Omul e un cocoș de luptă fără pene

Voicu Bojan

Redactor

În Cuba ești un prizonier al timpului, care, vă spun, curge diferit de cel normal. Dacă rămâi în insulă mai multă vreme, ajungi să trăiești sub tirania acestui timp caraibian vâscos, unde secundele picură mai alene decât cele știute, aidoma ritmului legănat al balansoarului ce o poartă încoace şi încolo pe bătrânica de peste drum.

Cu ochii fixaţi pe tabloul cu Iisus, femeia plimbă printre degete un rozariu. Pe masa cu mileu stă o ceaşcă de porţelan din alte vremuri, iar tânărul frumușel și bărbos din tablou priveşte afară prin cadrul luminii de neon al uşii deschise, cu degetul ţintind spre coasta sa dreaptă. În mijlocul tabloului, roșie și părând nespus de vie, stă sfântă inima lui.

Gazda unde stăm noi, trei prieteni, tocmai se apleacă după găleata cu homarii pescuiţi ilegal, nevasta urlă la copil, soacra surdă taie salata, iar pisica gravidă se întinde nesfârşit, de zici că stă să pocnească, visând cu ochii întredeschişi la un nou ospăţ.

În ceaţa păstoasă a unei dimineţi mult prea devreme, mă aflu singur la o întretăiere de drumuri, aşteptând să se întâmple ceva, eventual o primă geană de soare.

Ca din pământ, lângă mine apare o umbră, vorbind o engleză aproximativ curată:

„Parcă am fi în Scoţia, zău aşa. Deloc obişnuită ceaţa asta: groasă de s-o ungi pe pâine… Hmm, n-am văzut aşa ceva de zece ani. A, nu, n-am fost în Scoția, cum să fiu? Doar am citit despre ea.

De fapt, n-am fost plecat nicăieri. Noi suntem prizonieri ai insulei, nu știai? Suntem păsări într-un fel de colivie cu gratii de aur„.

Eram gata să plecăm spre miezul Cubei, către Cienfuegos, dacă nu-l întâlneam pe G. – un tip subțire, pe la 40 de ani, care locuiește cu părinții. E şomer, fotograf de ocazie, membru de partid și posesor al unui fâş bleumarin cu mâneci prea scurte.

Spre asfinţit, adăstăm toţi patru la o cerveza, la cârciuma Patio del Decimista, şi acolo aflăm despre lupta cam ilegală de cocoşi ce urmează să aibă loc a doua zi, într-o pădure. Locul e atât de secret, încât toată cârciuma vorbește despre el.

Luptele semi-clandestine de cocoși au loc cu binecuvântarea tacită a autorităților. Cu bună știință și având la bază școala sovietică de psihologie colectivă, Partidul închide ochii și le îngăduie pe post de supapă, ca nu cumva acestor băieți prea plini de testosteron să le treacă prin cap niscaiva idei revoluționare.

Decât să urle-n piețe la autorități că n-au una și alta, nu mai bine urlă ei frumușel în pădure, la niște cocoși?

G. însă, nici gând să ne însoţească. În glasul lui se desluşește un entuziasm drămuit, amestecat cu o frică lunecoasă. Cică nu e chiar cel mai bun loc în care poți să te afli. Bea berea cu guri mici, ca pe vin, și zice:

„Da, va merge sigur şi Don B. cu acoliţii săi. Are cocoşi buni, ce fac o cârcă de bani. Un cocoș bun poate costa sute de euro, campionii chiar spre o mie. Uneori se lasă cu cafteală, odată s-au și tăiat cu cuțitele. Nu e de mine pe-acolo”.

Peste drum, la El Vinalero, o trupă cam de vârsta a treia cântă cu poftă guaracha, iar o fată oacheşă, cu o privire pierdută, sprijină în contrapost tocul uşii.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Toscana. Desant de primăvară în inima frumuseții.

