Paralele inegale

Cinemaul interactiv îți dă posibilitatea să decizi ce se întâmplă într-un film. Acțiunea se bifurcă, tu alegi continuarea din două sau trei variante și hotărăști astfel destinul personajelor principale.

În viața reală, poveștile nu pot fi rescrise. Uneori, poveștile de box-office și cele mai puțin însemnate au un curs comun până la un moment dat când, prin niște fire invizibile, se separă. Celor din urmă le rămâne să se întrebe cum ar fi fost dacă...

La Montreal, în 1976, întreaga lume a încremenit în fața amestecului de grație și tehnică desăvârșită puse în act de Nadia Comăneci.

Un copil de 14 ani din Europa de Est a devenit un reper în lumea sportului. Sute de fetițe născute în anul următor în SUA și în Canada au primit numele ei. Peste 50.000 de scrisori au ajuns pe adresa Nadiei de la Onești, de la admiratori de pe toate continentele.

The first perfect ten – primul 10 perfect a avut, într-un fel, amploarea primului pas pe Lună.

Tabela de la Montreal nu era pregătită să afișeze nota Nadiei.

În generația Nadiei exista o gimnastă la fel de bună, poate chiar mai bună: Maria Cojanu, pe care, în jurnalul său de atunci, antrenorul Béla Károlyi o numea "pilotul meu de încercare".

Fiecare element nou descoperit în laboratorul de la Onești era executat în premieră de gimnasta de numai 1,20 de metri.

După ce, în 1972, când avea 11 ani, a fost diagnosticată cu miopie, antrenorii i-au întors spatele. Nu i-au cerut să se retragă, oficial, dar pur și simplu nu au mai băgat-o în seamă.

O mai puneau din când în când să citească inscripții aflate la distanță. Era o minune că reușea să stea pe bârnă, fără probleme, în acele condiții.

Din gimnasta cu un potențial fantastic – considerată unul dintre atuurile României în perspectiva Jocurilor Olimpice din 1976, Maria Cojanu a devenit un sportiv nefolositor. Pilotul de încercare își încheiase misiunea.

În '74, când au stabilit echipa pentru Montreal, antrenorii i-au refuzat Mariei Cojanu până și șansa de a participa din postura de rezervă.

Béla Károlyi nu i-a oferit niciodată o explicație. Iar Maria Cojanu a trăit de atunci cu această povară.

Își pusese toată copilăria acolo, în mii de ore de exerciții, iar răsplata n-a mai venit. I s-a părut nedrept, pentru că a simțit că putea ajuta echipa la Montreal, cu tot cu dificultățile de vedere.

Maria Cojanu a renunțat în cele din urmă la gimnastică, cu un an înainte de terminarea liceului. A fost respinsă apoi, la examenul medical, când a dat admitere la Institutul de Educație Fizică și Sport. Nu i-a mai revăzut niciodată pe Béla și pe Márta Károlyi.

I-ar fi plăcut să concureze la Montreal alături de Nadia și de faimoasele gimnaste sovietice Ludmila Turișceva sau Olga Korbut, însă nu fabulează prea mult pe subiectul acesta.

După ce a terminat liceul, la Onești, s-a întors la Buzău, orașul în care s-a născut. Au urmat doi ani foarte grei. Nu-i plăcea orașul, nu știa încotro să se îndrepte.

L-a cunoscut pe omul care avea să-i devină soț și s-au mutat la Brașov. Azi, fiica lor are 30 de ani și e web designer. Rockeriță, hard în adolescență, mai soft acum. E partea din povestea pe care Maria Cojanu n-ar schimba-o nici pentru cinci medalii olimpice.

Numele Mariei Cojanu nu apare pe Google. Doar câteva însemnări din jurnalul lui Károlyi vorbesc despre "rivalitatea" de la 10-11 ani dintre Nadia și Mariana – cum o strigau colegele pe Cojanu.

Sunt oameni care și-o amintesc însă ca pe un talent excepțional, care a avut ghinionul să piardă Jocurile Olimpice din cauza unei tulburări de vedere.

