Orașul fantomă din insula Afroditei

Voicu Bojan

Redactor

Văzută de la Business Lounge, prin aerul dimineții, România pare o țară chiar normală. O fi ea cenușie, coruptă, înfrigurată, dar are oameni îmbrăcați decent, care fug un pic de iarnă în țările calde.

Cipru, insula Afroditei, este o destinație simpatică și la îndemână, preferată de mulți clujeni, mai ales oameni de afaceri, IT-iști, decreței atacați de reumatism sau tineri îndrăgostiți care vor să petreacă un final de săptămână romantic.

E 7.30 și doi dintre ei, colegi de corporație, beau deja, anticipând cele 20 de grade de pe malul mării, o bere. Împreună cu un prieten, un tip grăsuliu și jovial pleacă țintit: va juca golf. E fiul unui magnat care a reușit să pună la ciorap niște milioane de euro falimentând o fabrică. Tăticul a ieșit de la pârnaie și acum plimbă în parc, ca un pensionar normal, un cățel.

Toți acești oameni par că zboară în Cipru doar ca să se întâlnească cu alți români, plecați mai demult. Fiindcă oriunde te învârți pe insula asta − care, paradoxal, se află în UE, deși e mult mai apoape de Asia Mică decât de Bruxelles −, dai de confrați.

Românașii noștri au penetrat toate structurile, cam ca statul paralel de care se vaietă unii la televizor, s-au instalat comod și nu vor să se mai întoarcă acasă nici bătuți.

Nu departe de moscheea Hala Sultan Tekke de pe malul lacului sărat din Larnaca, unde am numărat 38 de pisici până m-am plictisit, vreo patru familii de români s-au instalat duminica într-un parc și petrec în cel mai clasic mod cu putință: muzică populară e dată „să sune” din mașina cu ușile larg deschise, alături sfârâie cărnuri și mici pe grătar, beri multe și deloc mărunte, plus tonul înalt și încrezător al celui care „a reușit”.

Românul a dat de o țară cuminte și primitoare, mai mereu caldă, a învățat limba, și-a vândut proprietățile de acasă și acum trăiește binișor, cu sentimentul că își crește copiii într-o lume normală.

Doar că insula aceasta mediteraneană a zeiței iubirii și a Sfântului Lazăr-cel-înviat-din-morți, așa anesteziată și goală cum se prezintă acum, așteptând renașterea din aprilie a sezonului de plajă și consum, nu e tocmai ceea ce pare.

Insula are un trecut și niște locuri care merită privite ceva mai îndeaproape. Unul dintre ele e Varosha, de lângă Famagusta – oraș-fantomă, părăsit și abandonat acum 44 de ani, ca și cum acolo ar fi avut loc un Cernobîl.

Acolo s-ar putea turna foarte bine un film despre Hiroșima. Sau un film post-apocaliptic din seria Mad Max.

Acolo, hotelurile cândva de lux, acum fără geamuri, privesc în gol marea. Seara, când se întunecă, alunecă și ele în somn, negre și tăcute. În parcările din subsoluri stau aliniate mașini din anii ’70, mesele sunt pregătite pentru un mic dejun care întârzie de aproape o jumătate de secol, iar hainele de firmă din fața magazinelor atârnă stinghere pe umerașe, bătute de vânt, în timp ce, primprejur, natura ia totul în stăpânire.

Nu doar natura a pus stăpânire pe acel loc, ci și militarii turci, vizibili sau invizibili, care pândesc totul cu binocluri din gheretele lor amplasate strategic. Sunt acolo de zeci de ani, înmărmuriți ca statuile, așteptând un ordin, o acțiune, ceva. Însă, în afară de ruină, tăcere și moarte, la orizont nu se arată nimic.

Nimic mai fascinant decât un oraș unde totul e interzis: intratul, privitul și, mai ales, fotografiatul. Tocmai pentru această interdicție am venit în insulă, și nu pentru lucruri deja cunoscute, cum ar fi tradiționalul vin la carafă, fish meze, falafel-ul libanez sau coastele de miel pe care un chelner din Teleorman m-a trimis să le cer la cârciuma lui Takis din Larnaca.

