Om, neom și zombie

În urmă cu zece ani, argentinianul Miguel Cohan debuta, paradoxal, cu cel mai bun film al său de până acum, „Fără cale de-ntors”, o poveste sumbră despre cinismul sfidător al unei familii care alege să distrugă un necunoscut pentru a-și proteja puiul din cuib. 

Mâna sigură a regizorului, scenariul scris alături de sora sa, Ana Cohan, și apariția în rolul principal a promițătorului, pe atunci, Leonardo Sbaraglia (care a devenit mult mai cunoscut prin duelul automobilistic din „Povești trăsnite” sau întâlnirea cu Antonio Banderas în „Durere și glorie”) le-au adus realizatorilor premii la Valladolid și la TIFF și pe cele pentru debut și actor în rol secundar (Martin Slipak) ale Academiei Argentiniene.

În thrillerul său, Cohan urmărește să livreze o parabolă despre nocivitatea deciziilor instinctive și despre sub-omenire prin povestea unui comediant și a unei familii „bune”, toți afectați de ancheta accidentării mortale a unui biciclist. 

Nimeni nu e pe deplin curat, însă straturile de jeg par să fie mai bine magnetizate de poziția socială a celui care le poartă. Atunci când simte șansa, toată lumea e pregătită să intre în jocul unei complicități criminale, teză pe care regizorul-scenarist continuă să o bată și după ce iapa și-a însușit instructajul. 

Chiar dacă asta face ca „Fără cale de-ntors” să fie mai întunecat decât necesar, imprevizibilitatea ultimei părți a filmului îl face memorabil. Filmul e distribuit pe TIFF Unlimited.

Slovacul „Cu un cuțit”, lansat de HBO, se plasează în același peisaj gri, însă mult mai corupt instituțional și mai pesimist… pentru că e dincoace de Cortină. 

După ce-i este ucis fiul în noaptea de după absolvirea liceului, Ludovít încearcă să pună umărul la pedepsirea grupului de neonaziști care a fost în spatele crimei. În tot acest timp, instituțiile statului par să lucreze împotriva lui sau, în cel mai bun caz, să fie indiferente. 

Chiar dacă filmul atinge și problema succesului extremei drepte în Slovacia și expune puțin din infracționalitatea asociată acestor grupări, construcția dezlânată a debutantului Teodor Kuhn omoară nervii care ar fi animat subiectul.

Mai interesant, din perspectivă europeană, e „O femeie obișnuită”, bazat pe povestea reală a lui Hatun Sürücü, ucisă în 2005 la Berlin, pentru a spăla onoarea familiei sale de origine kurdă. Narat din perspectiva femeii, drumul dintre căsătoria aranjată cu un văr abuziv, de pe când avea doar 16 ani, și eliberarea de constrângerile familiei sale tradiționaliste se transformă într-un denunț al fundamentalismului religios care, tolerat, conduce la situații monstruoase.

Poate că pentru unii mini-seria documentară „Tiger King” (Netflix) e cea mai dubioasă lansare de la începutul lui aprilie. Nu zic că nu există motive. Are proprietari de feline mari și alte sălbăticiuni mai exotice decât animalele pe care le exploatează în „parcuri tematice” și „grădini zoologice”. Are poligami sau poli-amoroși, cu parteneri dispăruți în condiții misterioase și dorința de a se căsăpi unii pe alții, amenințări cu moartea și cântece tâmpite, într-un univers care pare tot tras în animal print. 

Însă adevărata bijuterie e, în acest moment, pe Mubi, și poartă semnătura japonezului Shinichirô Ueda. Numai să aveți grijă la vecinii care ascultă prin pereți, pentru că „Zombie contra zombie” / „One Cut of the Dead” poate da stări explozive de râs, urmate de o inevitabilă tuse.

Ueda face ca lucrurile să pară revoltător de simple. Adunată în jurul unui regizor de filme de categorie B, care aderă la dictonul „rapid, ieftin, mediocru”, echipa din spatele unei pelicule cu morți vii care atacă niște tineri într-o clădire abandonată din Japonia ajunge să fie urmărită de monștrii locului. Și ei, tot niște morți aduși la viață în urma unui experiment din al Doilea Război Mondial. 

Problemele de până atunci de pe platou sunt reduse la nimicuri când regizorul încearcă să se folosească de apariția mortăciunilor umblătoare ca să-și transforme fantezia în documentar. Până și actrița din rolul principal, un pisoiaș cam prea blând pentru rolul iubitei îngrozite de partenerul zombificat, își găsește o voce demnă de marile urlătoare ale filmului horror.

O extravaganță, dintr-un plan secvență, peste care curge genericul la o treime din film. Și, dacă în acel moment te întrebi ce ai văzut, mai e încă de două ori pe atât să ți se explice, pentru că Ueda își transformă premisa, deja uzată de alte filme de groază, într-o nouă metaficțiune. O metaficțiune a metaficțiunii, un film despre cum se face un film cu zombie, în care realizatorii unui film cu zombie sunt atacați de zombie. Clar.

Pe noul platou, totul devine nu numai mai nebunesc decât în filmul pe care l-ai văzut anterior, ci și, evident, mai umanizat, din moment ce nu pare să existe obstacol suficient de mare pentru întreruperea unui proiect care-i dă unui regizor de duzină impresia unui mare creator. Cu tot sângele lui fals, cu toate țipetele de groază, „Zombie contra zombie” devine cel mai optimist și cald film de carantină.