"Mariana Cojanu o bătea de o rupea pe Nadia la categoriile mici. Dar, de regulă, în gimnastică talentele mari nu prea ajung la performanțe pe măsură. Mai ales când vorbim de sportive care nu sunt și extrem de bine dotate fizic", spune antrenorul Adrian Stan, stabilit în Marea Britanie, unde e responsabil pentru strategia în gimnastică a țării.

Nadia (în stânga) urmărește exercițiul la bârnă al Mariei Cojanu. Foto: Arhiva personală

"Grădinița cu program de fier"

După mai bine de 40 de ani de la momentul Montreal, am întâlnit-o pe Maria Cojanu la Brașov, orașul în care s-a stabilit după ce a renunțat la sportul de performanță.

Nu-și pune prea des întrebări legate de cum ar fi arătat viața sa dacă ar fi ajuns în condiții medicale optime la Jocurile Olimpice.

Cum ar fi fost dacă... e abandonat din start și considerat un exercițiu de imaginație inutil. În această lună, Maria David, cum o cheamă după căsătorie, a împlinit 56 de ani.

E convinsă că, oricum, n-ar fi luat nimic din strălucirea Nadiei, care a avut și "șansa de a fi în locul potrivit în momentul potrivit". Adică într-un vârf de formă pe care l-a atins chiar în timpul celei mai importante competiții din viața unui sportiv.

"Și oricum e greu de crezut că doi sportivi ajung în același timp în acea combinație fericită de șansă și vârf de performanță. Dând firul amintirilor înapoi, nu... Nadia a avut și noroc. În toată aventura asta a fost și noroc.

A fost atunci în vârful vârfului... Fiecare sportiv are alt vârf. Chiar dacă eu m-aș fi antrenat la fel de asiduu în acei ani, tot Nadia ar fi strălucit la Montreal", spune Maria David.

Maria David a împlinit 56 de ani pe 17 ianuarie. Foto: Raul Ștef

E ofițer de cont într-o bancă din centrul Brașovului. Se emoționează când vorbește despre perioada în care a făcut gimnastică.

Pipăie niște medalii câștigate prin anii '70 ca și cum ar încerca să refacă niște punți cu trecutul.

Cea obținută la Phenian, de pildă, e inscripționată cu litere mari. Maria David se amuză: "Normal, la ei totul era la scară mai mare. Era pe vremea lui Kim Ir-sen".

Își amintește că, după concurs, fetele au fost servite cu înghețată la masa festivă. Nu s-au atins de bolurile din fața lor, iar organizatorii au început să se foiască.

L-au întrebat pe unul dintre reprezentanții Federației Române de Gimnastică dacă sportivele strâmbă din nas pentru că au descoperit ceva în neregulă când le-a fost adus desertul. Omul a trebuit să intervină la Béla Károlyi pentru a obține aprobare ca fetițele să guste măcar.

Nu mai mult de două lingurițe, a reacționat antrenorul, concesiv. Erau ani în care Károlyi vorbea despre faptul că gimnastica e o chestiune "de grame și de centimetri", de supra-control al alimentației.

Sportul ieșea din perioada sa romantică, iar ideea unei "gimnaste durdulii" nu mai era de conceput.

"Grădinița cu program de fier", așa își alinta Károlyi echipa.

Maria Cojanu, la paralele.

"Așchiuțele"

În celebra sa carte Nadia, Ioan Chirilă relatează un episod edificator pentru obsesia antrenorilor referitoare la controlul alimentației.

"Așchiuțele", așa cum erau poreclite gimnastele lui Károlyi de la Onești, călătoresc cu avionul spre Sofia. Stewardesele sunt încurcate de faptul că fetițele de-abia se ating de pachetele cu mâncare.

"Copiii se înghesuie la geamurile hublourilor. Vor să vadă Dunărea. Sosește breakfast-ul. Fetele se joacă, vesele, căutând să ghicească conținutul pachețelelor de pe tavă. Le desfac pe rând, punând limba: zahăr, sare, piper. Cel mai mult le place însă hârtia aromată pentru degresarea degetelor. O hârtie de care, de altfel, nu prea au nevoie.

