Odă năframelor izbăvitoare. Poienile Izei, Maramureș.

Voicu Bojan

Viața

21/02/2025

Nu știu să fi trăit undeva mai intens și mai conștient absurditatea vieții decât prin satele și pe colinele blânde ale Maramureșului. În urmă cu ani, un grup de prieteni împătimiți de fotografie au creat un grup pe nume "7 Zile". La un moment dat, m-au invitat să mă alătur, declarându-mă ironic drept cel mai bun scriitor dintre fotografi.

Vreme de câțiva ani, am colindat alături de acești băieți mult mai talentați și mai experimentați decât mine ulițele, târgurile, cârciumile, cimitirele sau orașele acestui ținut inefabil și contrastant care este Maramureșul. Exact 7 zile pe an. Proiectul întreg a durat 7 ani și s-a încheiat cu un album de fotografie publicat la Editura Humanitas, însoțit de o superbă și generoasă prefață semnată de Mircea Cărtărescu.

Doar că exista o problemă. Fiecare astfel de tabără de creație anuală se încheia cu o expoziție care însuma cele mai bune fotografii făcute în săptămâna ce tocmai trecuse. Prin urmare, exista o presiune teribilă de a lucra "la cald". Parcă ai fi primit un cofraj gol ce se cerea umplut cu ouă de aur. Într-o săptămână.

Trebuia deci să cauți subiecte, să le abordezi tehnic cum se cuvine, iar apoi să selectezi dintr-o pleiadă de imagini pe cele considerate mai bune. Acestea urmau să fie prezentate juriului format din cei nouă prieteni.

Doar că acest grup "7 Zile", în viața de zi cu zi un animal simpatic și plin de viață, se metamorfoza brusc într-un critic nemilos. În scurt timp, te trezeai cu majoritatea imaginilor desființate și cu onoarea terfelită. Te vedeai așadar obligat să reiei căutarea de imagini  semnificative, punând în joc toată creativitatea și tot curajul de care erai capabil. Iar ajunși aici, ne întoarcem la absurdul despre care vorbeam la început.

Orice fotograf cât de cât respectabil a studiat și înțelege cât de importantă este calitatea luminii într-o imagine. Drept urmare, era evident că trebuia să ieșim la așa-zisa "vânătoare nesângeroasă de fotografii" dimineața foarte devreme, preferabil înainte de răsăritul soarelui, sperând într-o minune dumnezeiască.

Un subiect bun în lumina perfectă a dimineții abordat cum se cuvenea putea fi salvator. Doar că, de cele mai multe ori, cerul era acoperit de nori, subiectele nu se arătau, prin urmare te trezeai colindând ridicol pe ulițe prăfoase sau țarini golașe având un aparat foto de gât și cugetând adânc la absurdul vieții, în general.

Această absurditate conștientizată acut, în fapt un privilegiu rezervat exclusiv oamenilor, putea fi combătută doar printr-o rece luciditate care ne-ar fi trimis pe toți înapoi în paturile calde. Sau acasă. Să ne vedem de copii și de treburi serioase. Doar că noi nu ne adunaserăm în Maramureș pentru o săptămână întreagă să fim lucizi și raționali, ci ca să rupem orice normă, să fim creativi și nebuni și mai ales, să îmbrățișăm absurdul întregii provocări cu o suspectă pasiune.

Prin urmare am avut parte de un absurd extatic, suprarealist și excesiv pe care l-am îndrăgit și celebrat an de an. Pe parcurs, am început să mă întreb dacă nu cumva, vorba lui Lobo Antunes, în toată această "lungă scurtime a vieții", absurdul este mai degrabă norma și nu luciditatea calculată? Nu cumva este mai în ton cu mersul întregii lumi?

Iată-mă așadar dimineața devreme în Comuna Poienile Izei fotografiind inutil, pe o uliță goală, un cățel mic alb-negru care se îndreaptă undeva cu pasul grăbit al unui cetățean pasibil să întârzie la serviciu. Sau contemplând pe un câmp, agățată de un par, o cioară moartă cu capul în jos, dată drept exemplu pentru alte ciori hoațe de semințe proaspăt împrăștiate pe arătură. Sau făcând curte unei căpițe banale, privind-o drăgăstos din toate unghiurile posibile, fiindcă se reflecta superb în mijlocul unei bălți vaste, înghețată bocnă. Nu trece mult pentru a realiza cu groază că pierd vremea și că oricât m-aș roti în jurul căpiței, n-o să pot scoate nimic de aici.

