Olteanca îndrăgostită de cultura maghiară: "Mi-aș dori o societate în care copiii români și maghiari să-și fie aproape"

Valentin Șchiopu

Redactor

Roxana Tudor s-a născut la Băilești, ca Amza Pellea, a locuit în Turceni până la terminarea liceului, a urmat facultatea la Craiova și trăiește în București de 7 ani și jumătate.

Timp de 35 de ani n-a știut aproape nimic despre cultura maghiarilor. Odată cu Zámbó Jimmy, regele șlagărelor din Ungaria anilor ’90, a făcut cunoștință cu „un soi de tânguire-mângâiere în sunetul unei limbi pe care n-o auzisem niciodată așa”.

Apoi, un accident stupid a trimis-o pe un pat de spital. Spune că, într-un fel, muzica aceea a vindecat-o. Când și-a revenit, și-a propus să învețe limba maghiară, în ciuda mirării dezaprobatoare a cunoscuților și a dificultăților practice.

Doi ani mai târziu, se declară fascinată de universul pe care l-a descoperit și se prezintă ca fiind „o inimă maghiară fără rețineri”.

Despre implozia micilor de la Odorheiu Secuiesc, nimic.

„Îmi doresc o societate în care copiii români și maghiari să-și fie aproape, cunoscându-se în toată splendoarea culturilor care îi conțin, construind, dezvoltând, zâmbind împreună”.

Povestea ultimilor doi ani din viața ei o spune ea însăși, Roxana Tudor, 37 de ani, „director de dezvoltare cu inimă maghiară într-o agenție de advertising din București”.

„Ce ți-a venit, Roxana? Ce treabă ai tu cu limba asta? La ce-ți folosește?”

„În luna mai 2015, într-o casă din București pica o bibliotecă neprinsă în perete. O româncă o sprijinea din instinct, căzând odată cu ea. Din acea grămadă de cărți, rafturi și om zvârcolindu-se de dureri, avea să se nască magic o poveste cu aromă maghiară.

Mereu mi-am imaginat că existența fiecărui om este punctată de un moment-cheie, după care viața îi capătă un sens cu totul nou. Mă întrebam cum va fi momentul meu, când va fi să fie. Dacă aș fi putut alege, probabil că mi l-aș fi dorit mai puțin dureros fizic. Nu cred că aș schimba altceva.

«Roxana, într-o zi te vor ucide cărțile!», glumeau prietenii mei după accident, ironizându-mi apetența pentru citit. Căderea unei biblioteci mi se pare acum penibilă. Gestul meu de a o prinde în brațe, căzând împreună, mi se pare însăși definiția penibilului. Dar în acele momente nu gândești. Acționezi instinctiv, nebănuind ce va produce actul tău irațional.

Geniul

Asociația Sache: Locul unde toate animalele sunt vindecate până la capăt

În 2016, când a deschis cabinetul veterinar, Laura Fincu era convinsă că inițiativa lor de antreprenoriat social va rezolva problema câinilor din România. Aproape 9 ani mai târziu, după peste 100.000 de sterilizări făcute în campaniile aproape săptămânale prin țară, nu mai e atât de convinsă, dar crede în continuare cu tărie că lucrurile se vor îmbunătăți. Ca să contribuie la asta, asociația Sache construiește primul spital social pentru animale din România.

În primă fază, am crezut că mi-am făcut coloana bucăți: durerile în zona lombară mi-au fost cumplite. Așa mi s-au părut atunci. Aveam să aflu, două spitale mai târziu, că ele nu-mi fuseseră decât «palid cumplite». Părea că toate cuțitele din univers îmi măcelăreau coloana și piciorul drept, atât de crunt durea.

Medicii au fost rezervați în legătură cu operația. Au optat pentru așteptarea calmării. La domiciliu, așteptând ceea ce părea că nu s-ar mai produce vreodată, nu m-am mai putut curând ridica din pat; fiecare mișcare, oricât de ușoară, îmi era iad. Au urmat zile și nopți de țipete continue, sub îngrijirea oamenilor dragi, români.

Medicamente în doze la limita suportabilității, hrană compusă din fresh de portocale cât să pot înghiți medicamentele – acestea au fost calea sigură spre umbra care am devenit rapid. Corpul nu mai suporta durerea și se degrada.

Nu doar conștientizam acest lucru, ci îl puteam citi în privirile îngrijorate, voit ascunse, ale celor dragi. Număram minutele între medicamente. Practic, între o durere groaznică și una cumplită, căci nici pastile, nici injecții nu ajutau. Îmi părea o cursă finală. Când nu eram observată, plângeam ușor − pentru prima (și, sper, singura) dată în viață mi-am dorit eutanasierea. Așa îmi treceau minutele: durere insuportabilă, fresh de portocale și o muzică ciudată.