Piciorul de pasăre a rămas în farfurie. Károlyi urmărește cu atenție micul dejun. Copiii sunt cuminți: au mâncat doar felia de șuncă. Stewardesa vrea să strângă, dar nu-și dă seama dacă e cazul. (Ceștile cu lapte sunt intacte.) Se retrage.

Károlyi face un semn. Rând pe rând, copiii duc tăvile spre bar. «Bine, dar nici laptele?» Stewardesa nu mai înțelege nimic."

Maria Cojanu, la sol.

Palma grea a lui Béla Károlyi

Maria David pronunță rareori numele foștilor ei antrenori. Béla e El, Márta e Ea. Le găsește, totuși, justificări pentru programul infernal de antrenament.

Orașul Onești s-a numit, timp de 25 de ani, Gheorghe Gheorghiu-Dej, în cinstea celui care a avut ambiția să transforme o așezare rurală într-un vârf de lance al economiei socialiste. Rafinăria de aici, fondată în 1966, a atras foarte multă lume în zonă.

Părinții Mariei Cojan s-au mutat în 1962 de la Buzău, când fetița lor avea 1 an și jumătate.

Ambițiile comuniștilor și-au făcut simțită prezența și în sport. În 1968, la Onești se construia o sală dedicată gimnasticii feminine. Károlyi era profesor de sport în Petroșani când a primit oferta Federației.

"Alo, vorbește Lövi de la Federația Română de Gimnastică. Fii atent, Károlyi! Îți propun să vii la Onești, să lucrezi acolo. M-am gândit bine. E un oraș nou, totul e nou. Mai ales oamenii. Vreau musai să lucrezi acolo", i-a povestit Béla Károlyi lui Ioan Chirilă cum ar fi început lucrurile.

La Onești, Béla le-a întâlnit pe Nadia și pe Maria, care din clasa a doua au devenit colege la Liceul sportiv, în urma unei selecții făcute la școala lor. Fuseseră selectate atunci vreo 20 de fetițe.

Károlyi le-a preluat și s-a oprit la șapte dintre ele. Nadia Comăneci și Maria Cojanu erau diamantele lui.

"Erau doi domni care ne-au pus să facem podul roata. Apoi, văzând pesemne unde era vorba de înclinație sau alură, au zis – «Tu, tu și tu să veniți la ora cutare la sala de gimnastică». Nu voi uita niciodată prima mea intrare în sala aceea mare. Mi s-a părut de-a dreptul maiestuoasă", povestește Maria.

Ea își amintește că a fost antrenată prima oară de Márta, și abia mai târziu de Béla Károlyi, iar primul ei concurs oficial a fost la Sibiu, în 1970. Nadia a căzut de trei ori de pe bârnă, dar echipa din Onești a câștigat atunci titlul la copii.

Din acel moment, fetele nu au mai avut vacanțe. Vara mergeau la mare, unde exersau săriturile de la sol chiar pe nisip, sub privirile curioșilor. Iarna, cantonamentul avea loc la Păltiniș.

Ritmul de pregătire era extenuant. Fetițele știau toanele lui Károlyi, care izbucnea câteodată când le simțea deconectate. "Hai, pleacă acasă! Azi nu ești în formă."

"Ne doream uneori să greșim, ca să ne scoată de la antrenament. Dar știam, în sinea noastră, că fără muncă nu se poate", povestește Maria Cojanu.

O ședință de pregătire dura și patru ore. Începeau cu coregrafia, unde pregăteau elementele artistice pentru bârnă și sol. La bară, precum balerinele, plié, demi-plié.

Apoi se trecea la lucrul pe aparate. Bârna era, firește, cel mai dificil. Îți trebuia mult curaj pentru "puntea suspinelor", spune Cojanu. Să-ți ignori, practic, instinctul de conservare pentru o acrobație riscantă.

Își aduce aminte de o colegă care, la un antrenament, s-a blocat la coborârea de pe bârnă. A înghețat pur și simplu de frică. Și a stat așa, cu mâinile în sus semnul că urmează coborârea , timp de câteva ore, până s-a înduplecat să facă saltul final.