Socoteala de acasă: Măreția Domului lui Brunelleschi din Florența, Galeria Uffizi cu toate ungherele și comorile ei nesfârșite, Michelangelo, Botticelli și Caravaggio, drumul pe jos până la Siena pe Via Romea del Chianti și vinurile aferente, potecile șerpuind printre semețe palazzo din piatră în vârfuri de deal, livezi de măslini și podgorii nesfârșite poleite în lumina de primăvară a Toscanei.

Toți bărbaţii pe terasă, dar absolut toți, o dezbracă pe rând cu coada ochiului, în timp ce vântul de seară ridică uşor de tot, foarte senzual, colţurile şerveţelelor albe ţintuite de masă cu cuţite boante.

Apoi, inexplicabil, se face liniște. Și timpul se lungește precum mâța gazdei, care stătea să se rupă ca o coardă de chitară prea întinsă.

Iar clipa aceasta în care tac toţi deodată, ca la un ordin venit de sus, rămâne suspendată uşor în aer, ca fumul albăstrui al unei ţigări de foi vândute de un campesino pe sub masă, învelită în ziar.

E o țigară dintre acelea rulate frumos pe picior, cum făceau băștinașii acum vreo cinci sute de ani, adică totalmente a mano.

A doua zi dimineața, pe la 10, ajungem şi noi în locul unde va avea loc lupta de cocoşi. O parte din drum l-am făcut într-o rablă de Buick, restul pe jos, afundându-ne în pădure, călăuziți de localnici veniți pe biciclete sau căruțe.

O mare de bărbaţi gălăgioși ne înghite pe loc, drept urmare ne pierdem unii de alții pentru câteva ceasuri, fiecare în treaba lui.

(Urmează un vârtej amețitor de senzații și adrenalină, o experiență greu de pus în cuvinte. Peste doi ani aveam să o repet, în altă pădure, cu alți protagoniști, dar niciodată nu e ca prima dată. Așa că pe-asta o povestesc.)

Interesantă mai e și memoria olfactivă.

În locul din pădure e ceva ciudat în aer, miroase vag a portocale, a iarbă uscată, a tutun, a carne friptă şi a ace de pin încinse de căldură.

E cald și umed, aproape irespirabil, și o înghesuială ca în autobuz. Valuri mari de testosteron te iau de pe picioare.

Mulţi bărbați sunt dezbrăcaţi până la brâu. Cam toți poartă șepci de baseball sau pălării, unele de cowboy. Se vorbește tare. Se bea de parcă ar fi ceva olimpiadă pe județ.

Îmi ia cam două ceasuri să mă amestec cu mulțimea, să devin cumva de-al lor, adică să nu mai fiu perceput ca o figură strident de străină.

În acest răstimp, stau bine pitit după aparatul foto. Iau seamă de tot spectacolul din jur, încercând să înțeleg acest ritual straniu, cu reguli precise.

Un tip îmbrăcat de sus până jos în haine militare, inclusiv caschetă, se apleacă sprijinit într-o bâtă și se chiorăște în arenă printre picioarele tovarășilor care au prins locuri mai în față.

Toată zona e acoperită cu o plasă de camuflaj cam jerpelită, iar soarele care se strecoară prin găuri face un joc de umbre și lumini cu totul imposibil. Parcă lumea toată e poleită cu pete negre, ca blana de leopard.

E imposibil să fotografiezi decent ceva. Încep să mă rog fierbinte pentru un nor. Dumnezeul fotografilor e bun și se îndură.

Risipiți prin pădure sunt proprietarii de cocoși și asistenții lor, așezați direct pe pământ sau pe saci de rafie. Pădurea răsună de cântat de cocoși de zici că e o dimineață care nu se mai termină.

Chiar în mijloc e un ring delimitat precar cu o funie. În arenă se plimbă țanțoși trei tipi: un negru mare de tot, un tip vânjos, în haine militare, cu un trabuc imens în gură și o bâtă-n mână, și El Jefe, un tip uscățiv și fibros, cam la 60 de ani, îmbrăcat în cămașă roșie, decolorată de soare, și cu pălărie de paie pe cap.