Pe Zámbó Jimmy îl descoperisem cu o lună înainte de accident, pur întâmplător. Mă fascinase ceva în cântărețul acela maghiar care se stinsese în 2001 − octavele lui, felul în care îi curgeau cuvintele în limba aceea din care nu înțelegeam nimic.

Fusese primul meu contact cu muzica maghiară, și nu textele sau genul muzicii mă frapaseră (după cum m-am lămurit ulterior, textele erau departe de a fi profunde; iar genul se asemăna textelor). Ci un soi de tânguire-mângâiere în sunetul unei limbi pe care n-o auzisem niciodată așa.

Cât timp a durat calvarul țintuirii în pat, o lună, muzica aceea mi-a fost medicament transcendental. Ascultam continuu, mă hrăneam cu sunetele acelea care curgeau în mine ca o miere binefăcătoare. Devenisem dependentă de ele, erau «mâine-le» meu, ne-am contopit în durere într-un mod inexplicabil.

Treptat, mi-a devenit inerentă o limbă pe care n-o cunoșteam. S-a așezat în mine cuminte, alinătoare, răbdătoare, proaspătă și veche în același timp. Am supraviețuit ținându-ne de mână.

Mi-a luat cam jumătate de an să-mi revin, să pot merge din nou, să pot sta așezată și călători. Am rămas cu o hernie de disc în zona lombară. Și cu o nație în suflet.

Cei dragi își imaginaseră că obsesia mea pentru sunetele maghiare va lua sfârșit odată cu însănătoșirea. Un timp, eu însămi am crezut acest lucru. Doar că universul avea alte planuri…

Neștiind până la vremea aceea mai nimic în limba lui Attila (abia dacă reușeam un «igen»/ «da» sau «köszönöm»/ «mulțumesc» cu Google Translate – demult, mărturisesc, credeam că se spune «ighem»!), am simțit nevoia să aflu despre ce era vorba în cântecele care mă alinaseră când păream că mă sting de durere. Atunci am avut primul șoc lingvistic.

Cei care mă cunosc știu că nu am dificultate în a învăța limbi străine. Dar limba maghiară m-a lăsat fără aer. Google Translate a eșuat cu brio. Dicționarele online m-au ajutat preț de câteva cuvinte. Sensurile textelor îmi rămâneau ascunse.

Căutând materiale de studiu pe Internet, am decis să învăț câteva noțiuni gramaticale de bază, încât să descopăr singură ce mă interesa. Dar s-a produs următorul șoc. Cel al vocabularului. Care nu semăna cu nimic de pe lume. Nu doar din lumea mea, ci din lumea largă, se pare.

Îmi zisesem să învăț, ca orice copil studios, întâi cifrele și zilele săptămânii. Eroare. După «egy, kettő, három»/ 1,2,3 și «hétfő, kedd, szerda, csütörtök»/ «luni, marți, miercuri, joi», m-am luminat: «Roxana, este pierdere de vreme. Nici până la 10 nu vei reuși să numeri vreodată. A fost un episod datorită căruia ai supraviețuit, s-a încheiat, maghiara rămâne maghiarilor, tu îți vezi de viața ta».

Ușor de zis. Doar că viața mea, cumva, nu mai era doar a mea. Viața mea fusese atinsă de mierea aceea binefăcătoare, cu toate csütörtök-urile ei… Orice disociere între noi părea imposibilă.

Timp de o săptămână am încercat să evit contactul cu limba maghiară, din frustrare, din tristețea incapacității. Atât am rezistat, o săptămână. După care am reluat studiul, mereu singură, mereu mai îndârjită.

Începeam să conștientizez că nimic nu ne-ar putea despărți. Niciun csütörtök, niciun kettő, nicio voce românească lamentându-se «Ce ți-a venit, Roxana? Ce treabă ai tu cu limba asta? La ce-ți folosește?».

N-aș fi putut explica. Aparent nu-mi folosea la nimic. În esență, îmi folosea ca să pot trăi. Iar a trăi nu este puțin lucru, așa cum avusesem ghinionul (ori norocul?) să constat.

„Zidul necunoașterii poate fi depășit, cel al nedorinței de cunoaștere, nu”

Azi, perfecționistă fiind, încă mă consider începătoare. Dar privind în urmă, la «1,2,3»-ul acela blocant, mă emoționez cu fiecare frază pe care o scriu corect în subiecte complexe, mă simt mândră de fiecare dată când pot corecta un maghiar în limba lui maternă.

Probabil nu mai sunt chiar începătoare, dar încă mi-e greu să mă exprim și mai am de învățat mult, paradoxal-îmbucurător de mult. Astfel, de doi ani, eu și limba maghiară înflorim împreună fără să producem mare deranj în jur.