În ultima parte a antrenamentelor se făcea pregătire fizică. Întotdeauna, indiferent de intensitatea pregătirii de până atunci: tracțiuni, genuflexiuni, flotări, atârnat în echer, cățărat pe frânghii.

Fetele lui Károlyi executau fără să crâcnească. Antrenorul devenea cu atât mai exigent cu cât se apropia concursul.

Gimnastele nu-și imaginau că lucrurile pot să stea și altfel.

"La început, ți se pare totul o joacă. Pe măsură ce crești, îți dai seama la câte renunți și cât de epuizant e. În complexul acela te întâlneai cu sportivi de la alte discipline. Ei păreau mai relaxați, mai senini. Noi? Eram tot timpul... Cum să zic? Parcă mintea noastră nu putea să se obișnuiască cu gândul că puteam face și altceva...", își amintește Maria Cojanu.

Maria Cojanu a început gimnastica la 6 ani.

Regele Midas, așa era supranumit Károlyi, pentru că transforma tot ce atingea în aur. În acest proces alchimic exista și un stadiu intermediar, de care antrenorul nu pomenește.

Atingerile lui provocau și vânătăi. Maria Cojanu a fost și ea ținta acceselor de furie necontrolată ale antrenorului.

Când vorbește despre asta, fosta gimnastă aproape că o face în șoaptă.

– El mai avea și exagerări din astea, mai primeai și palme, mai avea durități din astea. Pentru un copil, să ia o palmă... El avea 1,90, vă dați seama... Când tu erai jumătate din piciorul lui.

– Vi s-a întâmplat și dumneavoastră?

– Da, da, am primit, da. Și încă nu asta era cel mai dureros lucru. În plus, avea modalitatea de a vorbi jignitor. Te putea jigni foarte tare, în multe feluri.

– Chiar se întâmpla asta?

– Da, da, erau legate de psihoza asta cu îngrășarea. Dar cât se poate îngrășa un copil? «Ești grasă! Ești grasă!» Sau: «Ce, crezi că dacă ai luat o medalie ești vedetă acum?» Ne tot spunea asta.

Vă imaginați cum sunau lucrurile acestea pentru un copil? Folosea și comparații, sigur. Că nu suntem în staul sau așa ceva.

Încă văd că și-a păstrat stilul ăsta. Am citit că și americancele s-au simțit jignite. Îți rămân aceste lucruri, oricât ai crede că e vorba despre copii care nu-și dau seama. Dar tocmai, că atunci te rănesc și te dor cel mai mult. 

Atunci când voia să te mobilizeze – «Hai, că sunteți cele mai bune, hai să demonstrăm cât suntem de buni, că nu mai există altele ca noi...» Dar răutățile acelea nu se pot uita...

Plus că te pedepsea punându-te să faci de nu știu câte ori: ai căzut la bârnă la un salt, îl făceai până îți ieșea pe nas, chiar dacă trebuia să treci la alt aparat, conform structurii antrenamentului. Dar nu, stăteai acolo și mai făceai de 10 ori în plus până când nu mai cădeai niciodată...

Béla Károlyi a rămas în SUA în 1981, cu soția sa, după un concurs demonstrativ la care participase cu reprezentativa României. Foto: Arhiva personală Maria Cojanu

"Am suferit atunci foarte mult"

Un ziarist norvegian îi spunea lui Ioan Chirilă că Oneștiul e un soi de "anomalie magnetică". Nu-și putea imagina cum un loc pe care nu-l găsește pe hartă poate produce atâtea campioane.

În perioada 1970-1973, Maria Cojanu s-a bătut de la egal la egal cu Nadia. Colege la școală, ele erau vedetele echipei lui Béla Károlyi.

Sunt destule concursuri în care Maria a câștigat în fața Nadiei la individual compus. De pildă, la Cupa Federației, în decembrie 1972, Maria o devansează cu 5 sutimi la total (37,40 – 37,35), și asta chiar după ce doctorii îi spuseseră lui Károlyi că fetița riscă o dezlipire de retină dacă mai continuă în ritmul acela.