Ultimul face regulile, e dispecerul. E și arbitru. E și cel care adună victimele la finalul luptei. Iar primii doi sunt oamenii de ordine, care nu lasă pe nimeni să treacă de funie ce delimitează ringul.

Aceștia se mișcă permanent, cu un ochi la mulțime, cu unul la cocoși.

Băncile improvizate sunt numerotate cu creta, dar în spatele lor, pe câteva rânduri și în toți copacii din jur, e ciopor de lume. Stau ca maimuțele, agățați de lojele lor precare.

Ingredientele jocului? Setea de sânge și adrenalină, emoția pariorilor, machismo cât încape, pălăriile de conchistadori, ţigările de foi, romul la pet sau la cutiuță, cuţitele de la brâu, mirosul de aftershave cu iz de lavandă și bere ieftină, plus banii soioși ţinuţi strâns în mâini transpirate.

În afara arenei se află o masă de pariuri improvizată, unde e foială mare. Se poate paria înainte, dar se mai poate paria și după ce a început lupta, ceea ce face ca haosul să devină globalizat.

Mai încolo, pe un cearceaf, câțiva joacă barbut. Au niște mecle crunte și-mi fac semn să plimb ursul cu aparatul foto cu tot.

Nu departe, de o cracă stă atârnat un salam enorm, în jurul căruia roiesc muşte. Un mulatru musculos în maieu alb întoarce pe un grătar, cu o macheta, un fel de hamburgheri siniștri.

Lângă el, un negru pufăie pe sub pălăria albă, iar prin tufele din jur, legaţi cu sfoară, așteaptă să intre în arenă cocoşi cu cozi lungi și picioare dezgolite, roşii, parcă pictate în culorile războiului.

Un anume meseriaș, care pare personaj foarte important, e înconjurat de priviri atente. El leagă cu aţă subţire nişte pinteni ascuţiţi de picioarele cocoşilor, peste care lipeşte grijuliu un adeziv ca o ceară transparentă.

E omul care pregătește luptătorii, asistat și plătit de proprietarii cocoșilor.

Începe prima luptă. Ca la un semn, toţi se bulucesc în jurul arenei și încep să urle, iar romul gâlgâie pe gâtlej ca apa vara, când vii de la sapă.

Se urlă ultimele pariuri, și șomoiage de pesso cubano își schimbă rapid proprietarul, în timp ce băieții de ordine îi îmbrâncesc afară pe intruşi.

Cocoşii se amușină la început, se lovesc doar cu ciocurile. Apoi se încing și încearcă să-și scoată unul altuia ochii cu pintenii aceia ascuțiți. La fiecare salt în aer, mulțimea urlă.

Cocoșii sar, se izbesc unul de altul, se lovesc cu aripile, cu ciocul, cu ghearele, cu ce pot. Și mai ales cu pintenii artificiali.

Toată lupta e acompaniată de strigăte de încurajare și grohăieli animalice, de pumni care izbesc în gol aerul. Pare un război total.

Însă e doar un ritual orchestrat precis, care se joacă la fel de sute de ani, până când unul dintre cocoşi începe să dea semne de slăbiciune, se împleticeşte şi nu-şi mai vede adversarul din pricina sângelui ce i se încheagă pe ochi.

De obicei, dacă nu îi aruncă stăpânul prosopul, ca la box, rămâne lat în arenă, în timp ce celălalt continuă să-l agreseze, încercând să-l ucidă. Uneori reușește.

În final, se declară învinsul, care e scos din arenă și, uneori aproape mort, e depus în brațele proprietarului.

Nu peste multă vreme, totul se reia. Se pregăteşte o nouă luptă.

Şi, tot aşa, au loc mai multe lupte până spre după-amiază, cu pauze generoase de bere, rom şi hălci de carne la grătar, portocale descojite, tutun, acadele, poveşti urlate în gura mare, hăhăieli şi îmbrânceli topite într-un soi de fraternitate colectivă.

