Operațiunea "Candidatul A.A.L."

Iulia Marin

Redactor

Ziaristul Liviu Avram, redactor-șef adjunct al cotidianului „Adevărul”, a fost, pentru două zile, candidat independent la Primăria Capitalei. N-a avut nicio clipă intenția de a participa la competiția electorală: ținta demersului său este Curtea Constituțională.

Iar ideea lui, de om pasionat de subtilitățile juridice, ar putea schimba, fără exagerare, harta politică și istoria țării: pentru că Liviu Avram încearcă nici mai mult, nici mai puțin decât să dovedească, pe cale legală, că alegerile pentru primari trebuie să se organizeze în două tururi.

*

În 13 aprilie, Liviu Avram a depus la Biroul Electoral Municipal un dosar de candidatură pentru Primăria Capitalei care conține doar trei semnături de susținere.

Știa, cum să nu știe, că, din punct de vedere legal, avea nevoie de 18.000 de semnături pentru a ajunge pe buletinele de vot.

Avea însă un plan bine ticluit: se aștepta să îi fie respinsă candidatura, dar, în cursul procesului, să se folosească de statutul său de aspirant la Primăria Capitalei pentru a cere Curții Constituționale să analizeze acel articol din Legea alegerilor locale (115/2015) care prevede că un candidat trebuie să strângă semnături de la cel puțin 1% dintre cei înscriși pe listele electorale permanente din localitatea în care candidează.

Folosindu-se de acest tertip, dar și de o argumentație temeinică, Avram a cerut extinderea controlului de constituționalitate – deci, o verificare suplimentară – și asupra articolelor care stipulează organizarea alegerilor într-un singur tur.

Marți, 19 aprilie, dosarul „candidatului A.A.L.” – inițialele lui Avram Adrian-Liviu, nedeconspirate la momentul la care ziaristul a publicat prima știre, sub semnătură proprie, pe site-ul „Adevărul” – a ajuns la Curtea Constituțională.

Cum a ajuns la acest scenariu? Cât a durat demers? La ce se așteaptă din partea celor 9 judecători de la Curtea Constituțională?

Acestora și multor altor întrebări, Liviu Avram, unul dintre puținii ziariști români respectați deopotrivă în breaslă și în afara ei, a răspuns într-un interviu acordat PressOne.

*

Geniul

Asociația Sache: Locul unde toate animalele sunt vindecate până la capăt

În 2016, când a deschis cabinetul veterinar, Laura Fincu era convinsă că inițiativa lor de antreprenoriat social va rezolva problema câinilor din România. Aproape 9 ani mai târziu, după peste 100.000 de sterilizări făcute în campaniile aproape săptămânale prin țară, nu mai e atât de convinsă, dar crede în continuare cu tărie că lucrurile se vor îmbunătăți. Ca să contribuie la asta, asociația Sache construiește primul spital social pentru animale din România.

– Când și cum v-a venit ideea?

– Ideea demersului a fost în decembrie, anul trecut, dar subiectul mă preocupă de ceva timp.

Președintele Iohannis – în discursul său inaugural din Parlament, după ce a câștigat mandatul – a lansat un mesaj: că ar trebui să ne mai gândim dacă ar fi înțelept să lăsăm alegerile într-un singur tur sau dacă nu cumva ar trebui să revenim la două tururi.

Am crezut că va și face ceva în acest sens, dată fiind autoritatea uriașă de care se bucura în acel moment. Spre surprinderea mea, în Parlament nu s-a ținut cont de apelul președintelui și s-a votat legea așa cum a ieșit până la urmă: primarii – într-un singur tur, șefii de CJ – aleși de către consilieri.

Președintele nu a atacat legea la Curtea Constituțională.

Întrebat cam la acel moment de ce nu a atacat hotărârea – deși afirmase preferința pentru alegeri în două tururi -, președintele s-a rezumat să spună că, dacă așa s-au înțeles partidele, el nu are de ce să se amestece în treaba Parlamentului. Evident, am fost dezamăgit de această atitudine.

Însă o oarecare speranță în chestiunea asta mi s-a relansat în noiembrie, după ce a venit Guvernul Cioloș, și domnul premier a afirmat – întrebat asupra acestei chestiuni – că și lui i se pare mai democratic și mai corect să avem alegeri în două tururi.

Problema era dacă se mai poate, câtă vreme exista acea prejudecată, acel mit conform căruia nu ai voie să modifici legea electorală cu un an înainte de alegeri. Or, noi intrasem deja în anul roșu, să zic așa.