"A fost și este pilotul meu de încercare"

Béla Károlyi avea să consemneze în jurnalul său acest moment, fiind citat în cartea Nadia, a lui Ioan Chirilă.

"Ce bine îmi pare că nu am lipsit-o pe Mariana de această frumoasă victorie. Poate că e ultima. Deși n-am să renunț la ideea că medicii s-ar putea înșela în cazul ei.

Ar fi tare rău să o pierd pe Mariana. Echipa ar pierde mult. Ar fi și nedrept ca motorașul să nu mai poată face gimnastică. Până acum, Mariana a ținut cu dinții.

A fost și este pilotul meu de încercare ori de câte ori e mai greu, în premieră. Nu stă pe gânduri niciodată. Execută totul, fără model. Torentul de două flic-flacuri legate poartă numele Nadiei în premieră mondială. Dar aici, la noi în sală, a existat și o avanpremieră, executată de Mariana Cojan."

Se întâmpla cu trei ani și jumătate înaintea Jocurilor Olimpice de la Montreal.

"Azi mai puţin, mâine şi mai puţin"

Antrenorii iau decizia să nu riște nimic și o îndepărtează încet-încet de cercul gimnastelor de prim-plan.

Echipa pentru Montreal avea să fie definitivată în 1974. Maria nu a fost în calcul nici pentru poziția de rezervă, deși participase la concursuri în acel an, inclusiv la Cupa Prieteniei de la Phenian.

"A fost foarte dureros, am suferit atunci foarte mult. Erau anii mei de copilărie pe care i-am pus acolo în antrenamente. Școală, antrenament, școală, antrenament, asta era tot. A fost un sentiment de neîmplinire, toată munca mea fusese în zadar. Puteau să mă ia măcar rezervă, decizia le-a aparținut în totalitate.

S-a constatat, la un control, că am miopie care progresează. Și mama, și bunica se confruntaseră cu problema asta. Tot efortul acela îmi putea dăuna până la dezlipirea retinei.

N-a fost atunci, la finalul lui '72, o despărțire oficială, în care măcar să-mi mulțumească pentru tot ceea ce am făcut. El m-a îndepărtat așa, făcea tot mai puține antrenamente cu mine. Azi mai puțin, mâine și mai puțin.

Îți dai și tu seama când nu se mai vrea nimic de la tine. Trecusem în plan secundar, nu mai eram importantă pentru ei. Am renunțat definitiv la gimnastica de performanță, ulterior, în 1976", spune Maria Cojanu la peste patru decenii distanță.

Cu Nadia n-a mai păstrat legătura. Și-o amintește ca fiind o fetiță veselă și prietenoasă. Se vizitau și se distrau împreună când erau foarte, foarte mici.

Erau și două gimnaste redutabile, cu răni și bătături în palme. Diferența între ele se făcea în funcție de cine prindea o zi mai bună la concursuri.

"Eram foarte curajoase și executam fără ezitare totul. Eram cele mai bune, clar."

Nadia și Maria, două fetițe cu funde prinse în păr, incredibil de talentate. Prima, născută la 12 noiembrie 1961, cealaltă, la 17 ianuarie 1961. Una a devenit o figură emblematică a sportului mondial, cealaltă s-a întrebat toată viața cum ar fi fost dacă...

"Peste o lună avea să înceapă școala. Prima zi, în ciuda forfotei obișnuite, n-a mai fost veselă ca de obicei. Mariana Cojan a venit plângând spre grupul fetelor și a spus că doctorii nu o mai lasă să facă gimnastică. A mai fost pe la sală de câteva ori, a stat ce a stat și apoi n-a mai revenit. Cea mai înfocată dintre oneștence părăsea gimnastica fără să știe dacă era, într-adevăr, necesar să o facă." (Fragment din Nadia, de Ioan Chirilă)

După ce a renunțat la gimnastica profesionistă, Maria Cojanu (prima din stânga) a făcut dansuri artistice. În centrul imaginii e Mariana Bitang (fostă Stănescu), și ea gimnastă la Onești în acea perioadă. Foto: Arhiva personală

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.