Părintele copiilor sărmani și veseli

"Așa lucrează Dumnezeu, cu toate. Le leagă, le pune în lumină, până se potrivesc".

Pe părintele Tudor Marian, lucrarea lui Dumnezeu l-a găsit cărând o roabă de moloz pe un șantier din Focșani.

Trecuseră vreo șapte ani de când absolvise Teologia și, cel puțin până în acel moment, nu se găsise o parohie pentru el.

A lăsat tot și s-a dus după chemare. S-a trezit, taman înainte de Crăciun, într-o casă prin coastele căreia putea să-și strecoare mâinile afară, în aerul de sidef.

Până să se bucure de minunea Nașterii Domnului, apucase deja să țintuiască în hârtie unsă cu clei vreo 20 de șoareci care-i mișunau pe sub podele.

S-a gândit atunci că e prea mult și poate e mai bine să renunțe. Nevasta lui, pe de altă parte, s-a gândit că poate asta e șansa lui să prindă rădăcini – și l-a domolit. Asta se întâmpla prin 2009.

Șapte ani mai târziu, părintele Tudor Marian părăsea satul Glodeanu din județul Buzău. Lăsa în urma lui, construite de la zero, o cantină pentru copiii sărmani din tot ținutul şi trei case-adăpost pentru femeile pe care soții le învinețeau în bătaie.

S-a mutat în Găgești, Vrancea, și a luat-o de la capăt.

Clădirea din imagine va găzdui copiii și mamele alungate.

Ca să ajungi în Găgești, cobori în gara Focșani – trei benzi de cale ferată, o clădire mică și un brâu de taximetre.

Imediat ce te dai jos, în parc, câteva stickere lipite pe stâlpi te invită să-ți aduci morții din străinătate cu o companie care oferă servicii impecabile. Pe piața liberă a exodului, oferta întâmpină cererea.

"Lucrează Dumnezeu. N-a fost, până acum, nicio situație să nu se rezolve. Și știți cum se întâmplă? Tot pe ultima sută de metri, când aproape că-ți vine să nu mai ai speranță. Atunci se întâmplă", zice părintele Tudor Marian.

Și, într-adevăr, acum se întâmplă: merge să depună la un birou notarial ultimele acte pentru a cumpăra o clădire din parohie, unde va face, la fel ca înainte, la Glodeanu, cantină și spații de locuit pentru copiii sărmani și mamele abuzate.

Clădirea va fi cumpărată cu ajutorul unui donator din București. Dar preotul mai are nevoie de bani pentru amenajări − bucătării, băi, dormitoare și electrocasnice.

Pentru toate acestea, la fel ca în anii trecuți, se bazează pe generozitatea celor mulți.

"Oamenii trebuie să știe că la noi se adună pentru că dau cei mulți câte puțin. Cei mai mulți se gândesc acum: vai, că n-am posibilități! Dar, de fapt, aceia contează!

Din experiență vă spun − cei care au foarte mulți bani nu dau. Tot oamenii simpli.

Îmi amintesc că, dincolo, la Glodeanu, au venit odată o femeie cu fiul ei într-o Dacie din care curgeau toate tablele. Ne-au adus un borcan de bulion și o pâine.

A fost impresionant, pentru că oamenii la care au venit nu aveau acel borcan de bulion sau pâine. Și știți cum a plecat femeia? Desculță. Înainte să urce în mașină, a văzut o băbuță desculță și i-a lăsat papucii ei".

Anul acesta, cu ajutorul oamenilor buni, pe listele părintelui Tudor Marian sunt 54 de copii din Găgești și din împrejurimi. De Paști, de Crăciun și în prima zi de școală, ei primesc cadouri, ghete noi sau ghiozdane cu penare pline.

Unii îi spun direct: tată.

O fată de 19 ani are grijă de cele două surori ale ei, și de fiicele sale – tot două. "Mama s-a despărțit de taică-miu. A plecat la muncă și m-a lăsat pe mine cu ele", spune ea.

Și tata? "Tata abia se descurcă pentru el".

Sora cea mică, Vanesa, are o boală la picioare, care o împiedică să umble. Ți-o șoptește încet la ureche, cu o voce blândă: "Parapareză spastică".

Se ridică singură pe vârfuri și, cu mânuțele bine înfipte în marginile paturilor, se străduiește să facă pași cu piciorușele contorsionate. Efortul o face să respire greu. Un copilaș de patru ani obosit.

