Oricine, oriunde, oricând. Imposibilul război împotriva "războiului sfânt"

Nu am fost la Paris și nici nu cred că voi ajunge vreodată. Nu prea merg în locuri la care nu visez. În schimb, am fost de două ori la Mumbai. Peste două luni voi merge a treia oară. Deja visez.

În zilele acestea, Mumbai și Paris sunt orașe înfrățite prin sânge și lacrimi.

În urmă cu 7 ani, pe 26 noiembrie 2008, multiplul atac terorist de la Mumbai, întins pe durata a 60 de ore, a făcut peste 170 de morți și peste 500 de răniți.

Acum, după un atac similar, Orașul Luminii a fost transformat fără voie în orașul întunericului.

*

Cluj-Napoca/ Patmos/ Piatra Fântânele/ Port Blair/ Venice/ Istanbul/ Cincinnati/ Jerusalem/ Havana/ Mumbai.

O parte din lista orașelor mele de suflet din aplicația Weather a telefonului. Când mi se face dor de vreunul, mângâi cu degetul mare ecranul, să văd cum mai e vremea pe-acolo.

La Mumbai, în 80% din situații, în loc de ceață, ploaie sau soare scrie Smoke. Cum pășești afară de pe poarta aeroportului – care are, zic eu, cea mai frumoasă arhitectură din lume -, acest fum amestecat cu umiditate, eșapament și praf te lovește în piept ca o minge de fotbal șutată de prea aproape.

Scena 1. Leopold Café

Fum afară, dar fum discret de țigară e și în Leopold Café, poate unul dintre cele mai sofisticate localuri din Mumbai, forfotind tonic de clienți și chelneri. Nu e lux, ci mai degrabă stil, de aceea micile mese de mahon își pot permite să fie înghesuite oarecum fratern.

Ești norocos dacă găsești una liberă. Clienții sunt, majoritatea, turiști comasați în cartierul Colaba, o zonă plină de clădiri imperiale, bulevarde largi, copaci umbroși și magazine scumpe. Plus multe tarabe de cărți în aer liber.

Punctul terminus al zonei e Gateway of India, un mic port unde se termină lumea și începe Marea Arabiei. Privind dinspre mare, prin golul unui arc de triumf aflat chiar pe țărm, vezi o clădire magnifică – Taj Mahal Hotel.

Însă punctul focal al orașului se află un pic mai la nord. E vorba despre faimoasa gară Victoria Terminus (rebotezată cu un nume controversat, Chhatrapati Shivaji Terminus – CST), prin care se perindă zilnic 3 milioane de oameni.

Cum afară sunt în jur de 20 de milioane de oameni, peste 30 de grade la umbră, iar aerul e umed, aproape irespirabil, din cauza celebrului smoke de Mumbai, Leopold Café devine o oază de normalitate. Și o gură de aer curat, condiționat evident.

Condiționat și de consumație, fiindcă un frappé costă cam cât 30 de ceaiuri de 10 rupii, pe care le-aș putea bea, ca de obicei, foarte dimineața, în oricare dintre locurile mele favorite, dar absolut obscure, din acest oraș de care nu mă pot sătura.

Iată-mă, așadar, învăluit în clinchet de pahare, amestecând cu paiul, alene, frișca, gheața și cafeaua, privind oameni zâmbitori, aflați în starea aceea de împăcare, normalitate și bine despre care îți dai seama abia pe urmă că semăna izbitor cu fericirea.

La fel ca mine se simțeau, probabil, și tânărul american John Fesko cu frumoasa lui prietenă Dara Huang când, în seara zilei de 26 noiembrie 2008, au intrat să bea o bere la Leopold Café. Citiseră în The Times numai lucruri bune despre acest local.

*

În local apar doi tineri cu rucsacuri. Nici nu intră bine și unul dintre ei aruncă în mijlocul sălii, așa, ca într-o doară, ceva părând a fi un bolovan.

Pare o glumă proastă, dar nu: bolovanul e o grenadă.

