Omul care a visat să ajungă pe internet

Voicu Bojan

Redactor

Prima dată când l-am văzut mergând apăsat de sticla pe care o purta în spate, eram într-un taxi. Apoi în mașină. Apoi grăbit, pe bicicletă. În cele din urmă, ne-am întâlnit față-n față, taman lângă piață.

A fost un moment bun. E ciudat să abordezi un necunoscut pe stradă. Doar că în mintea mea nu era un necunoscut, ci era un personaj deja familiar, cu care doream să mă împrietenesc.

Mă tem că era ultimul mohican care mai umbla cu geamuri. Așa că m-am dus la el, i-am zâmbit, m-am prezentat și i-am strâns mâna.

Mi-a zis: „Io-s Traian Roșca din Rogojel”.

Parcă mă aștepta. Mi-a ținut mâna dreapta într-a lui, mare și caldă ca o pită, cum ține un copil un hamster mic în pumn. Şi mi-a zis două chestii.

Ambele au confirmat că destinul aștepta cu sufletul la gură întâlnirea jurnalistului ambulant cu, poate, ultimul geamgiu ambulant, care se preumbla pe ulițe de mai bine de 50 de ani, strigând acea incantație care m-a fermecat încă din copilărie: Geaaamuri, Geaaamurile!

Omul a zis că:

I-am zis că se rezolvă, doar că nu poți intra pe internet așa, nechemat. Trebuie să faci ceva, cum ar fi să pui un geam, două. Să aibă cineva motiv ca să scrie despre tine. Să-ți facă un shooting, ca la vedete.

Ochii i s-au tulburat, mai să lăcrămeze la gândul că va intra și el în rândul lumii, pe internet. Cică i-a mai promis o dată o fată, da’ l-a mințit.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Ce faci în ultimul weekend înainte de Crăciun în București, Cluj-Napoca, Timișoara sau Iași. Recomandările PressOne

Târguri de Crăciun în București, târg de designeri în Cluj-Napoca, Seri de TraIARNĂ în Timișoara și concert de colinde în Iași. Tu ce faci în weekend?

Omul era simplu, sincer și demn. Nu știu de ce, dar îmi amintea de două scene puternice. Una din copilărie, cu un orb care venea la noi în curte într-o șaretă mânată de nevastă-sa și cânta ceva sfâșietor din gură și acordeon. La sfârșit, ai mei îi dădeau niște bani pregătiți.

Și una ceva mai recentă, cu un vânzător ambulant care umbla prin sate ducând un sac imens în cârcă. Vecina mea îl aștepta cu emoție, la fel ca pe popa de Bobotează.

Îl punea la masă, îl omenea și, fie că-i trebuia, fie că nu, cumpăra neapărat ceva de la el, nu cumva să se supere. Cică trebuia să te porți frumos cu el, altfel trecea îmbufnat pe uliță, te ocolea. Și ăsta nu era semn bun.

Cu nenea Traian ne-am înțeles să începem mica noastră idilă la mine, la un mic dejun a doua zi, dimineața. Cică nu e bine să pătrunzi pe internet așa cum mergi la analize, pe inima goală. Voiam să-i fac și o poză lângă Galeria Iaga, peste drum de casa mea.

Ba chiar am inventat și un geam crăpat care musai trebuia schimbat. Mi l-a pus frumos, clasic, exact cum trebuie să facă un meseriaș: fără grabă, făcând mișcări precise cu instrumentarul din dotare − metru de lemn, diamant, cuițe și ciocan, chit și cuțit special cu vârf rotund.

În toate momentele-cheie, nea Traian scotea puțin limba pe la colțul gurii.

Astfel, am petrecut o jumătate de zi umblând împreună şi încercând fiecare să aflăm: chiar, oare de ce ne iubim meseriile? El, cu sticla-n spate, eu, cu două aparate de gât și un telefon în mână, filmând și înregistrând.

Pun pariu că lui nu i-a trecut prin cap ideea de a inversa rolurile; în schimb, eu m-am întrebat serios dacă aș putea lua oraşul la picior de dimineața până seara, strigând din toți rărunchii, cu glas înalt: Geaaamuri….

Şi, imediat, pe un ton mult mai jos, Geaaamurile… Cam așa, de fapt.

„În Banat, la meseria asta a mea i se zice sticlar. Pe aici, geamgiu. Pe vremuri, bătrânii de la noi, din Rogojel, ziceau că se umblă cu Iaga, de la uiagă, adică sticlă.

De la noi au plecat prin țară mai mulți. Eu am avut doi frați care umblau prin Ploiești, Buzău, Urziceni și Târgoviște.

Țin minte ca acum: în 12 ianuarie mi-am făcut buletinul. N-aveam 15 ani când m-am pornit și eu pe urma lor. Acolo mergea mai bine meseria asta.

Cu căruța mergeam pe atunci. Apoi m-am tras prin Banat cu rame și sticlă pentru tablouri, apoi pe la Cluj. La început am pus tone și tone de sticlă la întreprinderea CUG, apoi prin tot orașul și acum, la sfârșit de carieră, mai piscălesc p-aici, așa, cu rama asta în spate. De peste 20 de ani.

Mai stă, mai merge, mai pică, mai ales pe la case de-astea vechi, care-s monument istoric, la care nu-i voie cu termopane.

Baiul e cu frigu’. Și cu degetele astea două la care mi s-au scurtat tendoanele și, uite, s-au îndoit. Acasă, la muls văcuțele, mă ajută, dar la geamuri, nu prea. Și nu prea mai sunt ateliere de-astea de geamgii, doar un ungur mai este, pe strada Ciocârliei.