– Și se poate sau nu?

– Comisia de la Veneția nu impune o interdicție absolută de modificare a legii cu mai puțin de un an înainte de alegeri. Pentru cazuri grave, menite a corecta erori ale legii, se poate face și cu mai puțin de un an înainte, cu condiția să fie utilizate instrumente legale solide – adică nu Ordin de ministru sau ceva, ci o Ordonanță de Urgență de același rang ca Legea pe care o corectează, care trebuie aprobată cu majoritate absolută.

Asta am văzut în documentele Comisiei de la Veneția.

În jurisprudența Curții Constituționale am văzut că, uneori, a permis modificări de lege cu puțin timp înainte de alegeri, alteori le-a respins. CCR a interzis modificări legislative cu mai puțin de un an înainte de alegeri doar atunci când aceste modificări restrângeau drepturi electorale.

Deci, asta e o situație – când se restrâng drepturi.

Al doilea caz – când amploarea modificărilor ar fi fost prea mare și ar fi confuzionat alegătorul la vot. De exemplu, când Guvernul Boc a vrut să cumuleze alegeri locale, alegeri parlamentare și nu mai știu câte tipuri de alegeri, Curtea a spus că este mult prea complicat.

Mai târziu, domnul Cioloș a spus că el, fiind șef al unui Guvern apolitic, nu poate interveni peste ce a hotărât Parlamentul cu o asemenea majoritate. Deci, la acest moment, toate opțiunile politice erau închise: Parlamentul – nu, Președintele – nu, Guvernul – nu.

Și atunci, m-am uitat în jos să văd unde se mai poate merge. Singura instituție calificată să aprecieze acea prevedere este Curtea Constituțională.

– Cum ați ajuns la Curte?

– Odată intrată în vigoare, o lege nu mai poate fi trimisă la Curtea Constituțională. Singura posibilitate de a duce o lege în vigoare în fața Curții este ridicarea așa-numitei excepții de neconstituționalitate în cadrul unui proces aflat pe rolul instanțelor normale.

Problema cu orice lege electorală, spre deosebire de toate celelalte legi, este că, pentru o bună perioadă de timp, ea este în vigoare, dar nu este activă. Devine activă doar în momentul în care se declanșează procesul electoral, care începe prin publicarea Hotărârii de Guvern de stabilire a datei alegerilor.

Am așteptat momentul când se publica acea Hotărâre de Guvern, dar până atunci trebuia să îmi găsesc argumentele de a o duce la CCR. Și m-am uitat în Constituție și am văzut că acolo spune așa: Suveranitatea poporului se exercită prin organele sale – atenție, ăsta e cuvântul cheie! – reprezentative, constituite prin alegeri libere, democratice, periodice sau prin referendum.

Deci, reprezentative – ăsta a fost declanșatorul care m-a ajutat să construiesc întreaga arhitectură a pledoariei.

Am studiat iarăși multe din Deciziile Curții Constituționale și am găsit una din 2008, când, pentru prima dată, șefii de Consilii Județene au fost aleși nu de către consilieri, ci de către popor, într-un singur tur de scrutin.

În schimb, primarii erau aleși în două tururi de scrutin. Atunci, cineva de la Bihor a ridicat excepție de neconstituționalitate asupra alegerii șefilor de CJ într-un singur tur.

Curtea i-a respins excepția, adică a fost de acord ca șefii de CJ să fie aleși într-un singur tur, explicând destul de sumar că diferența este justificată prin faptul că cele două instituții au un tratament juridic diferit. Fără să spună în ce constă diferența de tratament juridic.

Am citit Constituția și am văzut că primarul este o instituție prevăzută expres de Constituție, pe când președintele de Consiliu Județean, nu. Doar Consiliul Județean, ca atare, este instituție menționată în Constituție.

Și atunci, plecând de la acest precedent, constatând că primarul este o instituție de rang constituțional, m-am întors la cuvântul reprezentativ. Deci, primarul – potrivit Constituției – trebuie să fie reprezentativ.

Bun, dar ce înseamnă reprezentativ?

DEX-ul nu te ajută: organe de guvernare, alese… Găsiți în DEX.

– Care sunt reperele legale pe care le-ați găsit?

– Asta este, că nu scrie nicăieri ce înseamnă reprezentativ! Am constatat că, de 25 de ani, Parlamentul reglementează instituții de toate felurile, instituții în care decizii cu efect juridic se iau prin vot: CSM, CNA, cele două Camere, comisiile parlamentare, Consiliile de Administrație de la societăți comerciale.

