"Gimnastica românească e o operă de artă care riscă să fie distrusă"

În urmă cu 40 de ani, o fetiță dintr-o țară comunistă atingea perfecțiunea în gimnastică. Moștenirea Nadiei părea intangibilă, iar "fortăreața" de la Deva dovedea periodic că adăposteşte formula secretă a unor alchimiști.

Nouă nu ne rămânea decât ca, o dată la patru ani, să așteptăm reprezentația de gală și să salutăm, pătrunși de emoție, ridicarea tricolorului pe catarg. Pentru că, în palmaresul gimnasticii românești, pe coloana cu Jocuri Olimpice s-au strâns 72 de medalii, dintre care 25 de aur.

Gimnastica era ultima redută de orgoliu a unei națiuni rupte de realitate.

Pe 18 aprilie 2016 însă, jurnalele de știri au prezentat falimentul sportului care ne-a adus atâta fericire. Dramă națională, stupefacție, ca și cum totul s-ar fi erodat de pe o zi pe alta: gimnastele și gimnaștii noștri au ratat calificarea la Rio. În cazul fetelor, se încheie o serie de participări neîntreruptă din 1968.

S-au căutat la repezeală vinovați. S-au măsurat fisurile unui sistem pe care-l consideram infailibil. Cum a fost posibil ca România să obțină un punctaj inferior Australiei, Belgiei sau Germaniei, țări care nu existau pe harta gimnasticii?

Așa am aflat că mai avem doar vreo 400 de gimnaste legitimate, că stăm prost cu dotarea sălilor de antrenament și că antrenorii emigrează în masă.

Din SUA şi Japonia până în Italia sau Norvegia, vei întâlni specialiști români care, adunaţi, sunt mai mulţi decât tehnicienii care lucrează în țară.

E și cazul lui Adrian Stan (62 de ani), unul dintre antrenorii de elită ai României. Cu o experienţă solidă acumulată la lotul olimpic de la Deva, el a emigrat în 1992 pentru un contract la cârma reprezentativei Marii Britanii.

Își amintește și acum că, la plecare, colegii îl priveau ușor amuzați: "Stane, acolo nu o să fie veci pururi gimnastică!".

Englezii i-au dat o hartă şi o mașină și l-au lăsat 6 luni să găsească o explicație pentru faptul că ai lor nu se puteau apropia de lumea bună a acestui sport în care România deţinea o poziție dominantă.

Adrian Stan a pus diagnosticul și, încet-încet, bucățică cu bucățică, a construit un sistem performant. Acum, el îi pregătește pe antrenorii de elită ai britanicilor la Centrul Național de la Lilleshall.

În 1992, Marea Britanie se afla pe locul 22 în lume. La ultimele Mondiale s-a clasat pe locul al treilea, după SUA și China, dar în fața Rusiei.

Un salt incredibil, produs după sistemul imaginat și aplicat de românul Adrian Stan.

Așa cum, la începuturile sale pe tărâm britanic, încerca să-şi convingă noii colegi că în sălile de gimnastică din estul Europei nu se întâmplă nici un miracol, la fel spune și astăzi: și-a gândit strategia doar în termeni de eficiență, muncă în echipă, inteligență și adaptabilitate.

L-am intervievat pe Adrian Stan pentru a încerca să înțelegem involuţia gimnasticii noastre, dar și cum va arăta viitorul unui sport pe care ni-l imaginăm fie ca pe o invenție românească, fie ca pe un atribut indispensabil al brandului de ţară.

Adrian Stan, înainte de participarea cu delegația Marii Britanii la Jocurile Olimpice de la Beijing (2008) Foto: arhiva personală

Adrian Stan, înainte de participarea cu delegația Marii Britanii la Jocurile Olimpice de la Beijing (2008). Foto: Arhiva personală

- De ce ați decis să părăsiţi România în urmă cu aproape 25 de ani?

- Diferențele de opinie dintre mine şi Federația de Gimnastică au fost majore. Am considerat că viitorul meu în România este relativ incert și, pe fondul acesta, am luat decizia să încep o nouă viață în Marea Britanie.

Sistemul românesc a vrut să-și mențină poziția. Noi am considerat că ar trebui să aibă loc schimbări majore, altfel vom rămâne fără antrenori.

Am prevăzut erodarea sistemului. Deși nu era neapărat un sistem, ci mai degrabă o formă de organizare bazată pe entuziasmul, inteligența și angajamentul antrenorilor.

La un moment dat, am fost rugat la Federația Internațională să fac o prezentare legată de măsurile pe care ar trebui să le ia, pentru gimnastică, fostele țări comuniste care încercau să mențină sistemul, în timp ce țările capitaliste încercau să dezvolte sistemul.