O prind în brațe și se lipește de mine. Respirația ei mică și gâfâită se alină încet.

Îți vine să o ridici și să fugi cu ea în lume, la doctori care s-o vindece, să-i oferi o casă a ei, în care să primească mai multă iubire decât și-a închipuit vreodată.

Celor cinci fete, părintele Tudor Marian le asigură locuința, hrana, scutecele și medicamentele. După finalizarea centrului cu cantină din Găgeşti, toate surorile vor avea loc să trăiască împreună.

Casa cu locul de joacă

Într-o cameră cu podele maro, lângă un perete, cutii cu încălțăminte de toate felurile.

La canafii dulapului, sub o coroană din floricele de plastic, atârnă medalii de aur: pentru limba română, pentru matematică și pentru dans.

O fată de 10 ani plimbă un moțat de 4 luni în brațe. Îi pregătește laptele și e mândră de medaliile ei.

Frații ei mai mari vor să se facă, unul, preot, altul − învățător.

"Dimineața facem paturile, iar mama spală haine. Avem două mașini de spălat! E foarte bine aici, avem mult loc de joacă! Unde stăteam înainte nu aveam nici jumătate de cameră".

Băieții, Nicolae și Marius, trag perdeaua și dezvelesc tăpșanul verde de afară.

Preotul verifică mărimile pe care și le-a trecut în telefon – copiii au nevoie de papuci noi. Și pe ei îi ajută cu haine, încălțăminte și mâncare de câte ori poate.

Câțiva kilometri mai încolo, într-o curte de pământ, zeci de bușteni recuperați din apele Putnei stau la uscat.

"Dac-ați ști cât s-au rugat copiii ăștia să se umfle Putna, să aducă lemne, ca să aibă cu ce face foc la iarnă", explică preotul.

Și asta fiindcă familia nu-și permite să cumpere lemnul de foc − cam ce-i mai important într-o casă, iarna.

Mama, Ana Maria, are 37 de ani și crește 6 copii − între 13 ani, cât are băiatul cel mare, Lorenzo, şi 2 ani și jumătate, cât are Alin. Pentru ei și frații lor, preotul a cumpărat o văcuță, când a lor a murit.

Copiii i-au spus Florica și o îngrijesc cu rândul.

"Îi dăm și tărâțe, că așa face lapte mai mult. Fac și unt, și brânză, smântână pentru mămăliguță, vă dați seama că e o masă pentru ei", explică Ana Maria.

Mărturisește că, în secret, își dorește cu disperare să facă școală copiii ei. Măcar unul dac-ar ajunge la facultate.

Băiatul cel mare iese între timp cu o găleată de apă, să potolească setea căluțului din poartă. Cu ajutorul lui a scos buturugile din Putna, când apa era înfoiată de ajungea până la gâtul murgului.

În fața porții, frații lui mai mici aleargă și râd senin, împingând pe uliță o copilărie intactă.

− Ce faci, Lorenzo, vii mâine la haine?, îl întreabă preotul pe băiatul cel mare.

Pe lângă văcuța care susține mesele celor 6 frați, părintele Tudor Marian le împarte haine și alimente, din donațiile primite de Asociația sa, tuturor copiilor nevoiași din zonă.

1 din 11 copii din mediul rural se culcă flămând.

→ 2 din 3 familii au fost nevoite, în ultimul an, să cumpere alimente ieftine.

→ 1 din 5 copii e obosit la școală, pentru că a muncit în gospodărie.

 1 din 2 copii spune că este deplin fericit.

Date din raportul "Bunăstarea copilului în mediul rural pentru anul 2018", publicat de World Vision în luna mai

*

Crucea pe care și-a luat-o preotul Tudor Marian se leagă cu fire nevăzute de copilăria sa, când primea pachete de la rudele din Suedia. Își amintește bucuria de a scoate hainele din cutii.

"A murit mama – iar ea își dorise foarte mult să ajung preot, pentru că sora ei avea un băiat care era deja preot. Numai că s-a dus, săraca.

După aceea, mătușa mea m-a ajutat să merg la Buzău, la școala de cântăreți bisericești. Am fost, am făcut un an de zile acolo, ca să mă inițiez puțin. Apoi am făcut facultatea și am ajuns unde am ajuns.