Imediat după explozie, se dezlănțuie simultan două AK-47, care transformă Leopold Café într-un conglomerat de praf, cioburi și așchii de lemn amestecate cu sânge prelingându-se printre scaune.

Dara și John scapă ca prin minune, doar fiindcă masa lor e plasată în spatele uneia dintre cele două coloane de ciment din mijlocul sălii.

În timp ce liniștea morții se amestecă cu gemetele răniților, ei se târăsc afară și, fără să privească înapoi, se refugiază câteva străzi mai încolo, în restaurantul hotelului de lux la care sunt cazați – Taj Mahal, cetatea de scăpare a tuturor turiștilor respectabili din Mumbai.

Evident, nu au cum să își imagineze că teatrul groazei se va muta exact în locul unde se cred cel mai în siguranță.

*

Așa au debutat cele 60 de ore de coșmar ale atacului terorist din noiembrie 2008, care a paralizat orașul Mumbai, India și, indirect, lumea întreagă, privind în transmisiune live un nou tip de război.

172 de morți, peste 500 de răniți.

Scena 2. Victoria Terminus

Ca să ajungi în gară de pe cealaltă parte a străzii trăiești o întreagă aventură.

Trebuie să treci de mai multe stopuri, pe care șoferii le cam fentează, să nu uiți că se circulă „pe dos”, ca în Anglia, și să zici mersi dacă ai ajuns viu la tunelul care te duce, pe dedesubt, la treptele intrării în gară.

Acolo e o poartă de control, care bipăie prostește la toți cei care trec, de parcă le-ar da binețe. Lângă ea, plictisit, un polițist ține o bâtă de lemn în mâna dreaptă, iar pe umăr, o pușcă de fabricație rusească din alte epoci.

De cum intri, îți dai seama de proporții, de minunata arhitectură a tavanului, de faptul că există două seturi de peroane: unul pentru trenuri de scurt parcurs și altul pentru distanțe mai lungi.

Alte porți, alte bipăieli și, peste toate, o mare masă de oameni și bagaje în mișcare, precum și mulți navetiști în alergare. (L-am rugat pe prietenul meu Mircea să pună aici, la bătaie, galeria de imagini din Victoria Terminus pe care le-a surprins în călătoria noastră din 2014.)

Stau în sala centrală așteptând un tren. Tolănit pe rucsac, am o altă perspectivă asupra întregului. Privesc în tihnă detaliile sculptate în piatră ale coloanelor baroce, fascinat de expresivitatea garguielor și bufnițelor, dar trag cu coada ochiului și la familia de lângă mine.

Sunt șapte, începând cu nepoții și terminând cu bunicii. Își aștern pe jos o pătură și se pun să mănânce în tăcere. E o familie frumoasă, modestă, care emană demnitate. Mănâncă la fel ca mai toți indienii, cu mâna dreaptă, amestecând orezul, pe farfurii de hârtie, cu sosul gălbui de năut mirosind a curry.

Văd că pe un ziar au și samose picante. Sincer, aș cerși una – sunt mort după samosele vânzătorilor ambulanți din trenuri.

Din stânga se apropie un val de navetiști, iar din dreapta, pe un soi de coridor de legătură, foarte larg, vin cei dintr-o altă sală, unde se află casele de bilete și panourile cu mersul trenurilor.

*

Din sala cu panourile, la ora 21.30 a zilei de joi, 26 noiembrie 2008, camerele de luat vederi înregistrează doi bărbați care-și scot din genți pistoalele-mitralieră și încep să tragă în mulțime, conform ordinului: să ucidă cât mai mulți oameni într-un timp cât mai scurt.

Un supraviețuitor mărturisește ulterior că nu și-a putut imagina că sângele închegându-se pe gresie poate fi atât de alunecos.

Într-unul dintre filmele documentare realizate după atentat, un băiat de vreo 10 ani spune că, atunci, în gară, i-au fost uciși părinții și frații. Copilul se întreabă cu naivitate: oare ce rău au făcut ei ca să aibă parte de o astfel de soartă?

*

O întrebare care nu a primit și nu va primi vreodată un răspuns. La fel ca mulți alții, s-au aflat în locul greșit, în cel mai inoportun moment posibil, prinși fără voia lor într-o ruletă rusească a schimbărilor radicale de destine, în cel mai perfid tip de război inventat vreodată de oameni.

Un oraș cu 60.000 de taxiuri

Recunosc: una dintre plăcerile mele secrete în Mumbai este mersul cu taxiul, dar nu cu orice fel de mașină, ci cu clasicele Premier Padmini, negru cu galben, produse de Fiat începând cu anii ‘70.

Sunt niște mașini tot mai rare, unii le-ar numi rable, însă mie îmi par prietenoase, la fel ca șoferii lor admirabili, care dovedesc o infinită răbdare și abilitate într-un trafic greu de imaginat.

Interioarele acestor taxiuri sunt mereu un spectacol. Pe bordul mașinii sunt prinse brizbrizuri cu zeități hinduse sau abțibilduri precum acesta: „Wife is the best friend for life”.

*

Un taximetrist între două vârste, îmbrăcat în cămașă curată și având pe bord un mic altar cu zeitatea preferată, așa cum au mai toți colegii săi cu ștate vechi în Mumbai, încearcă să ajungă la gară prin haosul din trafic.

Este tocmai cel care i-a lăsat pe flăcăii cu rucsacuri în fața cafenelei Leopold. N-are cum să știe de pachetul pe care cei doi l-au uitat cu bună știință sub bancheta din spate. În el se află o bombă cu ceas programată să explodeze peste o oră.

Deocamdată, șoferul nostru stă cuminte la coadă, așteptând întâlnirea cu un nou client, posesor al unei noi destinații.

Laxminarain Goel e un avocat din Hyderabad, aflat cu treburi în Mumbai. El decide să se întoarcă cu un taxi în cartierul Kandivali, unde a locuit, timp de câteva zile, la cumnata lui. Află că, la gară, tocmai s-au anulat toate trenurile din pricina unui presupus atac, despre care încă nu se știe mare lucru.

Își sună soția și fiica de pe bancheta din spate a taxiului, ca să le liniștească. Conversația cu fetița se întrerupe neașteptat. Alte patru taxiuri au o soartă identică.

Efectul exploziilor a cinci mașini în diferite părți ale orașului este devastator prin panica pe care o creează. La televizor se vorbește deja despre 50 de atacatori.

*

Coșmarul din urmă cu 15 ani revine instantaneu în memoria locuitorilor din Mumbai. Atunci, în 1993, au explodat nu mai puțin de 13 mașini și scutere în puncte-cheie ale orașului; au murit aproape 300 de oameni și peste 1400 au fost răniți.

Cu o lună înainte, un informator specializat la Dubai în fabricarea de bombe artizanale descrisese atacul în detaliu, însă Poliția considerase că povestea lui e „o simplă cacealma”.

Scena 3. O barcă trage la țărm

Să merg, să nu merg? Sunt foarte aproape de a-mi lua bilet de vapor, ca să dau o raită pe insulele din apropierea orașului. Am însă două probleme: e un tur organizat (nu le suport) și durează 4 ore (prea mult).

Aleg să nu mă duc. Acesta e privilegiul de a călători dezorganizat. Mă chiorăsc, așadar, la oamenii care hrănesc porumbeii adunați într-un fel de țarc cu grilaj de metal. Și privesc departe. Marea are acest mare avantaj: te învață să privești departe.

Zăresc multe ambarcațiuni de pescari, majoritatea vopsite în albastru și galben. În 2008, o ambarcațiune similară a fost interceptată, undeva, în larg, de comandoul format din cei 10 teroriști pakistanezi. I-au ucis pe loc pe bieții pescarii, l-au folosit pe șeful lor să-i aducă la mal și apoi, în noapte, i-au tăiat gâtul, să nu facă zgomot.

*

În periferia pescărească, plină de amărâți dormind în locuințe improvizate, un bărbat iese la țigară. Vede o barcă trăgând la mal și își dă seama imediat că cei care coboară încărcați cu bagaje nu sunt pescari de-ai lui.