Un lucru devenise clar: migrația antrenorilor din Est era masivă, în particular migrația românilor. În general, chinezii au fost catalogați drept leneși, rușii ca neadaptabili, în timp ce antrenorii români au fost foarte bine văzuți.

Revenind la acea conferință, spuneam că Vestul trebuie să înțeleagă că nu se întâmpla nimic miraculos și că totul era bazat pe muncă, dar pe muncă optimizată, în sensul în care nu trebuie să te arunci ca un prost, cu capul înainte, ci să lucrezi cu strategii și tactici bine definite.

- Estul pare să piardă teren. Are loc o rearanjare la vârful ierarhiei din gimnastică?

- Marile probleme ale Estului erau legate de faptul de a învăța să facă bani din sport. Pe de altă parte, dacă mulți antrenori plecau, sistemele educaționale trebuiau să producă și mai mulți specialiști, și mai buni. Aceste lucruri nu s-au întâmplat.

Vestul, în schimb, a învățat și a aplicat, astfel încât o grămadă de țări, incluzând Marea Britanie, și-au rearanjat dezvoltările, aspirațiile și aşteptările.

Acum, dominația aparține Vestului în mod categoric, din motive financiare, întâi și întâi. România a rezistat pe baza antrenorilor pe care i-a mai avut, unii mai în vârstă, care reușeau să pregătească sportive și să le paseze apoi la loturile naționale, la Deva sau Izvorani.

Într-un final, calitatea antrenorilor și a sportivilor n-a mai fost suficientă. În unele cazuri, sportivele veneau la lot cu un handicap mare, care nu mai putea fi remontat.

În concluzie, nu există foarte multe argumente pentru a aștepta rezultate de mare performanță. Problemele se știau, dar, în același timp, nimeni n-a crezut că se va întâmpla...

Ok, eu știam că România o să cadă din primele patru, dar n-am crezut în nici un moment că o să cadă din primele opt și nici în visele cele mai negre n-am crezut că o să cadă din primele 12.

"Eu n-am încercat să construiesc un sistem bazat pe mercenari. Unul dintre ei am fost eu. Am dorit un sistem pentru Marea Britanie, cu antrenori britanici, cu suport britanic. Din acest motiv îmi sunt foarte recunoscători acum. În prezent, nu fac decât să iau anual între 8 și 16 antrenori de înaltă performanță, și să-i pregătesc pentru performanța internațională."

- România n-a reușit nici măcar calificarea la Jocurile Olimpice. E șocantă o asemenea contraperformanță?

- Mă doare sufletul. O lucrare de artă la care au contribuit cel puțin 200-300 de persoane, dacă nu mai mult - mă refer la gimnaste, antrenori și alți oameni implicați -, să moară, să dispară într-un interval atât de mic de timp, pentru simplul fapt că cineva, și nu mă refer la federație direct, cineva, mă refer global, nu și-a dat seama ce greșeli se întâmplă și care este pulsul societății.

Mă doare sufletul, dar eu, să vă spun drept, nu văd o rezolvare. Mariana Bitang îmi spunea că probabil junioarele sunt bune destul cât să stea în primele 8-12, dar nici vorbă să vină în primele patru.

Și prima dată când o să văd asta va fi la Europene. De abia aștept să văd pe ce loc o să vină România la Europene cu junioarele.

- Acum spunem că a lipsit Larisa Iordache, ea fiind accidentată la turneul preolimpic, și că, din acest motiv...

- Problema nu e Iordache, ci sistemul care ar trebui să producă mai multe gimnaste de valoarea ei. Dacă, mâine, Iordache va câștiga cinci medalii, asta nu va schimba cu aproape nimic problemele cu care se confruntă gimnastica din România.

Acum nici nu mai e timp pentru lamentări, cine a greșit, cum e... Domnilor, găsiți-i pe ăia care pot schimba tipul de gândire și pot să o ia de la capăt într-o situație de mare handicap!

Și știți care e cel mai mare handicap? E cel legat de opinia publică, de părinții care spun că n-are rost să-și mai dea copiii la gimnastică pentru că oricum e degringoladă.

Se mai trezește un părinte care spune că îți trebuie pile sau șpagă ca să ajungi la lot, și toate aceste lucruri afectează opinia publică.

Și dacă opinia publică s-a dus, poți pune iconițe de aur și antrenori plătiți cu o grămadă de bani, că nu mai poți remonta urgent situația. Asta-i păcat. Cincizeci de ani de dezvoltare a culturii în gimnastică s-au dus pe apa sâmbetei în doi ani.

