, târziu, poate sta pe picioarele lui.

Așa că, după ce a ridicat un cămin pentru orfani, a făcut și două școli de meserii în Buzău (croitorie și tâmplărie) și încă două în satul natal (horticultură și zootehnie).

A trebuit să plătească o taxă de 50 de milioane de lei pentru acreditarea fiecărei școli (părintele încă socotește în milioane).

Și, pentru că Dumnezeu se uita puțin într-o parte în acele momente, mai având și grija altora pe lume, s-a întâmplat că n-a coborât niciun înger blond din vreo limuzină care să-i pună în brațe o sacoșă cu banii pentru taxe.

Și atunci s-a dus el frumos la bancă și a tot luat credite de nevoi personale, având încredințarea că Dumnezeu îl va ajuta să plătească ratele la timp, să nu vină banca să-i ia apartamentul și să-i rămână pe drumuri cei trei copii și preoteasa.

Când era cât pe ce să se întâmple asta, iar portăreii umblau deja pe la bloc, a apărut un basarabean misterios și i-a plătit datoriile!

Pare de necrezut, dar așa s-a întâmplat. Pentru că Dumnezeu e mare! Și dacă El a văzut că un preot sărac din Buzău și-a pus în cap să facă școli pentru copiii nimănui, l-a ajutat.

Iar după ce mâna divină a aranjat atât de frumos lucrurile, a venit mâna omenească, de la minister, și a desființat școlile de meserii.

Căminul de bătrâni din Năeni.

Dar părintele nu s-a dat bătut și a găsit o cale de a-i învăța o meserie pe copiii adunați de prin orfelinate, din gări sau de pe sub poduri.

A transformat școlile în centre de formare profesională, care eliberează diplome recunoscute de Ministerul Muncii. Asta e politica lui: să le dea undiță, nu peștele.

"Cine nu muncește nu mănâncă" scrie peste tot, prin numeroasele așezăminte construite de preotul Mihail Milea.

A înființat o bibliotecă, la Fundație, cu mii de volume. Pentru că este un iubitor al cărții, el însuşi un autor neobosit – oare când mai are timp și de scris?

A fost un apropiat al monahului şi cărturarului Nicolae Steinhardt. Mergea în vacanțe la mănăstirea Rohia și îl ajuta la bibliotecă.

La rândul lui, Steinhardt îl vizita pe tânărul Milea în modesta casă părintească din Câmpeni. Vedea în el chemarea adevărată a credinței.

Nu întâmplător părintele Steinhardt, pândit peste tot de Securitate, i-a încredințat tânărului său prieten și discipol un exemplar din "Jurnalul fericirii", care pe atunci se citea la Radio Europa Liberă.

Studentul Milea a ascuns manuscrisul sub prispa casei. Numele său apare de vreo 20 de ori în dosarul de Securitate al lui N. Steinhardt.

Doar crucile nu s-au schimbat în fostul sat Bădenii Miluiţi.

Și a mai înfiinţat părintele o bibliotecă şi în Soroca, 25.000 de volume în limba română. Cărți pe care le-a strâns de la donatori. Le-a cerut să dea cărți și ei au dat.

Tot el a întemeiat și Institutul Ortodox Român de Științe Creaționiste. Și o editură. Și revista "Pâinea vieții". Și revista seminarului. Și Centrul cultural de dacologie. Și satul dacic de la Năeni, unde câțiva oropsiți au ales să trăiască precum trăiau dacii cu două mii de ani în urmă.

El s-a îngrijit, împreună cu prietenii lui din Basarabia, de refacerea cimitirului din Stoicani, unde sunt înmormântați eroii Armatei române din războiul pentru recucerirea Basarabiei.

A construit acolo o capelă și a pus deasupra tricolorul românesc. Totul, iarăşi, numai din donații și cu voluntari. Părintele aduce în fiecare vară sute de elevi basarabeni în taberele lui din Buzău, Prahova şi Tulcea.

Gratis. Pentru că e preot român, patriot.

De asemenea, mulți români nevoiași din Basarabia îl pomenesc în rugăciunile lor pentru pâinea cea de toate zilele pe care le-o asigură. Este cetățean de onoare al orașului Soroca și cetățean, prin decret prezidențial, al Republicii Moldova.