Peste tot sunt reglementări care spun cum se votează în așa fel încât acea decizie să fie reprezentativă.

Niciodată, dar absolut niciodată nu a spus Parlamentul că se votează cu majoritate relativă – adică, așa cum sunt votați primarii, într-un singur tur.

Întotdeauna, standardul minim de reprezentativitate a fost de 50% plus 1 din cei care vin și votează. Deci, întotdeauna au folosit cel puțin două dintre cele trei  criterii care asigură reprezentativitatea:

1. Cvorum – să fie un anumit număr de membri prezenți ca să se poată vota; de regulă, este de 50%, cu excepția referendumului, unde a fost coborât sub 30%, dar și aici, din cei 30% care vin, tot 50% plus 1 hotărăsc.

2. Obligativitatea ca decizia care se ia să întrunească 50% plus 1 din numărul voturilor valabil exprimate – altminteri, decizia pică;

3. Organizarea unui al doilea tur de scrutin, în caz că în primul tur nu se întrunește majoritatea simplă. Or, acest al doilea tur de scrutin, în care participă doar doi oameni, asigură prin el însuși – ce? – 50% plus 1.

De aici rezultă clar, din toată jurisprudența Parlamentului, că standardul minim pentru a asigura reprezentarea este de 50% plus 1 din cei care votează.

Tipurile de majorități luate în considerare la vot sunt:

a) Majoritatea relativă – cel mai mare număr de voturi are câștig de cauză, indiferent de prag;

b) majoritatea simplă: 50% plus 1 din cei care votează;

c) majoritatea absolută: 50% plus 1 din cei care au drept de vot sau sunt înscriși în listele electorale;

d) majoritatea calificată, care depășește pragul de 50% plus 1; de pildă: majoritatea formată din două treimi din numărul celor cu drept de vot.

"Inițial, am vrut să ofer teoria mea unui candidat"

– Era obligatoriu să vă înscrieți în cursa pentru Primăria Capitalei?

– Păi, eu cred că da. Știți cum am ajuns la această concluzie? Inițial, ideea mea a fost să dezvolt această teorie, să o consolidez și să o ofer unui candidat. Problema a fost că, așa cum spuneam, legea nu poate fi atacată decât după ce devine activă.

Guvernul a publicat în februarie Hotărârea de Guvern privind stabilirea datei alegerilor – cea care declanșează mecanismul electoral. Trebuia să aștept momentul în care să mă duc cu o candidatură, să se înființeze Birourile Electorale – ceea ce s-a întâmplat pe 11 aprilie.

Timpul devine deja foarte scurt până la alegeri, iar judecata la CCR durează mult.

Dar ce face această prevedere care stabilește cine câștigă (referitoare la alegerea primarilor într-un singur tur de scrutin – n.r.)? Atribuie mandatul! Deci, ea poate fi atacată direct doar după ce s-a consumat primul tur. Adică, nu mai ai motiv…

Și atunci, îmi trebuia un punct juridic să mă ajute să deschid acțiunea cât mai devreme, dar în același timp să agăț și articolul care mă trimitea dincolo de turul întâi, și să fac în așa fel, încât să arăt că ele sunt legate și ar trebui judecate împreună.

Am găsit acel articol care cere candidaților un anumit număr de semnături. E un gest pe care îl poți face chiar la început, după ce se înființează Birourile Electorale, și poți să te duci să depui candidatura.

Inițial, voiam să candidez la comuna Tunari. Eu locuiesc acolo, dar am buletin de București. Voiam să-mi schimb buletinul. Dar la comuna Tunari, 1% – cât spune legea – înseamnă vreo 40 de semnături. Legea spune măcar 100 la comune. Am zis: Mă duc și mă fac de rușine cu o sută de semnături?

Și m-am dus la municipiul București, care are 1,8 milioane de locuitori și 1% înseamnă 18.000 de voturi. Mult.

Am comparat cu ce hotărâse CCR anul trecut, când a spus că, pentru înființarea unui partid politic, 25.000 de semnături este prea mult, iar Parlamentul a corectat Legea partidelor și, de la 25.000 de semnături a coborât la 3.

Am zis: Uite, aici ar putea fi un potențial de neconstituționalitate. Aș putea să mă leg de povestea asta și asta înseamnă automat să depun o candidatură defectuoasă.

Deci, cu un număr mai mic de semnături decât cel cerut de lege. Or, dacă depun un număr mai mic, mi se respinge candidatura la Tribunal, iar eu, înainte de a se judeca fondul cauzei – deci, înainte de a se stabili dacă această candidatură este sau nu legală – să ridic excepție, pentru că, în procese, mai întâi se discută excepțiile și apoi fondul.

Era o soluție OK, dar ideea era: Cum agăț eu această prevedere, cea cu numărul de semnături, de articolul care mă interesa pe mine, de fapt? Cel referitor la un singur tur de scrutin.

De fapt, ce avem noi aici? Am identificat un fel de mecanism de manipulare a legilor electorale în favoarea partidelor aflate la putere, practică sancționată de Comisia de la Veneția.

– În ce constă manipularea?

– În faptul că îmi ceri mie, candidat independent, o reprezentativitate uriașă când intru în competiția electorală – sau, mă rog, mie mi se pare exagerată –, dar, când se stabilește rezultatul votului, nu te mai interesează ăla care va fi primar 4 ani și ia decizii în numele tuturor.

Un candidat trăiește o lună, bâzâie pe la urechile electoratului, apoi „moare” dacă nu câștigă alegerile, nu are efecte majore asupra cetățenilor.

Pe când un primar, 4 ani chiar are ce face acolo cu cetățenii! Cum să nu-i asiguri și lui reprezentativitate, măcar în limitele pe care le cere Constituția?

Și atunci, am denunțat întregul mecanism.

Cum nu puteam să ridic excepție direct pe articolul cu un singur tur, am ridicat excepție pe cel cu semnăturile și am solicitat Curții Constituționale extinderea controlului de constituționalitate și asupra celuilalt, ca făcând parte amândouă din același mecanism de manipulare a alegerilor.

După ce schița a fost făcută în capul meu, am zis: Cui să i-o dau?

Mă gândeam la cineva din zona civică, la Nicușor Dan. Liberalii începuseră deja să bâzâie că vor două tururi, dar nu știam cât sunt de sinceri, dacă nu cumva e un joc de imagine și ei au bătut deja palma cu PSD – Noi cârâim, voi vă opuneți, dar, de fapt, suntem la fel.

Trebuia să o și fac clandestin, să nu înceapă să umble pe la instanțe, să facă presiuni. Și atunci, mie îmi trebuia un cetățean: 1) care să înțeleagă acest mecanism și toată argumentația, să înțeleagă și să o ducă până la capăt; și 2) să își asume o candidatură riscantă.

Păi, prin eliminare, ăsta nu puteam fi decât eu: vreau să o duc până la capăt și nu mă interesează să fiu primar.

– Deci, nu mai figurați drept candidat.

– Am figurat două zile (râde). La 11 aprilie s-a înființat Biroul Electoral Municipal. Am depus dosarul pe 13 – aveau 48 de ore termen să analizeze.

L-am depus miercuri, vineri s-a luat hotărârea de respingere a candidaturii și în același moment m-am dus la Tribunal să contest această decizie. Mi-au fixat termen pe loc: sâmbătă, la ora 10.

Sâmbătă, deci a doua zi, s-a judecat 10 minute și instanța rămas în pronunțare mai bine de o oră.

M-am întors după o oră în sală și mi s-a spus: se admite excepția. Pe fond, adică pe contestația mea, respinge candidatura.

Glonțul a zburat către CCR – excepția. Pistolul a căzut în apă și s-a stricat – fondul. Interesul meu a fost să plece glonțul.

– Ce șanse dați să fie admisă excepția de neconstituționalitate?

– Nu sunt naiv, nu mă îmbăt cu apă rece. Depinde foarte mult dacă CCR va accepta argumentul meu, că cele două articole formează un mecanism de manipulare a alegerilor.

Pentru că Legea CCR spune în felul următor: Curtea poate extinde controlul asupra altor articole cu care a fost sesizată, doar dacă pe ăsta îl declară neconstituțional.

Dacă articolul cu care a fost sesizată este declarat constituțional – deci, cel referitor la semnături -, nu se mai îndreaptă spre celălalt.

Nemafiind niciodată sesizată pe acest articol, privitor la alegerile într-un tur de scrutin, eu cred că ar trebui să le judece pe amândouă, să le ia pe amândouă, să le privească detașat și să hotărască dincolo de chichițele pe care le are legea.

Care ar fi urmările, dacă sesizarea se admite? Am văzut mai multe voci care spun că s-ar înscrie prea mulți candidați dacă li s-ar cere doar 3 semnături.