Sunt la fel de îndurerat ca fiecare dintre români sau poate mai îndurerat, pentru că știu despre ce este vorba.

- Ce tip de gândire ar trebui schimbat?

- Englezii au zis - da, vrem să obținem performanță, suntem dispuși să investim. Totul s-a construit bucățică cu bucățică. Și alte țări au procedat la fel.

Să nu vă mirați dacă până și în Rusia o să dispară, pentru că o să dispară din prim-plan. Și China a început să dea semne de slăbiciune. De ce? Pentru că lucrurile se schimbă. Nu se mai poate gimnastică aşa cum s-a făcut acum 30 de ani.

Regimul de lucru pe care l-am aplicat pe vremea când erau impuse și libere nu se compară cu regimul de lucru din prezent, unde nivelul tehnic e atât de crescut.

Totul trebuie făcut cât mai repede, cât mai precis, ca să ai cât mai mult timp de recuperare, ca să ai cât mai mult timp pentru ca educația să nu-ți fie afectată, pentru că aici nimeni nu face rabat de la educație.

- Alin Petrache, președintele Comitetului Olimpic, spunea că se impune aducerea unui antrenor străin, cel puțin la paralele, aparat la care România are mari probleme. Vi se pare amuzant?

- Ok, aduceți antrenori străini. Vor accepta, oare, sume derizorii? Păi în 2002, în Marea Britanie aveam 5 poziții pentru antrenori plătite cu 27.000 de lire pe an. N-a aplicat nici un antrenor britanic. Toate cele 5 joburi au fost date la antrenori străini, pentru care 27.000 de lire păreau un vapor de bani.

Vine antrenorul străin, cineva cum am fost eu pentru Marea Britanie. În câți ani credeți că va reuși un antrenor străin să remonteze sistemul? Păi paralelele nu se învață la lot, ele se învață la club.

România a fost una dintre țările care nu puneau palmiere pe palmă până acum un an sau doi. De ce?

Pentru că unii ziceau că sunt prea scumpe și nu le pot cumpăra. Pe vremuri, le făceam tot timpul. Veneam din străinătate cu câte o sticlă de whisky cu care mergeam la fabrică la Sebeș. Făceam palmiere din pielea care cădea de la producția de mingi de handbal, fotbal, volei. Era bunăvoință, implicare.

Acum, toată lumea așteaptă ca totul să i se pună pe tavă. România așteaptă să producă acelaşi lucru cu investiții cât mai puține, cu nivel de atracție cât mai mic. Nu se poate.

Sunt și unii cu mentalitatea asta - dom'le, toate imperiile se nasc și mor. Ceea ce pot să înțeleg. Domnul Mogoș (fost metodist al lotului olimpic) îmi spunea când am plecat: Bă, Stane, veci pururi gimnastică în Marea Britanie nu se va face.

Ei, uite că s-a făcut, și nu s-a făcut numai în Marea Britanie. S-a făcut și în Elveția, s-a făcut și în Belgia. Ca să rezolvăm problema, trebuie să recunoaștem că am greșit și să facem altceva pentru a redobândi statutul pe care l-am pierdut.

Dar nu cred - și, dacă greșesc, îmi torn cenușă în cap - că cineva se gândește acum la problema asta în România.

Deci, viciul de la paralele e viciul de educație și de abordare directă la nivel de club. Și acest nivel slab de pregătire tehnică la paralele are cel puțin 12 ani vechime, dacă nu chiar 16.

Pe de altă parte, toată lumea aștepta ca România, fiind foarte bună la bârnă și, la vremea respectivă, la sol și la sărituri, să acopere gaura de la paralele cu cele trei aparate.

Acum, competitoarele s-au deșteptat, iar România nu mai poate crea diferența aceea masivă la bârnă. În plus, nu mai e atât de puternică la bârnă, iar la sol și la sărituri au trecut alții peste.

România nu mai are muniție să acopere lipsa de eficiență de la paralele. Nu poți merge cu urciorul spart la apă de prea multe ori. Mergi o dată, de două ori, dar, dacă nu faci nimic, până la urmă îți meriți soarta.

Echipa de aur a României de la Sidney 2000: Andreea Răducan, Maria Olaru, Simona Amânar, Loredana Boboc, Andreea Isărescu, Claudia Presecan Foto: Federația Română de Gimnastică

Echipa de aur a României de la Sydney 2000: Andreea Răducan, Maria Olaru, Simona Amânar, Loredana Boboc, Andreea Isărescu, Claudia Presecan. Foto: Federația Română de Gimnastică

- Avem o mare problemă legată de antrenorii care pleacă din România pentru a lucra în străinătate în condiții decente și cu o remunerație superioară. Aveți idee câți specialiști români lucrează afară?

- În 2000 m-am oprit cu această contabilitate și erau peste 200, împânziți prin toate părțile. Cel mai tare a fost la Mondialele de la Dortmund, din '94. Au fost trei sau patru runde, nu-mi amintesc exact, în care toate cele patru echipe din runda respectivă aveau antrenor român pe podium. Asta se întâmpla în '94...

Înainte, când eram cu toții în țară, eram vreo 218 tehnicieni. În 2000, deja 200 erau afară. Îmi spunea Mariana Bitang că, în ultimii doi ani, nu a existat nici măcar un absolvent al Facultății de Sport cu specializarea gimnastică.

Acum, cât de corectă este informația nu mai știu. Cert e, că pe vremea la care făceam eu școală, în fiecare an absolveau cel puțin 20 de antrenori de gimnastică. Unii făceau gimnastică de performanță, alții nu, dar măcar erau pregătiți.

Discutam la un curs cu foarte mulți antrenori români. Spuneau că universitățile nu mai produc, pentru că, oricum, cunoștințele pe care le difuzează sunt complet anacronice, de arhivă. Sunt facultăți care încă mai folosesc gimnastica Adinei Stroescu (antrenoare din anii '50-'60).

Ca să vă faceți o idee, în ultimii 10 ani cantitatea de informație în sport a crescut de 4 ori față de informația pe care tot eu, aceeași persoană, am consultat-o ca să fac academia.

Deci, în ultimii 10 ani, lucrurile s-au mișcat extrem de rapid. Dacă nu te adaptezi, dacă n-ai organisme care să faciliteze adaptarea, ești terminat. Serios vorbesc, ești terminat pur și simplu.

- Poate că, într-un fel, în trecerea asta de la comunism la capitalism, sistemul nostru a picat cumva între vagoane. Nici nu ne-am desprins definitiv de trecut, nici nu ne putem racorda la ce se întâmplă în jur...

- Există în mod categoric o pătură semnificativă a populației care, pentru că nu s-a adaptat, a rămas cu nostalgia trecutului. Vânează umbre, fantome, stafii, alții au dus-o la extrem pe partea cealaltă.

Dacă societatea nu este echilibrată, dacă nu se ocupă și de cultură, educație și de sport la fel cum se ocupă de bunăstare și de economie, atunci factura pe care o plătesc membrii ei e uriașă.

Ori am căzut noi, ori alții ne-au împins. A trebuit să trecem dintr-un vagon în altul, ne-a fost frică să facem pasul în vagonul celălalt și am rămas între ele.

Sunt convins că în România nu mai e comunism, nu mai e socialism, dar nici capitalism în sens pur nu e, cu legi ale economiei de piață care să guverneze. După 25 de ani suntem pe undeva la mijloc.

- Cum arăta o selecție la Deva pe vremea lui Ceaușescu? Există tot felul de legende legate de numărul mare de fetițe care visau să ajungă ca Nadia Comăneci.

- Povestea legată de selecția de la Deva, cu Béla Károlyi și miile de persoane selecționate, este doar un mit. Se vorbea de 8 - 10.000 de copii luați în selecție, când în România nu existau 2 - 3.000 mii de copii cu vârstă de selecție.

Oricum, nu selecția era factorul major. Factorul major era că cluburile sportive școlare erau bine utilate, bine susținute din perspectiva antrenorilor.

Aceste cluburi își aduceau contribuția majoră la o vârstă critică, unde selecția putea amplifica predispozițiile copiilor. Între timp, cluburile sportive au fost erodate, susținerea lor s-a degradat, probabil major. Luați cu o oarecare rezervă ce spun, pentru că nu știu exact situația din țară, dar mă bazez pe ceea ce îmi povestesc colegii.

Am ținut un curs pentru antrenorii români în 2014, și voi mai ține unul, probabil anul acesta. Mariana Bitang consideră absolut necesar ca tehnicienii să înțeleagă că nu este vorba doar de tehnică și de pregătirea sportivilor ca atare. Este vorba de reconstruire sau de crearea unui sistem adaptat cerințelor actuale.

Dacă sistemul va fi susținut de Ministerul Sportului și de COSR, rămâne de văzut. Și mai e un alt aspect extrem de important, dar care e ignorat complet în România.

- Care ar fi acesta?

- Un lucru care nu se întâmplă în România, în general, este asigurarea succesiunii. Eu am pregătit 8 ani persoana care să-mi ia locul de antrenor. 8 ani, credeți-mă!

Acum, la ceea ce fac, am deja două persoane pe care le școlesc de mai bine de 2 ani. Succesiunea este considerată de foarte mare importanță.

Asta nu se întâmplă în România. Dacă vă uitați, sunt aceleași persoane... Treaba lor, nu știu ce eficiență au. Sistemul a devenit dependent de rezultatele ca atare, fără ca nimeni să se mai ocupe de modernizare.

Vă dau un exemplu. Când am venit în Marea Britanie, în federație eram 26 de oameni. Da? Acum suntem aproape 200.

Primul buget pe care l-am avut în Marea Britanie a fost de 27.000 de lire. Acum, bugetul pentru artistică e de 14 milioane. Dar totul e bazat pe eficiență.

Nimic nu e pe ochi frumoși, nimic nu funcționează după povestea: un prieten are un prieten, unul vine cu vinul, celălalt cu carnea, cum eram învățați pe vremea comunistă.

Lucrurile sunt spuse foarte precis, sunt transparente și eficiente. Nimeni nu se supără dacă-i vine vremea să plece. Nimeni nu este mai important decât sistemul. Totul funcționează.

În gimnastica din România, e un viciu de sistem a cărui rezolvare nu o văd. Pot ajuta, prezentând experiențe, dar sunt convins că lumea din România cunoaște cel mai bine realitățile din România. Lumea din România trebuie să-și bată capul pentru a găsi soluții.

Nadia la Montreal în 1976 Foto: Romanian Gymnastics Federation

Nadia la Montreal, în 1976. Foto: Federaţia Română de Gimnastică

- După performanța Nadiei de la Montreal, în mentalul colectiv s-a fixat un fel de convingere că gimnastica e sportul cu care nu vom da greş niciodată. Românii sunt foarte talentați, medaliile ne pot fi acordate din oficiu. Cunoașteți retorica...

- Nu, greșit, talente sunt peste tot. Adevărul este că mulți sunt lozincari, mulți au rămas lozincari în România. Mai mult, opinia publică este încă influențată masiv de lozinci.

În Marea Britanie, chestiile astea nu țin nicicum, domnule. Aici nu se îmbată nimeni cu apă rece, sunt realiști. România e o țară cu resurse incredibile, cu oameni atât de inteligenți, dar...

Mă doare inima când văd atâta corupție și delăsare, când văd că interesul personal domină interesul public. E un capitalism agresiv, nu contează dacă devii bogat pe spatele celor săraci sau al celor loviți de soartă.

Se mai mișcă lucrurile și în țară, dar mult prea încet. În acești 25 de ani ar fi trebuit să progresăm mult mai mult. Toate lucrurile astea se reflectă inclusiv în sport.

Dacă n-avem fonduri, trebuie să le producem, nu să ne tot alintăm cu performanța Nadiei. Trebuie schimbată complet mentalitatea cu care abordăm problemele. De la economie până la gimnastică. Greșeli am făcut cu toții, și o să mai facem, dar cine greșește mai puțin câștigă.

Evit să ofer sentințe legate de motivele pentru care gimnastica românească a decăzut. Sunt atât de multe motive și, istoric, sunt atât de strâns legate.

Bellu mi-e prieten, dar e incorect să spui că el este artizanul atâtor și atâtor performanțe, un guru al gimnasticii românești. Aceste rezultate au fost produse de o grămadă de antrenori.

La un moment dat - am pierdut socoteala -, erau cel puțin 42 de antrenori care au produs în spatele lui Bellu. Dar nouă, românilor, ne place chestia asta. Am fost și bine antrenați de pe vremea comuniștilor.

- Figura conducătorului unic, cultul personalității?

- Da, ăștia suntem. Dar ar fi incorect să spun că Bellu și-a cultivat această imagine. Alții au făcut proiecția asta. Cum vă spuneam, toată lumea a făcut greșeli, dar, atunci când greșelile au fost evidente, nu toată lumea a sărit să spună - hei, hei, stați puțin, că aici e o greșeală, să stăm să judecăm puțin.

Iar când semnalezi că lucrurile nu merg bine, degeaba o faci dacă nu vii cu soluții.

- Se muncea mai mult în gimnastică înainte de 1989?

- Nu se muncea mai mult, se muncea la fel, numai că nivelul de dificultate al elementelor era mult mai jos. Nadia Comăneci n-a concurat cu dublu salt la sol. Acum, copiii fac dublu salt la 9 ani. Impactul mecanic este cu totul altul.

Le-am spus de 100 de ori: Băi, fraților, lucrați mai mult pe saltele cu aer, protejați încheieturile. Sau faceți sărituri pe masă cu arcuri.

Ei bine, unii s-au mișcat, într-adevăr, dar unii n-au făcut-o și au rămas la aceeași metodologie.

Deva era o mașinărie. Veneau până în 300 de copii, dintre care erau reținuți aproximativ 120. În 4 ani, din cei 120 mai rămâneau 15-20. În 6 ani, mai rămâneau trei.

Alea cu zecile de mii de gimnaste și laboratorul sunt povești de adormit copiii. E pentru public, să creezi o emulație.

Ah, bun, erau 300 la Deva, se strângeau câteva mii la toate cluburile din țară. Dar aveai antrenori care puteau să-i prelucreze. Că lotul e la Deva sau altundeva nu contează decât în cazul în care condițiile de pregătire nu sunt corespunzătoare. Contează ce vine la lot și ce antrenori ai.

Un lucru este cert, eu o numesc teoria jumătății de lămâie: stoarce și aruncă. Principiul se folosește încă în România, și nu numai în sport, peste tot.

Deci, eu sunt bun, dar trebuie să fiu și odihnit și, ca să fiu și odihnit, trebuie să vină și alții din spate. E un ciclu care trebuie respectat, ca să nu-ți aduci antrenorii la disperare, la paranoia sau insatisfacție majoră, să-și pună bocceluța în băț și să plece.

Octavian Bellu și Mariana Bitang Foto: Federația Română de Gimnastică

Mariana Bitang şi Octavian Bellu. Foto: Federația Română de Gimnastică

- Au fost multe mărturii în care se spunea că, atunci, se lucra excesiv, că se muncea ca la galere...

- Nu ca la galere, dar munceau cum munceau și alții. Da, munceau, dar nu ca la galere. Da, pregătire fizică, o grămadă. Acceptau să faci pregătire fizică cu ele, ceea ce acum nu prea se mai întâmplă.

Ca observație, englezoaicele și americancele sunt puternice de la mama natură. În America există cultura de fitness dusă la extrem. România n-a avut cultura asta și în nici un caz n-a avut-o în sfera feminină.

La băieți mai mergea, hai să arăt mai fercheș, mai nu știu cum. Dar, în performanță, surprinzător, paradoxal poate, lucrurile stăteau diferit... De asta România putea domina.

România stătea pe bârnă și dacă puneai bârna strâmb. Și dacă puneai două suflătoare, nimeni nu le dădea jos de pe bârnă. Numai că lucrurile s-au schimbat și din această perspectivă.

Să vă dau un exemplu. La un moment dat, campioana României la 11 ani s-a mutat cu părinții în Anglia și a mers la un club de gimnastică. Antrenoarea de la lot m-a rugat să o ajut cu fetița asta. I-am spus - ia vino tu să te pun la pregătire fizică.

Ei bine, la pregătirea fizică, fata din România, campioană la 11 ani, în Marea Britanie, la aceeași vârstă, era pe poziția 37.

Era evident că fata nu fusese pregătită fizic deloc. După un an și jumătate, antrenorii îmi spun că fata a progresat, e mai bună, dar tot îmi amintesc că handicapul ăla pe care l-a avut când era mică vizavi de pregătirea fizică este neremontabil.

Nu se mai cere să se muncească la nivelul corespunzător. Am făcut cantonamente, au venit junioarele din România în urmă cu ceva timp. Nu au putut ține ritmul cu englezoaicele, pentru că nu se mai lucrează cum se lucra înainte.

- Bun, dar se lucra excesiv înainte? Au fost fete care se raportau la pregătirea din centrele olimpice ca la un adevărat coșmar...

- Depinde cine face comentariul: ar fi trebuit să fie acolo, în primul rând. Și unele fete, unele, într-adevăr, puteau spune, foarte bine.

Știu și unele care au fost nemulțumite, la fel cum știu altele care spun că, acum, ar face la fel. Păi vreau să vă spun că Daniela Silivaș o muncește pe fiică-sa de-i crapă dinții, și asta în America.

Kati Szabo, foarte talentată și ea, a fost foarte precisă, meticuloasă, dar nu foarte muncitoare, n-a fost un "soldat". Ca antrenoare, nu s-a dovedit foarte tenace. Mare păcat, putea să devină excepțională.

Că s-a muncit tare? Da, s-a muncit tare. Că s-a muncit excesiv? Asta-i o chestiune relativă. E o chestie de opinie. Toată lumea muncea ca să obțină rezultate. Sau cum - vrei și rezultatul, dar cu cât mai puțină muncă? Poate-ți iese o dată, dar pe termen lung n-ai nici o șansă.

E ca și când Beth Tweddle (cea mai de succes gimnastă din istoria Marii Britanii - n.r.) ar veni acum și ar spune: Ştii ce, păi am atâtea operații, și la umăr, și la picior, și peste tot, deci a fost o chestie abuzivă.

Nu a fost o chestie abuzivă. Că putea fi interpretată, accept; din afară putea fi interpretată. În Marea Britanie, că vorbeam de selecție, mi-au trebuit cel puțin 8 ani ca să le transform viziunea - că, de fapt, selecția e o procedură care protejează, nu discriminează.

Toată lumea vine și zice: oportunități egale. Oportunități egale? Nici măcar atunci când ne naștem. Și acolo vii cu un material genetic plantat de părinți.

Deci, dacă Marea Britanie își schimbă opiniile, nu văd de ce România n-ar putea-o face. Nimeni nu mai lucrează ca acum 30-40 de ani, e adevărat.

Dar regulile de performanță au rămas la fel: dacă nu știi, te învăț, dacă nu poți, te ajut, dacă nu te aliniezi, te împing de la spate, dacă nu te conformezi, te înlătur. Și asta nu e numai în sport și în gimnastică, e peste tot.

- Care a fost gimnasta care, pentru dumneavoastră, întrunea toate calitățile?

- Cel mai mare talent pe care l-a avut România se chema Mariana Cojan, pe vremea Nadiei Comăneci, care a trebuit să se lase pentru că avea desprindere de retină. Deci, Comăneci nu mișca în fața lui Cojan înainte.  Dar toate fetele acestea trebuie apreciate în mod egal pentru sacrificiile și eforturile făcute.

Noi le numeam "soldați", de la Kati Szabo la Daniela Silivaș, Lavinia Miloșovici, Gina Gogean, Simona Amânar și așa mai departe. Erau niște "soldați", te puteai baza pe ele.

Supratalente au fost puține, dar România a știut să șlefuiască niște copii talentați și să-i transforme în gimnaști de elită. Și Nadia Comăneci le-a avut pe toate. A fost și un soldat foarte bun, dar a fost și un talent excepțional.

Dar, în egală măsură, istoria n-a reținut cine a distrus-o pe Comăneci ca sportivă. Ea mai avea cel puțin un ciclu olimpic înainte. Au fost tot felul de interese meschine, personale.

Lavinia Miloșovici, evoluția de aur de la sol, Barcelona 1992 Foto: Federația Română de Gimnastică

Lavinia Miloșovici, evoluția de aur de la sol, la JO Barcelona 1992. Foto: Federația Română de Gimnastică

"Eu le doresc din suflet să facă rezultate, individuale, cu gimnastele care mai sunt. Asta le-ar da puțin aer, să respire. Dar dacă nici cu astea nu mai poți face rezultate semnificative, vreau să vă spun că puteți aduce popa, că e gata de înmormântare. Și nu există nici un semnal că lucrurile s-ar îndrepta.
Mi-am propus, la un anumit moment, că nu o să mai vorbesc despre gimnastica românească, pentru că mă enervez și asta mă face să sufăr. Și uite că m-ați sunat și iarăși m-am montat. Pot fi acuzat că sunt subiectiv, dar aș fi foarte fericit ca lucrurile să se schimbe în bine." (Adrian Stan)

*

- Când ați ajuns pentru prima oară la Deva?

- În ianuarie '85 am fost anunțat de conducerea Federației că trebuie să mă duc urgent la Deva, să preiau patru fete. Am devenit antrenor principal pentru echipa care mergea la Europenele de junioare de la Karlsruhe.

Până la urmă, n-am primit viza, pentru că eram în divorț. Când s-au întors, am întrebat: acum unde merg, mă duc la băieți, rămân la fete? Pentru că eram mai aproape de casă, de fosta familie și de mama, am decis să mă mut la Deva. Totul a fost în regulă.

În '87 am luat 10 medalii din 12 şi 5 de aur din 6, la Mondialul de la Rotterdam. Totul a mers la fix. În următorul an, la Seul, n-a mai mers la fel, deși am reușit să venim cu 7 medalii.

Asta a fost o lecție importantă în cariera mea: mi s-a spus foarte clar că, de fapt, n-am câștigat 7 medalii, ci am pierdut trei. Ceea ce m-a cam durut personal.

- Cum au arătat primii ani ca antrenor la lotul Marii Britanii, o echipă care nu exista în gimnastică la acea vreme?

- După '89, noi am încercat să rezolvăm niște probleme despre care intuiam că vor afecta teribil gimnastica. România avea o reputație foarte mare și economia de piață presupunea să te adaptezi. Normal, salariile oferite în străinătate erau mult mai mari. Eu nu am plecat imediat.

În 1992 mi s-a oferit o ocazie și am fost invitat la un interviu pentru poziția de antrenor coordonator al Marii Britanii. Am aplicat pentru poziția cu pricina, am obținut-o. Am fost uimit de felul în care partenerii mei de discuții au abordat problema.