Doar că, suferind o inexplicabilă amnezie, le-am încercat iar pe toate.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Ce faci în weekendul 11-13 aprilie în București, Cluj-Napoca, Timișoara sau Iași. Recomandările PressOne

Străzi deschise în București, Chocolate Saga în Cluj-Napoca, Harababura Fair în Timișoara și Classix în Iași. Tu ce faci în weekend?

Dar nu, nu încă. Încă sunt în avion și doar visez la toate astea. Oamenii citesc, moțăie, se joacă pe telefon. Pe scaunele din față, patru tineri americani vorbesc tare. Lumea e a lor.

Turiștii americani au anvergura de stăpâni firești ai lumii, în general. Avionul a devenit acum un butic suspendat. Stewardesele au deschis prăvălia și prezintă oferta: la o gogoașă și un ceai, economisești 50 de eurocenți. E reducere și la parfumul Pacco Rabane.

De la vreo 8000 de metri în aer, avionul survolează Turcia. Dedesubt, o țară a contradicțiilor și a contrastelor, unde, recent, trei jurnaliști tocmai au fost încarcerați pe viață, fără drept de recurs. O țară autocratică, unde Erdogan reconstituie tradiția niciodată uitată a sultanilor.

La fel ca la noi, populația e ruptă în două, iar părțile sunt tot mai înstrăinate, de parcă nu ar fi parte a aceluiași popor. De-o parte sunt protestatarii Pieței Taksim, de alta sunt cei care flutură steaguri pe sub nasul sultanului.

Turcia a pierdut imperiul, în schimb a avut grijă să păstreze geografia − poziția sa strategică de invidiat, care îi dă statutul de putere tăcută și avantajul de negociere dură atât cu aliați, cât și cu dușmani.

De curând am citit o carte: Turcia între nebunie și melancolie, scrisă de o jurnalistă de excepție, Ece Temelkuran. Cartea descrie cei doi piloni ai Turciei de azi: 1) o amnezie generalizată sau, mai degrabă, o practică a uitării înscrisă în curentul de negare a genocidului armean; 2) perpetuarea minciunii ca politică de stat.

Ambele dau naștere la indiferență, ridicat din umeri și refuz de a privi trecutul în față.

„Rădăcinile minciunii se hrănesc în mod constant cu ceea ce găsesc în sufletul nostru. Minciuna ne epuizează, ne mănâncă de vii. Iată de ce o patrie care, încă de la crearea sa, și-a scris doar istoria victoriilor sale, nu și pe cea a înfrângerilor, povestind despre sărbători, nu și despre masacre, despre renașterea în paradis, nu și despre moarte, o asemenea patrie ne epuizează și ne mănâncă de vii”, scrie jurnalista turcă.

De uitare, minciună și indiferență i s-a făcut parte și Ciprului în 1974, când Turcia a invadat insula în numele păcii și al restabilirii ordinii.

Pentru a afla mai multe, am plecat la Famagusta, despre care știam vag doar un singur lucru, și anume că generalul Iordănescu a condus echipa locală Anorthosis în Cupa UEFA din ’92.

În Ayia Napa îl întâlnesc pe ghidul meu, pe numele său de scenă Mister John, un cipriot grec scund și dolofan, cu părul vopsit negru, care conduce un microbuz răblăgit, cu perdeluțe albastre la geamuri.

Turuie într-o engleză cu accent, ca un tonomat în care ai introdus o monedă. Timp de 5 ore, îl trag de limbă cât pot. Pe alocuri, discursul lui se reia în buclă, ca un vinil zgâriat.

Mă plimbă pe la plaje goale, prin sate pustiite și alei dosnice doar de el știute, pentru a-mi arăta cât se poate de aproape ce înseamnă un oraș de 45.000 de locuitori, plus o stațiune celebră, cu 36 de hoteluri din care viața a fugit într-o singură zi fatală și nu s-a mai întors: 14 august 1974.