Ștefan cel Mare și Sfânt, opera naivă a unui artist care a ucis cu șurubelnița.

Mai este și cetățean de onoare al municipiului Buzău, unde, pe lângă toate cele enumerate, părintele Mihail Milea a mai înființat și două centre de zi pentru nevoiași, un centru after school şi un adăpost pentru femeile abuzate în familie.

Muzeu al Oștirii Române, încă în lucru, la Câmpeni. Și fermă agricolă, tot acolo. Și dispensar. Și plantație de salcâmi, de 10 hectare, ca să aibă așezămintele lemne de foc.

Tabără de copii la Bisoca. Tabără de copii la Maliuc, în Delta Dunării. În fosta primărie a localității. Casă de creație literară la Năeni.

Școală de vară la Bisoca. Atelier de pictură bisericească la Câmpeni. Centru de zi și internat în fostul dispensar de la Bisoca, pentru elevii din cătunele împrăștiate prin munți.

Alt cămin de bătrâni la Ulmeni. Un centru social-medical în comuna Baba Ana. Numeroase centre de voluntariat, unde sute de voluntari răspund la chemarea sa.

Lista așezămintelor construite de părintele Milea e lungă și, dacă nu mergi acolo să vezi ce se întâmplă, înșiruirea poate să semene cu un pomelnic citit la biserică.

Nu știe nimeni cum le ține socoteala tuturor, căci nimic nu se mișcă fără știrea lui. Nimeni nu știe când le poate face pe toate. De unde are atâta putere. Câtă tragere de inimă poate să aibă.

Sculptorul amator Teodor Creţeanu.

Dar un om pare să fi înțeles. Teodor Crețeanu.

Este un bătrân rămas pe drumuri şi care acum e găzduit într-un așezământ amenajat de părintele Milea într-o fostă unitate militară de rachete, unul dintre cele mai ambițioase proiecte ale sale.

Zece hectare împrejmuite cu zid, totul ascuns în mijlocul unei păduri, în câmp, undeva între Baba Ana și Grădiștea, județul Prahova.

Sunt șase oameni acolo, în sălbăticie. Îngrijesc 10 vaci, 3 tăurași, doi bivoli, doi boi, 30 de porci, un catralion de câini pripășiți și 15-20 de găini.

Bătrânul care a înțeles ce-i cu părintele Milea este sculptor amator. Opera lui de căpătâi este o uriașă statuie a lui Ștefan cel Mare, cam strâmbă, ridicată chiar în fața unei biserici care îi poartă hramul, din unitatea de rachete.

El nu prea pune mâna să care bălegar de la animale, că e artist, nu fermier.

− Când vor face ei un nas ca acesta − zice el, bătând cu degetul în nasul de lut al unui bust la care lucrează , atunci voi căra și eu douăzeci de roabe de gunoi!

Bustul este al părintelui Milea. Crețeanu lucrează în secret la el, luându-se după niște fotografii, ca să-l facă să semene cât de cât.

A mai făcut două busturi ale lui Steinhardt, o icoană în ipsos a Maicii Domnului, precum și altele. Dar acesta, bustul părintelui, trebuie să iasă o capodoperă.

Prin statuia asta va rămâne și el, Teodor Crețeanu, sculptor amator, în memoria oamenilor.

Crețeanu a omorât doi oameni. Le-a băgat șurubelnița în gât. A făcut 20 de ani de pușcărie pentru asta. Când a ieșit, toți îl alungau ca pe un criminal ce era.

A ajuns alcoolic, descărnat, sfâșiat. Dormea prin tufișuri ca un câine, prin București.

Dintre toți oamenii care au aflat ce făcuse, doar părintele Milea i-a spus că și el, criminalul, este om al lui Dumnezeu și că poate căpăta iertare dacă se căiește.

Și l-a primit în campusul Savaliada din unitatea militară, i-a dat o cameră să doarmă, una pentru atelier, un blid de mâncare zilnic, pentru câte zile o mai avea, și o icoană la care să se închine.

– Părintele Milea – zice sculptorul, uitându-se cu lacrimi în ochi la statuia lui neterminată, cu lutul încă ud – este un sfânt. Un sfânt în viață. Și eu, un biet criminal, îi fac statuia. Cândva, oamenii se vor închina la ea.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează