Paradoxul Lungulețu: de ce sunt falimentari agricultorii care produc 5% din cartofii României

Comuna Lungulețu din județul Dâmbovița, recunoscută de peste 25 de ani drept unul dintre furnizorii de bază ai piețelor din Capitală, este și sursa unui paradox relevant pentru situația agriculturii românești.

Cu toate că dețin aproximativ 1000 de tractoare, cu care obțin 5% din toți cartofii și 10% din toată varza produse în România, cei 4.000 de agricultori din Lungulețu sunt, per ansamblu, falimentari.

Acest paradox este subiectul unui film documentar intitulat „Varză, cartofi și alți demoni”, a cărui premieră românească va avea loc în această lună.

Regizorul documentarului, Șerban Georgescu (43 de ani), a tot mers la Lungulețu de-a lungul (sic!) a trei ani. A lucrat pe câmp, cot la cot cu localnicii, pentru a înțelege de ce, muncind din greu, ei nu reușesc să prospere din bogăția propriilor pământuri.

Cele 4.000 de hectare din Lungulețu sunt acoperite în fiecare primăvară cu cartofi timpurii. Când recolta de aproape 200.000 de tone e gata, fermierii încearcă să o vândă la târgul din sat. Apoi, cu profitul obținut, cultivă varză, din care scot aproape 100.000 de tone și pe care încearcă să o vândă în același mod.

Fiindcă ei nu se organizează, samsarii le cumpără marfa sub prețul de producție, iar recolta din anul următor se naște dintr-un nou credit bancar.

În noiembrie 2016, documentarul lui Șerban Georgescu a avut premiera mondială la Festivalul Internațional de Film Documentar și de Animație de la Leipzig. În România, lansarea oficială va avea loc pe 18 martie.

PressOne a stat de vorbă cu regizorul pentru a afla mai multe despre provocările hectarului de pământ pe care a decis să-l cultive la Lungulețu. La finalul experimentului, singura soluție viabilă pe care a găsit-o ca să micșoreze pierderile a fost distrugerea recoltei.

Și asta pentru că el a avut de ales.

– Cum ați ajuns la Lungulețu?

– Locuitorii din nordul Bucureștiului care făceau piața acum 15-20 de ani știu bine de Lungulețu, pentru că de acolo se alimentau comercianții cu varză și cartofi.

În plus, tatăl meu este din zonă, de la Găești, care se află puțin mai departe de Lungulețu. Când eram mic, făceam drumul ăsta destul de des și mă frapau munții de cartofi și varză de la Lungulețu. Era o demență, abia traversai satul cu mașina.

Am încercat și eu, după revoluție, o nebunie de-asta cu agricultura. Ne-au dat pământul înapoi la Găești, vreo două-trei hectare.

Mi se părea foarte tare să fii fermier, mai ales că Dallas-ul lăsase în mintea noastră o amprentă boemă. Am muncit ca un animal, eram student. După trei ani, am clacat, pentru că, într-adevăr, nu e nimic boem cu agricultura.

Mi-am dat seama și de ce nu reușesc: era prea puțin pământ. Tractorul se închiriază cu ziua, oamenii se angajează cu ziua. Cu cât ai să le dai mai mult de lucru, cu atât scoți costuri de producție mai bune.

„Deși produc 10% din varza românească, ei nu și-au făcut nici intabulările până acum. Din cauza asta, nu pot accesa fonduri sau subvenții, nu pot deschide firme.”

– De se ce cultivă mai ales cartofi și varză la Lungulețu?

– Pentru că au pus și tatăl, și bunicul, cel mai probabil. Am pus și eu problema după ce am văzut la TVR un reportaj despre sfeclă. I-am întrebat de ce nu pun și ei, nu e pământul bun?

Mi-a zis unul: „Păi eu nu mănânc sfeclă. Tu mănânci sfeclă? Nu. Nici nevastă-mea”. Făcuse deja studiul de piață. Nimeni dintre cei trei întrebați de el nu consuma sfeclă.

Agricultorii din Lungulețu au cunoscut un vârf prin anii 2000, când au făcut bani de pe urma agriculturii. Vezi acolo și case mari, frumoase, unele neterminate. Însă după 10 ani de piață liberă, după intrarea în joc a hipermarketurilor, n-au știut cum să trateze. Problema este de adaptabilitate.

Și noi folosim carduri bancare, dar asta nu înseamnă neapărat că înțelegem cum funcționează sistemul bancar. Așa e și la ei: ei știu să muncească, să producă, nu înțeleg neapărat cum funcționează sistemul de comerț.