Numele de cod al operațiunii: Attila. În urma ei, 40% din teritoriul insulei devine „Republica turcă a Ciprului de nord”, stat recunoscut, cum altfel, de o singură țară din lume: Turcia.

Pentru Mr. John, totul a înghețat atunci, în acea zi când au trebuit să fugă din calea invaziei, doar cu hainele de pe ei. Avea 15 ani. Spune că familia sa a lăsat în urmă o casă, o fermă și o livadă uriașă de portocali și lămâi, aflate nu departe de zona Varosha, faimosul district al orașului Famagusta care concentra pe atunci 90% din tot ce însemna turismul insulei.

Dar, înainte de a reda câte ceva din lunga lamentație a bietului Mr. John, să vedem contextul istoric, așa cum l-am priceput eu după documentare.

Cipru are o poziție strategică, care i-a dat mari bătăi de cap de-a lungul vremii. Bazele militare britanice, turcești și americane vorbesc de la sine.

Ca niște copii când apare o jucărie irezistibilă, și-au smuls pe rând insula din mână, unii altora, fenicieni, asirieni, egipteni, persani, romani, bizantini, arabi, cruciați, francezi, genovezi, venețieni, otomani și coloniști britanici.

Apoi au poftit-o la anexare grecii și rău au făcut, fiindcă și-au tras singuri un glonț în picior. Au pus de un puci militar ratat, l-au alungat din țară pe președintele ÎPS Makarios, care era și cap al Bisericii Ortodoxe. În plus, au inflamat toate tensiunile naționaliste posibile între ciprioții turci și ciprioții greci care, vreme de secole, păreau să coabiteze binișor.

S-au comis masacre de ambele părți, puse la cale de extremiști, fapt care a dus la escaladarea violențelor, precum și la deportări sau dispariții fără urmă a numeroase persoane.

Cu sprijin tacit american, turcii au profitat de pretext. Brusc, s-au simțit datori să-și salveze compatrioții și să restabilească pacea. Nimic mai ironic decât o invazie militară în numele păcii.

Au debarcat, așadar, cu arme (americane) și bagaje, i-au alungat pe ciprioții greci de pe pământurile și casele lor, i-au hâșâit pe toți turiștii bronzați din Varosha înapoi de unde veniseră și au înfipt ferm bocancul în ușă.

Au ocupat teritorii și, de atunci, nu au cedat nici o palmă de pământ. Au pus garduri de sârmă ghimpată și au delimitat o graniță. Dincolo de ea, Națiunile Unite au trasat o Linie verde, o zonă tampon pe care o controlează. Cu totul, ea reprezintă cam 3% din toată suprafața insulei.

Și uite-așa, de 44 de ani încoace, generații întregi de militari (doar turcii sunt vreo 45.000) freacă menta în foișoare, păzesc tristețea mută a unui oraș părăsit, pândind după fotografi ca mine, care încearcă de după garduri să fure poze cu niște clădiri fantomatice, înecate de buruieni.

Rezultatul final al acestei drame înghețate în timp?

1) O eternă „problemă cipriotă”, pasată dintr-o mână într-alta ca un cartof fierbinte, de care nimeni nu mai are chef, dar toți promit să o rezolve.

2) Negocieri întrerupte, o Europă ezitantă și un sultan tot mai pe val, care a sărbătorit de curând un an de la puciul ratat împotriva sa.

3) Anxietate crescândă, mai ales printre cei aproape 200.000 de refugiați greci, care simt cum lațul pericolului turcesc se strânge iar.

În vechile lor case au fost aduși sute de mii de țărani și muncitori de prin Anatolia, care nu par să priceapă mare lucru. Dar care uneori, de când s-a deschis granița, îi primesc pe ciprioți înăuntru, beau ceai împreună și îi lasă să pipăie zidurile și să plângă în voie.

Noii coloniști îi lasă să spere pe foștii locuitori că, într-o bună zi, se vor întoarce la casele lor și totul, absolut totul, va fi la fel cum a fost cândva. Poate că acest lucru nu se va întâmpla niciodată, dar, în acele momente, umanitatea triumfă.