Mi-au dat o mașină, o hartă și mi-au spus că am 6 luni la dispoziție să determin de ce gimnastica de performanță din Marea Britanie nu e la nivelul corespunzător.

După 6 luni le-am prezentat concluziile. Mi-au oferit încă 6 luni pentru a proiecta un sistem care să meargă bine și încă 4 ani contract, ca lucrurile să înceapă să se schimbe.

Toate au fost bune și frumoase. În '98 a apărut Loteria în Marea Britanie și, pe baza ei, sume foarte mari de bani au fost alocate pentru 5 cauze nobile. Una dintre ele era sportul. Astfel, englezii au început să pompeze aproape 120 de milioane pe săptămână în sport.

Din '98, n-am mai fost antrenorul coordonator al Marii Britanii. Am devenit director tehnic. Colectivul de antrenori pe care l-am selecționat s-a extins.

Am stabilit un sistem de pregătire, de la începătoare până la înalta performanță, am construit un sistem care a început să dea roade, a devenit din ce în ce mai puternic, a început să fie recunoscut atât național, cât și internațional.

Am început să dezvoltăm, de fapt, cultura în ale gimnasticii în Marea Britanie, cultură care exista numai la nivel de business. Mi-am dat seama din capul locului că business-ul trebuie menținut: dacă n-ai bani din alte surse, singura ta șansă să supraviețuiești este să-ți produci singur veniturile.

În așa fel încât, anul ăsta, ca reacție - și vreau să înțelegeți din capul locului că nu e doar contribuția mea, ci și a câtorva sute de persoane -, am câștigat titlul de cea mai bună federație. Ceea ce ne face foarte mândri.

- Presupun că acomodarea n-a fost facilă...

- Ba dimpotrivă, acomodarea a fost extrem de facilă. Marele meu șoc a fost că n-am fost șocat. În România încă e forma aia de exhibiționism, să arăți ce ai.

Britanicii nu sunt show-off, îi doare fix în pix cum sunt îmbrăcați, e o nonșalanță. Aici, nimeni nu se grăbește, domnule. Festina lente vine din altă parte, dar ăștia au aplicat-o.

Ne așezăm, discutăm, dar despre soluții vorbim peste 3-4 ani. Ceea ce fac eu în prezent are aplicabilitate pentru 1 ianuarie 2018. Până la sfârșitul acestui an trebuie să termin materialele, iar la anul să pregătesc mentori şi facilitatori.

Sunt 16.000 de antrenori și 1200 de cluburi. Maxim 200 dintre ei sunt pentru înalta perfomanță. Nici nu-ți trebuie atâția. Tu ai nevoie în primul rând de ăia 16.000 care să-ți aducă copiii la sală. Nu toți vor deveni campioni, dar toți plătesc ca să facă gimnastică.

Tot spun că eu am învățat mai mult de la Marea Britanie decât Marea Britanie de la mine. În primul rând, eu am învățat jumătate din gimnastica pe care n-am putut-o învăța din România, și anume gimnastica pentru business.

Dar gimnastica pentru business dictează pasul de dezvoltare a gimnasticii de performanță. Când am venit nu erau antrenori. Bine, erau mulți, dar plin de diletanți.

După aceea, am avut antrenori, dar erau și manageri. Acum, după a șasea, a șaptea generație, ăia vechi sunt manageri și numai manageri, iar ăia care sunt antrenori sunt numai antrenori acum.

Poziția Marii Britanii este între locurile 3 și 8 în lume, poziția României este între locurile 8 și 15 în lume. Dacă va continua în ritmul ăsta și nu va găsi redresarea, România va ajunge între locurile 10 și 20 în lume.

Sper din tot sufletul să găsească resurse și echilibru să revină în top. Dar cu echipa, în primele trei locuri din lume, asta probabil că nu se va mai întâmpla.

- Niciodată?

- Never say never, but... Nu foarte curând.

*

"Ce-și dorește Marea Britanie la Rio? Lucrurile sunt foarte clare. Noi nu avem ambiții. Noi avem obiective pe care trebuie să le realizăm. Pentru toată gimnastica, avem 7 medalii. De unde vin ele, că e pe echipe, pe aparate sau la individual compus, de la fete, băieți, trambuline, nu contează...
Deci asta e, noi trebuie să aducem între 5 și 7 medalii. Mie mi se potrivește Marea Britanie ca o mănușă, pe cuvântul meu de onoare. N-aș fi vrut să plec veci din România, până la urmă nu m-a forțat nimeni, dar acolo mi se închideau mult prea multe uși. A trebuit s-o iau din loc."

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.