Deodată, se iscă tămbălău. De la ceva bani, se pare. Exact ca doi cocoşi, doi bărbaţi se iau de gulere, se împing şi apoi se iau la trântă tocmai în arenă, tăvălindu-se în rumeguș ca papanașii în pesmet. O pălărie deja cunoscută zboară prin aer.

Lumea urlă, se bucură, ar pofti nişte sânge, dar negrul cel mare apare la timp şi, cu mâinile lui de vâslaș la galere, îi desparte. Unul, cel mai tânăr, e literalmente aruncat peste gard.

El Jefe are cămașa de amfitrion puţin şifonată, dar îşi scutură nădragii şi rămâne plin de demnitate în ring, cu pălăria înapoi la locul ei, pe cap. Și totul se reia, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

După câteva ceasuri de cruntă amețeală, deshidratare și cocoțat prin lojele din copaci, mă declar mort de oboseală, mai rău ca un cocoș bătut.

Așa că mă concentrez pe un anume tip, pe numele său don Ernesto. Își ține cocoșul iubit în brațe, ca pe propriul copil. E un om bun, mă lasă să-i fac poze câte vreau.

Așteaptă, cu vădită emoție, să intre odată în arenă, să se termine lupta și, odată cu ea, presiunea care-l apasă. Pare încrezător în cocoșul lui roșu, deși adversarul cu coada alb-negru pare mai bine legat, mai puternic.

Se pariază, se leagă pintenii, tot tacâmul, deja știu cum merge treaba. Proprietarii sunt lăsați în interiorul arenei, cică să-și încurajeze cocoșii de aproape, ca și cum bietele orătănii pot distinge ceva din tot vacarmul.

Lupta e dureros de lungă și de inegală. Superioritatea adversarului e evidentă după primele ciocniri. Iar tristețea infinită din ochii lui don Ernesto, căzut în genunchi cu toate speranțele năruite, e greu de privit.

El Jefe îi pune curând în brațe fosta lui mândrețe de cocoș, acum o cârpă roșie, plină de sânge amestecat cu rumeguș.

Nimeni nu știe dacă va supraviețui. Și nimănui, în afară de don Ernesto, nu pare să-i pese.

Prea rupți ca să mai zicem ceva, plecăm către casă tăcând. Torențiala tocmai a trecut. Drumul rămâne cleios în urma noastră, ca dâra lăsată de un melc uriaş.

Aerul miroase a asfalt umed şi culoarea albăstruie, de giulgiu, a înserării coboară măturând ultimele rămăşiţe din lumina zilei, pe sub frunze de tutun rânduite, straturi-straturi, pe suporții de lemn.

Din când în când, ne depăşeşte câte o şaretă pe două roţi. Invariabil, piciorul căruţaşului atârnă în afară, peste marginea de lemn a atelajului.

Vedem palmieri în stânga şi în dreapta, iar mai încolo o casă mică, vernil, cu verandă largă, ce pare tencuită drept în peretele mogotei – un soi de munte calcaros nemaivăzut, de forma unei căciuli de ţăran.

Muntele acoperit de o vegetație mițoasă se înalţă din pământul fertil al câmpiei drept spre cer, acolo unde vulturii fac rotocoale neobosite, încă de dimineaţă.

Fotografii: Voicu Bojan

Străbatem acest univers verde, iscat dintr-un sol roşiatic format din pini, palmieri, tutun și trestie de zahăr, mirosind a iarbă crudă şi a orhidee. O lume care, din toate colțurile ei, şopteşte ceva răspicat despre Paradis.

Avea perfectă dreptate don Cristóbal Colón, cu vreo cinci sute de ani în urmă, când a zis că așa trebuie să arate raiul.

Doar că el săracul, repetent la geografie cum era, se credea în India. Căuta, ca prostul, Sfântul Gange.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€