Strigă la ei. Îi întreabă ce caută. Nu i se răspunde. Cei zece se împrăștie prin oraș ca o plagă, grupați câte doi.

Urcă în cinci taxiuri, cu destinații diferite, dar cu un scop comun: să omoare cât de mulți oameni înainte de a fi ei înșiși omorâți.

Li s-a promis că se vor înălța, martiri, spre Paradis, „cu fețele strălucind ca luna de pe cer și răspândind un parfum divin”.

(Ali Dargah, o moschee construită în 1431 pe o mică insulă din golful Worli, e unul dintre locurile sacre ale musulmanilor din Mumbai. În timpul fluxului, moscheea pare că plutește pe Marea Arabiei. Acolo, la slujba de vineri se perindă zeci de mii de credincioși. O mână de muzicanți cu instrumente tipic indiene continuă o tradiție a cântăreților pelerini.)

*

Aliniat vizual cu grilajul de porumbei, îmi acaparează privirea majestuosul Taj Mahal Palace Hotel. Turnurile roșii ca niște cepe gigantice combină două stiluri aparent antagonice – cel maur și cel bizantin. În plus, are câteva tușe foarte europene, toate amestecate în mintea a doi arhitecți indieni.

E o clădire emblematică a Indiei, finanțată de un personaj emblematic – Nusserwanji Tata, un industriaș de succes ai cărui moștenitori transformă și azi în profit orice ating: industria farmaceutică, construcții de mașini, ceai, telecomunicații, lanțuri hoteliere. Plus alte zeci de divizii. Ultima lor investiție, 2 miliarde de euro, este fabrica Rover/Jaguar din Slovacia.

Intrus în Paradis

Proporțiile acestui hotel inaugurat în 1903 sunt greu de procesat. Au fost gândite cumva pe măsura acestei țări care, azi, are aproape un miliard și trei sute de milioane de oameni. Dintre care cam patru sute de milioane trăiesc sub pragul minim de sărăcie imaginabil.

Hotelul are 560 de camere, 44 de apartamente, 11 restaurante și 1600 de angajați. Renovat complet după atacurile din 2008, acum arată ca un hotel de 5 stele adevărat.

În seara fatală de 26 noiembrie, pe lângă consumația obișnuită din restaurante, aici mai aveau loc: o nuntă, trei banchete, plus o zi de naștere, toate scăldate într-o opulență greu de pus în cuvinte. Nu e de mirare că Taj Mahal Hotel fusese ales „epicentru” al atentatului; de altfel, singurul obiectiv căruia i s-a dat foc.

Ca să înțeleg mai bine atmosfera, decid să dau o raită prin hotel. Sunt pârlit și cam transpirat; e clar că nu arăt ca barosanii cazați aici, dar măcar sunt alb și am tupeu.

La intrare, doi polițiști cu caschete date pe spate de căldură mă țintuiesc cu privirea, apoi mă trec cu indulgență prin scanere bipăitoare. În capul scării acoperite cu un covor roșu, portarul cu epoleți îmi zâmbește profesional, aplecându-se ușor. Îi surâd complice: știu că știe că sunt un outsider.

Trec prin ușa rotativă de sticlă și iată-mă aterizat într-un univers paralel, de un lux orbitor. În holul vast unde se află recepția miroase a gardenii. Picioarele mi se afundă în covoare moi, din tavan atârnă candelabre de cristal și toată atmosfera e dintr-o lume străină mie.

Tolăniți în fotolii, îmbrăcați ca pentru o recepție, doamne și domni coborâți parcă de pe Titanic sorb în miezul zilei șampanie lângă frapiere cu picior înalt. Mi-e cam jenă să mă holbez la ei, așa că mă prefac interesat de aranjamentele florale. Constat pe această cale că absolut toate sunt naturale.

De spaimă că voi fi dibuit de oamenii din spatele camerelor de luat vederi, demascat ca intrus și dat afară în șuturi ca în filmele cu Chaplin, mă apuc să caut toaleta, să par că am și eu un scop în viață.