Ei, uite, la partide – câte partide s-au făcut cu 3 semnături? Nu mai e așa de simplu. Nu mai e nebunia aia de la începutul anilor 1990, când toată lumea vrea să facă politică. Deci, nu văd un pericol major.

Iar în ce privește al doilea articol, referitor la alegerile într-un tur sau în două tururi, dacă îl declară neconstituțional, singura soluție este ca Guvernul să dea Ordonanță de Urgență. Fără el, nu putem stabili cui dăm mandatul. Deci, Guvernul poate.

Are un motiv beton să dea OUG. Și să revină la două tururi.

– Nu ar încurca alegerile?

– Nu, nu bulversează cu nimic alegerile, cum zic unii idioți din politică. Da, e problema lor, pentru că primarii în funcție au prima șansă într-un singur tur, dar electoratul nu e bulversat: mai merge o dată la vot, mai are o șansă.

– Ce reacții ați primit din breaslă? De la partide?

– Dinspre partide nu am primit nicio reacție. Breasla, să zic așa… a fost interesant. Unii au preluat subiectul, alții, nu.

Bătălia nu e câștigată. E doar un prim pas. La Curtea Constituțională, acolo va fi bătălia finală.

"Mărturisesc, am fost un pic ticălos"

– În primul articol pe acest subiect, ați folosit formula „candidatul A.A.L.”. De ce?

– Aveam o problemă să vorbesc despre mine. Eu voiam, în primul rând, să dau informația. Asta mă interesa să spun – în sfârșit, povestea a ajuns la Curte!

Și atunci, am ales să îmi anonimizez, pe moment, numele. Aici, mărturisesc că am fost un pic ticălos: așteptam să văd cât va dura până se va afla cine e candidatul.

– S-a mai spus că ați continuat ce începuse PNL.

– Nu, nici pomeneală (râde). Deci, eu până acum am vorbit despre acest proces. Dar mai am un proces, pe instrumentul pe care l-au folosit și liberalii. Legea contenciosului administrativ este, de fapt, o altă potecă prin care poți ajunge la aceeași destinație – la Curtea Constituțională.

Dezavantajul acestei căi este că nu mai intri în instanță pe Legea electorală, care are termene foarte scurte, ci pe legislația curentă care are exigențe mai mari. În plus, nu poți ataca legea, ci trebuie să ataci un act emis de o autoritate executivă.

Liberalii unde au greșit? Demersul lor nu a fost rău, în sine. Și al lor, și al meu a plecat de la ideea lui Dan Tapalagă, de la Hotnews, care și-a imaginat cam ce s-ar putea face și a scris și un editorial pe tema asta.

Eu atunci aveam în cap ideea cu candidatura. M-am întâlnit cu el, am discutat și am zis: Dar de ce să nu le fac pe amândouă?

Așteptam ca Guvernul să emită Hotărârea care declanșează mecanismul electoral, dar, spre deosebire de liberali – care au atacat prima Hotărâre, pe cea care stabilea data alegerilor -, eu am atacat-o pe a doua.

Au fost date 6 Hotărâri de Guvern pe tema alegerilor în acea zi. M-am uitat pe toate cele 6 și am găsit-o pe a doua, care stabilește calendarul alegerilor, cu o anexă foarte mare.

Acolo, exact în coada acelei anexe, era o notă în care se spunea: În cazul celui de-al doilea tur de scrutin se aplică prevederile articolului 101, alineatul 3).

M-am dus la acel articol – pe mine mă interesa articolul 101, alineatul 2), care spune că va câștiga cel care va lua cel mai mare număr de voturi. Alineatul 3 spune că, în caz de balotaj, se organizează al doilea tur de scrutin. Ah, deci doar în caz de balotaj!

Deci, alineatul 2 este legat de 3, astea împreună stabilesc alegeri într-un singur tur. Am zis: Ăsta e instrumentul care trebuie atacat în contencios administrativ.

Procedura în contencios administrativ presupune o procedură prealabilă: nu te duci direct în instanță, ci soliciți celui care l-a emis să îl anuleze, să îl corecteze sau să emită alte acte, pentru că îți afectează un interes legitim personal.

Am trimis plângere prealabilă la Guvern, în care am spus: Intenționez să candidez, vă cer să anulați Hotărârea de Guvern de stabilire a calendarului alegerilor, să emiteți o Ordonanță de Urgență care să corecteze articolele ăsta și ăsta…

Guvernul avea timp să răspundă în 30 de zile. A răspuns în a 26-a zi: O considerăm neîntemeiată. Fără niciun fel de argumentație.

Mă așteptam la mai multă celeritate din partea Guvernului (râde), dar, legal, nu am ce să comentez.

Odată ce am primit asta – dosarul era pregătit – m-am dus la Curtea de Apel. Pe 14 martie am depus dosarul. După ce e depus dosarul, dosarul se trimite la cel chemat în judecată – în speță, la Guvern – care are 25 de zile să formuleze întâmpinarea – contraargumentele lui la plângerea inițială.

Când s-au îndeplinit cele 25 de zile, m-am dus la Curtea de Apel, la dosar. Întâmpinarea din partea Guvernului nu mi-a venit.

Mă duc la tribunal:

– S-a depus întâmpinare?
– Nu.
– Păi, trebuie să fixeze termen. Azi expiră termenul. Cer să se fixeze termen de judecată.
– Dar, stați puțin, că Guvernul e încă în termen.
– Cum așa?
– Păi, are deadline de răspuns la întâmpinare pe 25 aprilie.

Păi, dacă eu am depus-o în 14 martie, pe 8 aprilie – era vineri – expiră! Hai, în cel mai rău caz, luni, că nu am știut eu să socotesc termenele! Deci, Guvernul are termen nu pe 8 aprilie, ci pe 25!

M-am uitat în dosar, și ce am văzut? Plângerea mea, depusă pe 14 martie, a ajuns la Guvern pe 31 martie!

Deci, două săptămâni nu știu cine mi le-a mâncat. Ori Guvernul, ori Curtea de Apel, ori amândouă, în complicitate. Am făcut reclamații la Curtea de Apel, de ce s-a întâmplat asta.

Nu am primit niciun răspuns. Am găsit emailurile mele printate și puse la dosar (râde), dar răspuns nu am primit.

Deci, mi-a dat peste cap tot calendarul și mi-a fixat termen, în urma tărăboiului, nu peste încă 60 de zile, ci pe 27 aprilie. Deci, pe 27 aprilie mă prezint în fața instanței de contencios administrativ de la Curtea de Apel și ridic excepție, dar cu altă argumentație, ca să ajungă la CCR.

Cam asta e epopeea!

– Cine sunt cei trei care au semnat pentru candidatura dvs. la Primărie?

– Soția mea, colegul meu Sebastian Zachmann și colegul meu Alin Paicu.

– Ați urmat cursuri de Drept?

– Nu am cursuri de Drept, cred că sunt un fel de autodidact. În povestea asta, cel puțin, am acționat ca un soi atipic de jurnalist undercover. Mi-am folosit toate resursele de investigație.

Am vorbit cu un avocat din societatea civilă, dar nu a crezut în demersul meu. Mi-a dat câteva sfaturi, dar nu credea că poate ajunge atât de repede la CCR.

Dar, uite că a ajuns. (zâmbește)

Cine e Liviu Avram

Liviu Avram (52 de ani) a absolvit Facultatea de Tehnologia Construcțiilor de Mașini (TCM) la Politehnica din Iași. A debutat în presă în 1987, când era student, ca reporter la Opinia studențească. În 1989, a primit Premiul pentru reportaj la Gala Presei Studențești.

În perioada 1990-1992 a fost redactor al săptămânalului Pur și simplu din Bacău. Din 1992 până în 2001 a fost corespondent de Bacău al BBC, secția Română. În perioada 2000-2002 a absolvit un curs de jurnalism de investigație organizat de Rețeaua Sud-Est Europeană de Profesionalizare a Mass-Media.

Între 2001 și 2004 a lucrat ca ziarist de investigații la ziarul Adevărul. În această perioadă, a publicat mai multe articole care au dus la demisia ministrului PSD pentru Integrare Europeană, Hildegard Puwak. „Afacerea Puwak” – cum a fost denumită – a debutat cu un articol publicat de Avram în iulie 2003. Ziaristul o acuza pe că ar fi ajutat o fundație condusă de membri ai familiei sale să obțină granturi Phare nerambursabile, în valoare de 150.000 de dolari. În urma acestui scandal, Puwak a demisionat.

În noiembrie 2004, Liviu Avram s-a mutat la Cotidianul, ca redactor-șef adjunct, funcție pe care a deținut-o până în 2009. Tot în 2004, i s-a decernat „Kurt Schork Award in International Journalism”, de către Universitatea Columbia din New York.

În 2009, Liviu Avram a revenit la Adevărul, ca redactor-șef adjunct.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€