Mr. John oprește lângă un zilier indian, care adună roșii de pe câmp: „Dă-mi și mie două roșii, te rog, că mi s-a făcut așa o poftă de roșii”.

Uite, vezi, și pământul de-aici e roșu, ca cel african. E foarte mănos, mai ales pentru citrice. De livada noastră de portocali și lămâi s-a ales praful. S-a uscat, au tăiat-o și acum cultivă grâu și orz acolo. Nu departe, un oraș întreg e locuit de porumbei, șobolani și serpi, un oraș în care s-a plimbat cândva Liz Taylor.

Plecarea a fost dramatică. Locul nostru era cunoscut drept rancho, o casă cu două niveluri, pe malul mării, cu mult pământ și multe animale. Tata și-a riscat pielea și, după câteva zile de refugiu, s-a furișat în curtea noastră să le dea apă animalelor.

Toate erau deja moarte, mai puțin un porc și o cățea pe nume Linda. Noi dormeam sub un pom, într-un cort. Lumea era disperată, au murit și dispărut atunci vreo 8.000 de oameni. A fost o tragedie. După o săptămână, Linda a murit și ea. Nu-și găsea nicicum locul în lume.

Am fugit din casa noastră dimineața, convinși că seara ne vom întoarce. Seara ne-am zis că acest lucru se va petrece a doua zi. A doua zi, că a treia, și tot așa până azi. Au trecut 44 de ani.

Am devenit refugiați în propria noastră țară. Eu și fratele meu am jurat să nu ne căsătorim decât atunci când ne vom recupera pământul. Părinții mei au murit sperând zilnic la întoarcerea acasă, în livada de portocali plantată de bunicul meu.

De la ei am învățat că trebuie să crezi și să speri până în ultima zi a vieții tale. Dacă încetezi să cultivi speranța, te îmbolnăvești. Uneori visez că mă întorc acolo pe furiș. Doar că în toată zona sunt semne roșii cu «Atenție, teren minat!». Pur și simplu nu vreau să încerc dacă e pe bune treaba sau nu.

Înainte de deveni ghid, am fost cultivator de căpșuni, împreună cu fratele meu. Am avut mari probleme cu apa și seceta. Desalinizarea apei din mare e scumpă.

Vezi toate morile astea de vânt? Cu ele se scotea mai demult apă pentru irigații, din adâncime. Fiecare fermă avea așa ceva, inclusiv a noastră. Apa de ploaie e acum o raritate și o rezervă foarte prețioasă pentru Cipru.

Când plouă, suntem fericiți, e ca o sărbătoare. Dar cea mai mare sărbătoare a vieții mele ar fi să mă întorc acasă și să prăjesc un pește pe malul mării, împreună cu prietenii mei, fie ei ciprioți sau turci.

În orașul Famagusta, cel mai vechi și mai adânc port din Cipru, tocmai s-a pornit ploaia mult așteptată. Orașul medieval e înconjurat cu 3 kilometri de ziduri enorme, construite de francezi, continuate de venețieni și populate azi de turci.

În centru tronează un fel de Notre Dame gotic, în miniatură. Pe una dintre laturile bisericii e lipit turnul unui minaret. Cândva mândrie a creștinătății, catedrala Sfântul Nicolae a devenit moscheea Lala Mustafa Pașa.

Mr. John a intrat la patiseria Petek, unde se înfundă cu bunătăți turcești. Afabili, chelnerii turci le împart umbrele transparente turistelor britanice, care vor să fumeze în fața restaurantelor.

Acum plouă cu spume de-a dreptul. În jur, nici urmă de sărbătoare, doar simple figuri plouate. Pe lângă vechiul zid venețian cu metereze, printr-o rigolă din piatră curge un adevărat râu de apă de ploaie, care se varsă drept în mare.

Păi, nu zicea Mr. John că apa de ploaie e foarte prețioasă? Eu nu mai pricep nimic, așa că intru la loc uscat și comand un Efes.

Fotografii: Voicu Bojan

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€