E pe un hol strălucitor, cu gresie albă, imediat lângă un magazin cu poșete din piele. Trag cu ochiul la un preț. E de cinci stele – 420$. Cu un pic de efort, cam atât cheltuiesc pe masă, casă și transport timp de o lună în India.

Chiar în capăt, cu ușa de sticlă larg deschisă, mă așteaptă buticul Swarowski. Îl evit grațios. În dreapta lui dau de un hol, apoi de terasă luxuriantă, cu palmieri. Mă strecor printre mese cu un aer preocupat, având atitudinea celui care își caută din priviri văru’ prin birt.

Drept în mijlocul terasei e o piscină cu apă albastră, în care înoată pe spate, lent ca un hipopotam, un domn cu o burtă impozantă. Dau o tură, ies și iau la purecat scările interioare.

Cum descrierea interiorului acestui monstru de hotel, cu oglinzile sale venețiene cu tot, mi-ar lua pagini bune, mă rezum la escapada din toaletă. Acolo, din pereți se revarsă muzică clasică, amestecându-se cu zgomotul de fond al aparatelor de aer condiționat.

Interiorul cabinelor e impecabil. Fiecare are în tavan propriul ventilator. Când ies, în vasta încăpere înconjurată de oglinzi mă întâmpină un tânăr indian în costum, posesor al unui zâmbet cu dinți de reclamă.

Cu un clește de inox, îmi oferă de pe o tavă un șervet din bumbac alb, fierbinte și parfumat. Mă ia cu Sir.

Îmi șterg fața și mâinile și bâigui un bogdaproste englezesc. Mă uit în oglindă și mă întreb: „Chiar, oare ce caut aici?”

Un oraș asediat

La fel s-or fi întrebat, timp de două zile, cei luați ostatici în Taj Mahal Hotel de patru atacatori necunoscuți. Printre ei, John și Dara, care nu apucaseră să se numere între cei 600 deja evacuați.

*

Ostaticii joacă împreună cu teroriștii un joc sinistru de-a șoarecele și pisica, vizionat live pe camerele de luat vederi de către polițiști paralizați de spaimă.

Aceștia își petrec timpul ascultând convorbirile telefonice dintre teroriști și șefii lor. Așteaptă ca trupele speciale din Delhi să declanșeze odată Operațiunea Black Tornado.

Dar asta nu se va petrece decât după 48 de ore. Între timp, pe străzi, colegi de-ai lor, prost înarmați și complet luați prin surprindere de amploarea atacului, devin, unul câte unul, eroi post-mortem.

Atacatorii sunt tineri de condiție foarte modestă: un fel de iobagi trăind greu, printre capre și găini, în sate pierdute în deșert, unde încă se ard cărămizi în cuptoare. Nu e de mirare că, deși bine instruiți de acasă, când intră în hotel sunt paralizați de luxul peste care dau.

O lume întreagă îi poate vedea pe înregistrările video căscând ochii, plimbându-se năuci, uitând pentru o clipă de scopul morbid al acțiunii lor. Par elevi duși cu clasa în vizită la un castel impozant. La un moment dat, chiar se sperie unii de alții și mai că se împușcă între ei.

Ca pe Scara virtuții urcă și coboară scările, schimbă etajele și, îndemnați telefonic de șeful lor, care privește totul live la TV, adună grămadă covoare și mobilier, varsă flacoane de alcool pe ele și pornesc focuri în mai multe puncte.

(Asediul, luarea de ostatici și crimele comise cu sânge rece sunt descrise în cartea The Siege: Three Days of Terror Inside the Taj. Înregistrările din documentare ni-i arată izbind ușile cu bocancii și căutând noi victime ascunse prin camere.)

Între timp, colegii lor fac același lucru în alte locuri din Mumbai: Cama Hospital, Oberoi Hotel și Nariman House, centrul religios evreiesc și reședința unui tânăr rabin care, alături de soția lui, tocmai face conversație cu patru musafiri prezenți la cină.