Prostii? N-am prea pățit în meseria asta. Știi cum e, te mai gândești la rău, că așa e omul. Pot să se apuce copiii să dea cu pietre după tine, nu?

M-or mai agățat căței de picior, recunosc. Și oameni nebuni mai găsești. Unii m-or chemat, le-am pus geamurile și nu mi-or plătit până n-am mers la ei cu un ciocan, să le sparg pe toate.

Am dat și de niște drogați, ferească Dumniezo, vai de mama lor era. Urlau pe stradă, dădeau cu pumnii în mașini și ziceau: „Hai, unchiule, mișcă-te mai iute, că noi n-avem timp de pierdut”.

Păi, ce, io pot fugi cu sticla-n spate? E rău când omul e beteag, la spital, dar e și mai rău când își pierde capul. Mi-au arătat niște pliculețe și au zis că într-o seară fac pe ele cât fac eu cu geamurile într-o lună. M-am speriat de ei, rău m-am speriat.”

De la mine de-acasă a trebuit să trecem tot orașul până într-un cartier de case rătăcite între blocuri.

Nenea Traian pășea larg și apăsat, ca la catwalk, că acum era un pic vedetă. Avea un paparazzo după el, care-i punea întrebări despre viața lui şi îi urmărea orice mișcare.

Iar mișcările lui erau destul de limitate. Umbla. Se oprea, se uita în jur. Parcă amușina, ca un copoi, urme de posibil client. Aștepta, vorba lui, „să-i pice uarice”. 

În locurile cheie, cum ar fi piața centrală, se fâțâia ca o cocotă, de parcă avea ceva treabă importantă, așteptând să fie agățat. Mai scotea telefonul lui vechi, cât un cartofior, se uita la ecranul minuscul, își mai punea ochelarii cu lentile groase care-i cădeau mereu de după urechi și consulta o agendă mică, unde avea adrese și telefoane.

Am observat că cei cu care lua contact păreau, la rândul lor, niște oameni din vechime, din ceva epocă apusă, fapt care m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva și eu începeam să fac parte din aceeași categorie. Mă tem că.

A povestit cu o doamnă coafată și fardată, cu coc și palton asezonat cu guler de vulpe cu gheruțe. Cică săptămâna viitoare îl așteaptă.

O să vină precis dacă nu cumva dă frigul și nu se retrage la Rogojel. Nu de alta, dar dumneaei (așa vorbea despre soața lui) e cam bolnavă și cam singură. Își nota conștiincios în agendă toate datele: nume, adresă, telefon.

La fel a făcut cu un gabor aurar, posesor ai unor frumoși dinți de aur, în cap cu o căciulă de astrahan, purtând un palton lung de piele, cu guler tot de astrahan și o cârjă petrecută galant peste antebraț.

Cică are multe geamuri de pus. Cu gaborii pocăiți n-ai cum greși, cu ceilalți însă, trebuie prudență. E pățit.

„Viața mea? De ce ar fi interesantă? Nu prea e. E așa, ca o viață de om. Deși, dacă mă gândesc bine, a fost chiar frumos până aici. N-am stat prin spitale, numa’ dantura m-o cam năcăjit.

Pe 12 ianuarie fac 71 de ani. Noi am fost nouă frați. Trei au murit, unul a fost și el geamgiu, da’ s-a lăsat. Am o nevastă, două fete, măritate. Și am crescut un nepot de la 6 luni. Bun copil, numai că i-a sucit una capul și din cauza ei s-a lăsat de școală.

Vin primăvara la oraș şi plec înapoi când dă frigul. Pe vremuri, eram aici și douăzeci din Rogojel. Stăteam toți în chirie la o doamnă unguroaică, în camere cu priciuri. Era frumos, veselie. Niciunul nu se văieta că n-are clienți.

Atunci, prin anii ’90 era o grămadă de lucru, că pe oameni îi apucase bolunzeala aia cu Caritas și apoi aia cu închisul de balcoane.

Apoi ne-am tot rărit, că au intrat la modă termopanele astea. Acum am rămas doar eu. Ce să zic? Eu zic că am avut o meserie frumoasă. Dreptu-i că acum îi cam gata cu meseria asta.

Am rămas așa, singuratic, ca lupu’ când se bagă între oi. Mai prinde și el câte una, la nimereală. Așa și eu… Mai prind o comandă, mai fac un bănuț.”

Fotografii: Voicu Bojan

În cele din urmă, după opriri, negocieri și rătăciri, ajungem și la clientul zilei, care are niște geamuri de schimbat la o ușă de cămară. Sunt geamuri vechi, cu modele, de care nu se mai fabrică. Dar clientul nostru are geam de rezervă.

Domnul D. e un fost profesor universitar retras la o căsuță, unde are grădină și câțiva pomi. E afabil, simpatic, povestitor. Scoate două păhărele și servesc împreună o pălincă.

Povestesc lucruri din vechime, amintiri. Apare un vecin. Tot de epocă și el. Cică și el are de schimbat un geam, probabil vechi.

Nenea Traian se relaxează, zâmbește, acum pare ceva mai sigur pe el. Are o zi nesperat de bună. Clienții răsar ca muștele, de nicăieri, ca atunci când, iarna, faci foc într-o cabană de munte.

Cu mândrie, arată cu capul spre mine:

„Umblă după mine. Mă filmează. O să mă puie pe internet”.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€