Nici nu-mi dau seama de ce muncesc atât pe nimic, dacă nu cumva sunt ei mai motivați religios. Se zice că e păcat să lași pământul nelucrat. La mine, la Găești, nu voia să muncească nimeni.

Din Lungulețu nu prea au plecat în străinătate, au rămas în sat. Sunt trei școli cu 800 de copii. E ceva aparte acolo. Mai iau și pământ din satele învecinate ca să-l muncească.

Și nici nu poți să îi acuzi. Ei spun: „Noi știm să muncim”. Deci e clar că politica guvernelor a fost cea lipsită de coerență și nu i-a ajutat să prospere. Știm cu toții asta.

Deși produc 10% din varza românească, ei nu și-au făcut nici intabulările până acum. Din cauza asta, nu pot accesa fonduri, subvenții, nu pot deschide firme.

– Cum s-a desfășurat experimentul pe care se bazează documentarul?

– Am închiriat un hectar de la George, un personaj important în film. A fost foarte dedicat proiectului. Îl mai suna lumea și le spunea că n-are timp de ei, că acum face film și trebuie să iasă bine.

– Cât a durat producția?

– Timp de un an, m-am tot dus la ei și, în final, m-am hotărât. În al doilea an, m-am dus din nou, să țin ciorba caldă, în timp ce căutam finanțare. Apoi, în al treilea an, am filmat.

A fost greu să găsesc personajele. La ficțiune e simplu, ai un contract, vin niște actori și filmează un număr de zile. Dar aici depinzi de niște oameni care, la un moment dat, nu mai înțeleg de ce stai pe capul lor. Sau se plictisesc.

Mi s-a întâmplat, la alte proiecte, să nu înțeleagă exact ce presupune un documentar. După șase luni se satură de mine și mă dau afară, dar eu trebuie să stau un an cu el, că altfel pierd personajul.

Apoi, e o problemă, că văd în mine un salvator, deci trebuie lămurit că n-am cu ce să îi ajut, că doar spun o poveste.

Și de aceea a trebuit să îi testez dacă sunt suficient de răbdători, încât să mă suporte un an întreg, cât durau filmările. Așa că s-au selectat singuri într-un final.

Cele patru personaje care au îndurat până la final sunt George, Vrabie, Nelu Pește și Nelu zilierul. Fiecare dintre ei este reprezentativ pentru viața de la Lungulețu.

„Uite, Nelu Pește este unul dintre cei care se descurcă. Dar asta pentru că are 25 de hectare. În anii buni, el iese pe profit, deoarece suprafața mai mare îi aduce reduceri de costuri.”

– Ați rezistat o zi întreagă pe câmp, la muncă?

– Da, am rezistat mai multe zile, pentru că sunt un om sportiv, rezistent, dar am resimțit din plin. Închipuiți-vă că luați de jos o varză să o ridicați – și tot așa, timp de două săptămâni. Femeile și bărbații muncesc cot la cot.

Unii mai au și alte surse de venit în familie, dar, pentru că au mai ales studii medii, oportunitățile de muncă nu sunt cine știe ce.

Cu echipa de filmare a fost, însă, mai dificil. La început am fost patru oameni pe câmp, cu sunetist, cu tot, dar am renunțat, că nu se putea așa ceva. Lumea își punea mâinile în poale și se uita la noi cum stăteam cu microfoanele ălea întinse. Așa că am rămas doi, eu și cu cameramanul.

Dar eu sunt mulțumit de imaginile pe care am reușit să le scoatem dintr-un câmp. Am lucrat mult la plasticitatea imaginii.

Mie, unuia, nu-mi plac dramele, așa că am încercat să prezint povestea de la Lungulețu fără să abuzez de un ton grav, mai curând cu haz de necaz. Și prezența mea ca personaj în film a contribuit la asta.

– Până la urmă, ce îi împiedică să reușească în agricultură?

– Uite, Nelu Pește este unul dintre cei care se descurcă. Dar asta pentru că are 25 de hectare. În anii buni, el iese pe profit, deoarece suprafața mai mare îi aduce reduceri de costuri. În rest, nu a găsit el vreo formulă specială.

Nelu Pește este esența lui Ion, din romanul lui Rebreanu. În anii ’90, când terenurile se vindeau pe nimic, el a cumpărat pământ. Creșteau niște bălării enorme, erau departe, trebuia să fii tâmpit să te duci până acolo. Dar avantajul lui este că sunt comasate.

Eu i-am ales în documentarul meu pe cei care exprimă o medie a comunei. Altfel, există și un om cu o făbricuță de varză murată. El însă este o excepție. Ceilalți pun varza la murat în groapă.