După ce negocierea telefonică dintre ostatici și capii teroriștilor, vocea coordonatorului îi ordonă sec unuia dintre atacatori: „Fă ce îți spun, cât mai repede: aliniază-i cu fața la perete și împușcă-i în ceafă. Ai grijă să nu ricoșeze vreun glonte”.

La un moment dat, din Nariman House scapă bona, care ține în brațe un băiețel blond de doi ani. Copilul privește pierdut în camerele tv, fără să înțeleagă. Tatăl său, tânărul rabin, e mort.

Actorii și piesa

Cine a orchestrat totul, cine a fost creierul? În cazul Mumbai, creierul are două emisfere, plus niște instanțe cenușii la care nimeni nu are încă acces. Există bănuieli, dar nu și dovezi.

Emisferele – care au pus la cale atacul vreme de ani de zile – sunt două personaje supranumite Unchiul și Prințul.

Să începem cu vocea înregistrată de serviciile secrete. Cui îi aparține? Lui Zaki-ur-Rehman Lakhvi, poreclit Unchiul – un profesionist care a mai organizat acțiuni teroriste în Cecenia, Bosnia, Irak și Asia de sud-est.

E un radical pakistanez cunoscut, membru al organizației Lashkar-e-Taiba (Armata celor drepți). El s-a ocupat, împreună cu mulți alții, de recrutarea nu mai puțin de 500 de tineri fără viitor. I-au antrenat prin deșert, în locuri de care n-a auzit nimeni, precum Muridke, Mangla Dam sau Mansehra.

Instrucția novicilor a durat între trei și optsprezece luni. În paralel cu militarizarea și radicalizarea, a avut loc spălarea sistematică pe creier a acestor oameni vulnerabili.

Zece dintre ei au fost selectați „prin concurs” să plece la Mumbai. Aveau vârste cuprinse între 20-28 de ani. Despre restul de 490 nu se știe (încă) nimic. Nici despre celelalte celule care mai există prin deșertul pakistanez.

Deși a fost pus sub acuzare, Unchiul a fost eliberat în aprilie 2015, pe motiv că detenția sa nu e justificată.

Ironia este că eliberarea s-a petrecut la doar o zi după ce primul ministru al Pakistanului, Nawaz Sharif, a jurat război terorismului, din pricina celor 141 de elevi și profesori uciși de talibani la o școală din Peshawar. Acest lucru trădează un lucru despre care nu vrea să vorbească mai nimeni: strânsa cooperare între teroriști, guvern și forțele de securitate ale țării.

Vocea lui Lakhvi răsună limpede pe telefonul prin care se coordona masacrul. Iar numele lui apare în mărturia singurului terorist care a supraviețuit atacului din noiembrie 2008, pe nume Ajmal Amir Kasab.

*

De la pupitrul de comandă din Karachi, Unchiul vorbește nu doar cu atacatorii, ci și mai sus, cu șefii din structura ierarhică militară.

Are în față mai multe televizoare pline de breaking news, acces la Google Earth, folosește un GPS Garmin, urmărește ce postează oamenii pe rețele sociale și face căutări în timp real pentru a încerca să afle identitatea viitoarelor victime.

Din spatele unor clickuri și cu un telefon la ureche, Unchiul are drepturi de viață și de moarte.

Iată doar câteva dintre vorbele lui:

„Fahadullah, te afli foarte aproape de Rai, frate. Asta e ziua pentru care vei fi pomenit veșnic. / Cu ajutorul lui Allah, ați reușit o acțiune grozavă. / Pentru ca misiunea voastră să se încheie cu succes, va trebui să fiți uciși. / Spuneți lumii că ceea ce vede e doar un trailer, filmul adevărat abia urmează”.

*

Astăzi, în ciuda acestor evidențe, Unchiul se mișcă liber. Probabil că nu joacă șah în parc, așteptând cuminte pensia.

Partenerul lui, însă, a fost arestat pe aeroportul din Chicago, tocmai când se pregătea să o șteargă în Pakistan.

David Headley – american născut la Washington DC, cu numele real Daood Gilani – e arhitectul mai puțin vizibil al acțiunii din Mumbai. E cel care, după călătorii repetate la fața locului, a ales țintele și s-a ocupat personal de instruirea logistică a teroriștilor.