Mulți colegi de liceu îmi spun acum că atunci nu aveam gând să fiu preot. Știu. Dumnezeu le rânduiește pe toate cum e mai bine și toate sunt bune, chiar dacă nu vrem să le acceptăm", povestește el acum.

Își amintește chiar că era cât pe ce să nici nu ajungă preot. A vrut să renunțe înainte să înceapă. După facultate, a durat vreo cinci ani până să primească o parohie.

"Când m-au sunat de la Episcopie, munceam, eram numai ciment din cap până-n picioare. Făceam un gard prin Focșani, munceam cu niște prieteni, eram cu roaba acolo.

Și a sunat telefonul − veniți, că e o parohie disponibilă! Am aruncat mistria și-am plecat, i-am lăsat pe prietenii mei să termine tot. M-am dus la Buzău, am stat o lună de zile în practică.

N-am fost să văd parohia deloc. Înțelesesem că e o parohie bunicică − totuși, nu m-am dus, nu m-a interesat. Și când m-am dus acolo, am avut un șoc cu adevărat. Șoc foarte mare.

Am mers iarna și, poate ați văzut pe la televizor, când ninge se înfundă tot la Glodeanu. Era ca un tunel, zăpadă de trei metri pe stânga, zăpadă de trei metri pe dreapta, nu vedeai nimic.

Din loc în loc, rotocoale să intre mașina de pâine. Nici nu aveam cum să ajung cu mașina până la casa parohială. M-am dus, era zăpadă și, peste zăpadă, buruieni uscate de doi metri.

Am rămas în prag, trist. Zic: unde-am ajuns io?! Mai că voiam să zic că aștept pentru următoarea parohie. Nu exista baie, ce baie, pereții erau așa de crăpați, că scoteai mâna afară, iarna. Eram singur".

"Mi-am sunat soția, i-am spus − băi, nu, nu se poate, renunțăm, mai așteptăm...

Și ea − nu, nu, cum să mai așteptăm, dacă așa o vrut bunul Dumnezeu! M-am dus în biserică – biserica Filofteia –, foarte frumoasă! M-am mai liniștit".

*

La Glodeanu, preotul Tudor Marian s-a trezit cu un donator din București (care vrea să rămână anonim). După ce-a văzut starea copiilor și a comunității, omul i-a spus:

− Părinte, cum vrei să arate cantina? Uite, fă un desen pe hârtie!

Același om l-a ajutat și să cumpere clădirea din Găgești − aflată peste drum de școala din comună. Aici, copiii cu posibilități reduse vor primi un prânz cald. De altfel, ei mănâncă și acum la biserică, în zilele de sâmbătă.

"Când am venit aici, nu aveam copii deloc în biserică. Și treaba asta nu mi-a plăcut deloc aici. La Glodeanu aveam și 70 de copii la slujbă.

Și n-am avut o slujbă la care un copil să nu primească măcar o Eugenia. Cine vrea să ne ajute trebuie doar să ne găsească", spune părintele, vesel.

În final, l-am întrebat care e secretul: ce trebuie să facă un preot pentru a reuși să-și ajute comunitatea?

"Cel mai important e să meargă în mijlocul oamenilor, să vadă ce probleme au. Am mai povestit cuiva: la Glodeanu, când am fost cu botezul, după Anul Nou, foarte multe case erau cu porțile închise, legate cu sârmă.

Am înțeles că sunt amărâți și se gândesc că, dacă vine părintele, trebuie să îi dea bani.

Stai, că nu-i așa: le dăm noi lor! Și am mers la fiecare, să văd. Unii n-aveau nici măcar un leu.

Trebuie să mergi în mijlocul lor, să vezi care sunt adevăratele lor probleme. Să fii și psiholog, și tată. La Buzău chiar am avut consilieri psihologici, am colaborat cu o mulțime de oameni".

Zice că nu mai vrea să plece din Găgești. Și-a cumpărat o casă și s-a stabilit acolo cu soția și cele două fete ale lor.

Are o comunitate de donatori cu care ține legătura și așa poate să-i ajute pe copiii sărmani. Pe unii, să rămână la liceu. Pe alții, să aibă ce mânca.

Abia așteaptă să vină luna august, când, datorită unuia dintre donatori, 20 de copii din sat vor merge în tabără la mare.

20 de copii care n-au mai văzut marea niciodată.

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.

Donează