În plus, agricultorii de acolo n-au putut să se asocieze deloc. OK, nu vă asociați la producție, dar de ce nu în piață? Puneți un preț unic sau trei prețuri fixe, în funcție de calitate. Nu se înțeleg…

Este o poveste cu o asociație care s-a destrămat în prima zi. S-au strâns șapte-opt vecini și s-au certat pe arat. Că de ce să arăm de acolo și nu de aici, de la mine? Păi, nu mai e de la tine, e de la noi acum.

Era o chestie logică de unde voiau să pornească, să nu facă tractorul drumuri în plus. Nea Grigore se temea însă că-l lasă cu pământul nelucrat.

O altă problemă este mândria. Ca în București, și la Lungulețu imaginea este importantă. Cei care ajung la o bunăstare și rămân acolo nu mai au ce să dovedească, dar cei care sunt în competiție continuă vor să arate. De-aia mai bine își cumpără mașini de marcă la mâna a 16-a, decât să-și ia un Logan nou.

Și-au făcut case mari, dar țin în ele cartofi și dorm tot în cea veche. Sunt case mari, cu etaj, cu termopan de-ăla mai scump, care imită lemnul, dar, dacă intri, la etajul unu – saci cu cartofi, la mansardă – saci cu cartofi. De ce nu v-ați făcut depozit, că și-așa n-aveți?

În târg, unde își vând ei varza, este o terasă cu carne și mici. După multe luni, m-am prins că este o chestie de show off – după ce vând, să meargă să mănânce o ceafă sau 20 de mici.

Pe grătarul ăla n-am văzut niciodată un cartof copt sau o salată de varză. Doar carne și mici la caserolă, de la supermarket. Nu fac niciodată afaceri împreună.

– Cum ajungi să-ți distrugi propria recoltă?

– În cazul meu, nu am distrus-o, am dat-o la niște oameni să o culeagă, dar asta era într-adevăr soluția. Omul, când ajunge la jumătatea lui noiembrie și varza nu e culeasă, iar de vândut nu mai are timp, trebuie să are. Așa că, decât să mai plătească pe cineva să o culeagă, mai bine o distruge.

Ei nu au depozite, nu au nimic. Trăiesc mai mult din datorii, se duc la bancă, iau 3.000 de euro și îi bagă în cartofi.

„Am vorbit cu puști din noua generație care nu știau ce înseamnă chiabur.”

– Cum a fost primit documentarul la Festivalul Internațional de la Leipzig?

– A fost foarte bine primit. Pentru mine a fost o chestiune de mândrie, pentru că eu, de meserie, sunt editor de montaj. Cei de la canalul ARTE l-au cumpărat fără să-l vadă, s-au uitat doar la trailer.

Am mai făcut și alte documentare, cum ar fi „Everest”, dar acolo scenariul e dictat de echipa de expediție.

Scade și aici, dar și în vest, discursul despre cum ar trebui să arate un documentar: trebuie să-l faci din ce în ce mai evident, mai clar, ceea ce nu știu dacă e neapărat bine. Mi s-a spus că trebuie să înțeleagă și o gospodină care stă cu spatele, lucru cu care nu sunt neapărat de acord.

Sunt multe lucruri care pentru generația mai mare sunt evidente, dar pe mine mă interesa ca și cei din generația tânără să înțeleagă, și poate că uneori am fost redundant. Dar am vorbit cu puști din noua generație care nu știau ce înseamnă chiabur.

Ce mă bucură foarte mult este că, în aprilie, TVR va difuza documentarul la emisiunea „Viața satului”. Lumea din zona rurală se uită.

Eu sunt mai puțin fan al festivalurilor. Primim niște bani, facem niște documentare, dar ele își pierd repede viața. Nu mă refer neapărat la ciclul de festivaluri – că plecăm acum la Bruxelles, la Kiev, bem un pahar de șampanie -, dar e important să-l vadă oamenii cărora li se adresează.

Documentarul, de fapt, nu le spune nimic nou acestor oameni, dar e ca la psiholog. Uitându-te la problemele altora, le conștientizezi pe ale tale. Practic, oamenii ăștia realizează pentru prima oară în viață cât de importanți sunt, că ei ne hrănesc pe noi.

Acum mă gândesc deja la următorul film, care va fi despre semințele românești. N-am găsit încă story-ul, dar subiectul mi se pare important.

Unde vedem documentarul

Oficial, premiera națională a documentarului „Varză, cartofi și alți demoni” va avea loc pe 18 martie 2017, la Cinemateca Eforie din București, de la ora 20.

În luna aprilie, filmul va putea fi urmărit la Cinema Elvira Popesco și la Muzeul Țăranului Român.

Tot în cursul primăverii, caravana educațională Guerilla Verde va difuza filmul în școli din mai multe orașe ale țării.