Născut dintr-un pakistanez fundamentalist și o americancă libertină, Headley trăiește până la 17 ani în Pakistan apoi se mută în Philadelphia.

Dependent de heroină, altfel sofisticat și școlit, Headley, poreclit Prințul, arată ca un american get-beget, însă vorbește urdu fără accent. Pe deasupra, are dublă personalitate: spion american și terorist pakistanez.

Imediat după 9/11 e racolat de serviciile secrete americane pentru a lucra împotriva radicalilor islamici și a organizației Al Qaeda. Între timp, se antrenează pentru singura cauză în care crede cu adevărat: vrea să devină un războinic sfânt pentru cauza jihadului.

Cu alte cuvinte, Prințul e agentul dublu perfect. Deși autoritățile sunt informate de nenumărate ori cu privire la radicalismul său, nu fac nimic. Nu se știe nici până azi de ce.

În schimbul mărturiilor sale, și-a negociat cu eleganță extrădarea în India și condamnarea la moarte în America. Apoi a scăpat cu o condamnare definitivă la 35 de ani de închisoare.

Atacul din Mumbai a redefinit standardele în materie de eficiență a terorismului și granițele noului „război sfânt”. A arătat ce pot face cu un oraș întreg, în doar câteva ore, zece oameni bine înarmați și struniți de un creier.

Spunem că e greu de crezut ca un 9/11 să se mai întâmple azi, când până și unghiera uitată pe un fund de rucsac sfârșește confiscată.

Și ne trezim că într-un avion rusesc e plasată o bombă întocmai ca în taxiul din Mumbai din care un avocat indian suna acasă să-și liniștească soția că totul e bine. Doar că exploziei avionului rusesc îi lipsește un element important – n-a văzut-o mai nimeni, a fost mult prea discretă.

Ce au în comun aceste numere de 11?

Sunt mai multe lucruri, însă am ales doar trei, care mi se par emblematice: locul, coregrafia și mediatizarea.

1. Locul. Cum spuneam, din varii motive, ne e mai greu să empatizăm cu un avion dezintegrat into thin air decât cu o grenadă aruncată într-un restaurant.

Locul unde se întâmplă un atentat chiar contează. Orașul ales nu e nici el întâmplător. Simbolurile vizate sunt și ele importante, iar așa-numiții masterminds din spatele acțiunilor știu prea bine acest lucru.

Terorismul e și el o piață, are nevoie de marketing. Există azi o nevoie constantă a unor „scrisori de acreditare” jihadiste, a unui portofoliu de acțiuni violente menite să așeze o anumită organizație „pe hartă”.

Iar organizația respectivă caută recunoașterea, validarea, cerșește atenția, fie că se cheamă Sinai Province, Daesh, Tamil Tigers, Boko Haram sau Lashkar-e-Taiba. O caută în locuri cheie ale planetei, nu oriunde, așa că ultimii cetățenii rămași în satul Sfiștofca din Deltă pot dormi liniștiți din acest punct de vedere.

2. Coregrafia. Nu degeaba, pe înregistrarea telefonică din Taj Mahal Hotel, vocea Unchiului insistă: E important să pornești focul acum. Nimic nu are un impact vizual mai devastator decât un foc strașnic, care se întâmplă unde trebuie.

Elementul „panică” e foarte important în dinamica acțiunii. Merg foarte bine și exploziile, dar important e să cauzeze cât mai multe distrugeri „la vedere”.

Atacurile sinucigașe adaugă situației un plus de grotesc amestecat cu eroism. Grenadele, armele mari și cât mai gălăgioase dau și ele bine teatralismului unor astfel de acțiuni, la fel ca uciderea fără discernământ, care trebuie să cuprindă neapărat femei și copii.

Toate acestea sunt menite să scoată din bârlog elementul numărul 3 al triadei.

3. Mediatizarea. Îmi imaginez că, asemănător trăgaciului de la AK-47, există un declanșator pe care scrie Breaking News. Creierele acțiunilor teroriste îl adoră, pentru că nu există sursă mai grasă de știri tv decât moartea live.