Nu petrec mult timp învățând, uneori trec săptămâni fără să învăț ceva maghiar – în sensul clasic. Dar învăț mereu neconvențional, de la prietenii maghiari pe care mi i-am făcut, din cărți, reviste, ziare, pagini Facebook, de la evenimentele maghiare la care am început să particip, din muzica maghiară – variată – care de doi ani se aude continuu în casa mea.

În 2017 am făcut prima vizită în Harghita după accident (mai fusesem o singură dată, în timpul facultății, dar atunci nu aveam niciun interes față de lumea maghiară). Am fost primită cu brațele deschise și uimire nedisimulată.

La rândul meu, i-am descoperit cu bune și cu rele, cu pálinka și bere, cu mâncare fabuloasă, cu mintea brici, cu sufletul revărsându-se cald: secui dintr-o bucată. Ne-am învățat reciproc, ne-am ajutat, am cântat, am plâns, am râs. Eram în familie. Eram în prima mea casă secuiască, Miercurea Ciuc.

Am fost întrebată deseori dacă «maghiarizarea» mea se datorează vreunui maghiar de care m-aș fi îndrăgostit. Din fericire, a fost altfel. Așa cum concluzionam în discuțiile cu un domn istoric din Cluj, fascinat de experiența mea, transformarea mea maghiară nația în sine mi-a produs-o.

Și este minunat că a fost așa. Ai putea iubi într-un anume grad o nație pornind de la a-i iubi un individ, dar iubești exhaustiv nația doar pornind de la ea însăși, apoi, dacă ai noroc, îi poți iubi și vreun individ. Aceasta este teoria mea, trăită.

Plonjonul meu în universul maghiar s-a produs pe toate planurile identificate. Am început cu muzica, respectiv cu limba maghiară, am continuat cu oamenii, apoi cu stilul de viață, cu istoria, cultura și tradițiile (și, similar clauzelor din contractele comerciale, subliniez faptul că această exemplificare are caracter enumerativ, nu limitativ).

Mereu descopăr ceva nou, ceva care îmi umple inima de flori. Am învățat un lucru: când experimentezi o cultură cu care nu ai copilărit, cu care nu ai crescut, și ajungi s-o iubești până la identificare cu ea, o privești și o percepi mult mai detaliat, mai atent decât o fac cei care mereu s-au aflat în sânul culturii respective.

Ei, familiarizați fiind, o percep ca pe ceva de la sine înțeles, ca pe un dat al sorții. Ei riscă să nu-i mai remarce toate nuanțele, toate valorile. Pe când individul care devine parte a unei culturi la vârsta maturității gustă fiecare strop din fiecare element component al respectivei culturi, cu setea cunoașterii târzii, cu teama că nu va fi timp destul pentru a o descoperi cum se cuvine, cu dragul beției culturale în care se afundă pentru a se simți întreg.

Cumva, această sosire a mea la ceas târziu în universul maghiar, neașteptată și șocantă emoțional, a fost cel mai bun lucru care mi s-ar fi putut întâmpla, căci ea îmi oferă posibilitatea să trăiesc – de cele mai multe ori mai intens decât un nativ – experiențe marcante la contactul cu elemente culturale maghiare descoperite cu uimire copilărească, nealterată.

Și nu doar sufletul și mintea mi-au fost «afectate» ireversibil în toată această poveste de dragoste și viață, ci însuși modul de a trăi: m-am înconjurat treptat de tot ce mi-a devenit drag – gastronomie, muzică (evident, și alta decât cea a lui Zámbó Jimmy – zâmbesc mereu când îmi amintesc puerilitatea situației), tradiții, sărbători, cărți vechi și noi.

Am reușit să alcătuiesc o colecție de cărți poștale vechi cu Odorheiu Secuiesc (pe care încă nu l-am vizitat) și mi-ar plăcea să o pot expune la un moment dat, pentru că sunt fascinante imaginile, poveștile de pe verso, succesiunea regimurilor politice pe care o redau fidel.

În aceeași direcție, am «salvat» cumpărând diverse documente vechi maghiare pe care le-am adunat într-o altă colecție, ce cuprinde certificate de absolvire, de căsătorie, carnete de note, chitanțe, registre și tot felul de alte acte, multe dintre ele timbrate fiscal sau cu sigilii, care sunt o oglindă a vieții maghiare din Ardeal și Ungaria, din ultimele decenii ale lui 1800 și primele decenii ale lui 1900.

Certificat vechi din colecția Roxanei. Atestă faptul că Keresztes József a absolvit Academia de Comerț din Cluj

La fel, cântecul popular și poezia maghiară veche mă fascinează într-un fel pe care nu l-aș fi visat vreodată. Mă simt ca stând pe prispă cu o bunică maghiară, fredonând cu glas domol sau voios file de istorie, file de iubire.

Cum s-au comportat românii pe parcursul transformării mele?

Inițial, toți s-au amuzat reținut, sperând că «îmi va trece». După ce s-au lămurit că «se agravează», unii (puțini) m-au susținut, alții (trist de mulți) au încercat să se opună, mai mult sau mai puțin elegant.

Este incredibil câtă ură poți observa când te lovești frontal de un asemenea subiect! Sunt aruncate în față lucruri fără sens, neverificate, urât de neadevărate, lucruri care rănesc fără motiv.

Te lovești nu doar de zidul necunoașterii (care până la urmă este ușor demolabil – eu însămi am dărâmat un astfel de zid), ci de mult mai rezistentul zid al ne-dorinței-de-cunoaștere.

Există «veșnicii deștepți» care nu acceptă că lucrurile pot sta și altfel decât le-au fost inoculate cu venin. În fața lor, orice argument pălește, prin simplul fapt că nici nu se obosesc să audă. Să asculte, cu atât mai puțin.

Ei sunt înverșunații de serviciu, cărora logica și iubirea le sunt străine în formă pură. Dar nu pot ei urî cât putem noi iubi. În ultima vreme, constat cu bucurie o creștere a numărului acelora care mă acceptă cu drag și vor să le povestesc despre universul maghiar.

Discuțiile încep invariabil despre gastronomie și glume, dar de cele mai multe ori ajung la subiecte de artă și cultură, de folclor, lingvistice, sociale. Așadar, nu este totul pierdut. Sâmburele de omenie, acela care ne unește în plan primordial, poate fi îngrijit cu răbdare și calm, încât să rodească peste ani.

Așa mi-aș dori o societate: în care copiii români și maghiari să-și fie aproape, cunoscându-se în toată splendoarea culturilor care îi conțin, construind, dezvoltând, zâmbind împreună.

Când, înainte să pleci în concediu, colegii (toți români) îți urează «Jó utat!» («Drum bun!»), chinuindu-se cu Google Translate, dar zâmbind cu drag, începi să crezi că există speranță.

Planuri? Da, există, în măsura în care ai putea planifica lucruri din iubirea pentru o nație. Planul este să știu tot, să trăiesc tot. Imposibil, nu-i așa? Mi-am propus să învăț dansuri populare (csárdás-ul și conceptul de «táncház» îmi sunt foarte dragi) și sper ca anul acesta să devin mândra posesoare a unui costum popular secuiesc.

Mi-am propus să fiu eu, cu inimă maghiară, fără rețineri, fără teamă. Să vorbesc ori de câte ori am ocazia despre toată bogăția culturală maghiară pe care am accesat-o. Să vorbesc despre oameni, cu tot ce au ei luminos.

Și, dacă va da Dumnezeu sau Isten, să mă mut la un moment dat în mijlocul secuilor, prezentându-mi modestul aport în nația tristă și curată care (așa cum obișnuiesc deseori să afirm) parcă m-a așteptat 35 de ani s-o iubesc.

În rest, încerc să ignor încrâncenările politice, îmi bucur ochii cu Csontváry, îmi saltă inima pe muzica lui Bartók, visez cu József Attila, îi cunosc pe Rákóczi, Széchenyi și Kossuth în zilele gloriei ori decăderii lor, plâng recitând Szózat, îmi gătesc în gând straie cu Matyó hímzés, râd la bancurile cu Székely bácsi.

Citesc de la Gesta Hungarorum la scrieri și articole actuale, ascult de la muzică din arhivele Hungaroton la cântece rock din zilele noastre, mă pierd în arhiva foto Fortepan, pe urmele orașelor vechi, printre ruine în cenușă și renașteri curajoase.

Oricât de stranie poate părea povestea mea, dincolo de faptul că inima îmi confirmă zilnic direcția maghiară, mă liniștește să știu că istoria abundă de exemple similare, de «unguri prin opțiune» ori de filo-maghiari declarați.

Cioran, de pildă, spune despre Brahms și Sisi (Elisabeta, împărăteasă a Austriei și regină a Ungariei) că au reprezentat culmea melancoliei din secolul al XIX-lea, amândoi având o predilecție idolatră pentru lumea maghiară.

Poate tocmai această melancolie atrage, această dureroasă și dulce tristețe singulară maghiară: «Plângând se înveselește maghiarul»/ «Sírva vigad a magyar».

Strada Inimii, Miercurea Ciuc.

Mie mi-e drag și mi-e dor, mi-e rău și mi-e bine. Mi-e o lume pulsândă. Mi-e viață maghiară. Și deocamdată vorbesc corect despre această minune în limba română.
Românilor le-am lăsat un cântec scris lor înainte de accident, «Dor de România».

Maghiarilor sper că le voi lăsa expresia devenirii mele. Deocamdată, amândurora le sintetizez timid bilingv impetuozitatea trăirilor mele în dimineți de Ciuc”.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€