După orice atac, există o așteptare cu sufletul la gură privind marca și revendicarea lui. Există, cu alte cuvinte, o sinistră co-dependență între noul „război sfânt” și mass-media.

La fel ca 9/11 (NY), și 11/26 (Mumbai), și 11/13 (Paris) au fost televizate, intens mediatizate, urmate de nenumărate analize, interviuri, documentare și infinite adeziuni pe rețele sociale. Acest cinism mediatic ne face să ierarhizăm viețile oamenilor împărțindu-i în noi și ei, între aici și acolo.

Fără să vrem, fără să o recunoaștem, punem un preț mai mare pe viețile creștinilor vestici, ale evreilor sau americanilor, decât pe ale altora.

Dezvoltăm mecanisme de gândire îngrijorătoare, care sună cam așa: uciderea programatică a celor 147 de studenți creștini în Kenya, la fel ca masacrul a 2000 de copii, femei și bătrâni în Baga (Nigeria), au loc în Africa, un continent care ne-a obișnuit cu așa ceva. Oricum, ei au prostul obicei de a se ucide între ei prin jungle, unde nu sunt nici măcar camere de luat vederi, cum s-a întâmplat cu triburile hutu și tutsi.

De pildă, recentele atacuri sinucigașe din Beirut: au fost amintite în presă doar ceva mai pe larg decât timpul probabil de peste weekend. S-au întâmplat „la ei”. Așa cum cei 145 de elevi și profesori uciși de talibani în Peshawar sunt oarecum „de-ai lor”.

Un război imposibil de câștigat

În 2001, imediat după 9/11, Bush declara „război terorii”. De atunci încoace, declarațiile de război au devenit un loc atât de comun, că aproape nimeni nu le mai bagă în seamă, cu atât mai puțin „andrisanții”.

Iată două citate din ultimele zile: „Terorismul nu va distruge Republica, fiindcă Republica va fi cea care îl va distruge” (Hollande). Sau: „O să-i găsim oriunde pe planetă și o să-i pedepsim” (Putin).

Astfel de declarații anesteziază conștiința publică și dau bine la imagine, însă nu rezolvă mare lucru.

Mai ales când vorbim despre acest nou tip de război religios, de gherilă, imprevizibil, diabolic de creativ, cu mijloace complet neconvenționale, radical diferit de cel clasic, care era macho, cu două armate care coborau de pe două dealuri, se ciocneau într-o vale și se hăcuiau cu halebarde în strigăte de Ura!…

Vorbim acum despre oameni dispuși să se arunce în aer chiar și pentru a ucide un câine al trupelor speciale. Nimeni nu poate câștiga un război împotriva unor necunoscuți care se plimbă prin piețe cu o plasă în mână și cu o centură de dinamită pe sub haine, dornici să devină martiri pentru cuvinte prea mari să le poată înțelege: Dumnezeu, Adevăr, Dreptate, Onoare sau Rai.

Deocamdată, aliații îi tratează în continuare cu aroganța eroului civilizator. Îi lovesc de sus, ca pe niște barbari, cu drone abil mânuite de anonimi care liorpăie un mojito în timp ce se plimbă cu buricele degetelor pe tablete.

La ce next level al acestui joc pe computer vom trece, oare, în ziua când și ei, barbarii, vor avea tablete, drone și Google glasses?

Final

Mumbai, 29 noiembrie 2008. În camera sa de hotel, John Fesko izbucnește în plâns alături de Dara. După aproape trei zile de coșmar, își amintește ca prin vis că în țara lui e Thanksgiving Day, ziua mulțumirii.

E ziua când familiile se reunesc în jurul unei mese, ziua când, oricât ar fi de departe, copiii și nepoții se întorc acasă, la părinți sau la bunici, să sărbătorească împreună starea aceea de împăcare, normalitate și bine despre care îți dai seama abia pe urmă că semăna izbitor cu fericirea.

Fotografiile și filmulețele îi aparțin autorului și sunt realizate în Mumbai (2014) și Delhi (2012).