Afară sunt -16 grade, e februarie și nicăieri în jur nu se întâmplă absolut nimic semnificativ. Mâna îmi îngheață pe aparat. Fotografiez lucruri inutile doar ca simplu exercițiu, încercând să provoc un miracol care se lasă mai așteptat decât personajul Godot din teatrul absurd al lui Beckett.

Maramureșul istoric este un loc miraculos, însă greu de apucat. Seamănă mai degrabă cu un vis, e un tărâm alunecos și surprinzător aproape imposibil de cartografiat. Pare un cufăr plin de ciudățenii din podul unui vechi conac boieresc în ruină vândut cuiva lovit de demență senilă, care a uitat că l-a cumpărat vreodată. Este un spațiu care te cheamă necontenit, ca o amintire pregnantă din copilărie. Doar că, cu cât mai multe descoperi, cu atât înțelegi mai puțin.

Uneori Maramureșul poate fi rural și sămănătorist, cu cioareci de lână îndesați în opinci meșterite din cameră de tractor. Poate însemna prășit de cartofi cu sape înfipte în glia din deal, iar alteori poate fi baroc și excesiv, în speță duminicile după amiaza, când cârciumile se animă de bărbați pasionați de politică, rachiu și șeptic. Atunci, pe terase cu scaune roșii din plastic, frumusețile locale, la grămadă cu coconii (copiii) și lelițele, ling onctuos înghețată sporovăind ca vrăbiile primăvara pe parii unui gard, îmbrăcate fie în straie tradiționale, fie în ținute la modă, cum se poartă pe la Roma.

Ca necunoscut având un aparat foto de gât ești taxat instantaneu drept străin, deși faci eforturi de a vorbi cursiv românește, cu accent de Ardeal. Nu contează, tot ești întrebat din ce țară vii. Duhul lui Kosei Miya, japonezul din Tokyo îndrăgostit iremediabil de Maramureș, cel care l-a fotografiat începând din anul 1965 până azi încă bântuie pe ulițele din Săpânța, Ieud, Glod sau Breb. Pentru el acest ținut pe care îl numește Centrul Lumii, fotografiat în cea mai mare parte în alb negru reprezintă o simfonie de culori și de simțuri care se cer descifrate cu inima, nu cu intelectul.

Există un cert avantaj de a fi considerat străin, deși evident, nu ești.  Oamenii devin curioși și mai comunicativi. Povestești o vreme la gard, apoi nu trece mult și poarta ți se deschide. Pătrunzi în ogradă, iei seama de universul obiectelor. Un ecran de tv încastrat în peretele din bârne al grajdului pe post de ferestruică te fascinează instantaneu.

În cele din urmă, te trezești invitat să treci pragul casei și sfârșești la masă înfulecând brânză, slană cu pită și ceapă, ba chiar degustând din producția locală de pălincă de prune, deși încă nu e ceasul amiezii. A pățit-o cu repetiție Kosei Miya, am pățit-o fiecare dintre noi. Iar orice astfel de interacțiune a adus cu sine mirare, bucurie și povești nebănuite de viață.

Nimeni nu-și permitea în acele 7 zile intense, inacțiunea. Nemișcarea era sinonimă cu eșecul. Cu totul pe dos decât la Fernando Pessoa care spune cu privire la sine că cel mai bine se regăsește în "disidența față de viață și în cultivarea ororii de acțiune ca pe o plantă de seră".

Contemplația și lentoarea erau excluse. Acțiunea însemna totul, deopotrivă curiozitatea nesățioasă, permanenta căutare a unui subiect posibil, a unei atmosfere anume, a unei compoziții în așteptare și mai ales, ascuțirea unui anumit simț al anticipării: Cine s-ar putea ivi pe această uliță îngustă sau cine oare ar putea deschide o umbrelă, sări peste un șanț, face un gest neașteptat sau ieși la plivit pe un câmp cu brazde întunecate lipit de un deal verde crud, plin de păpădii? De ce și încotro cară un om o masă pe cap pe drumul plin de noroi din satul cu același nume, Glod?

Dar oare cine sau ce s-ar putea intercala între privitor și pesonajul cu clop întins la soare cu mâna sub cap pe banca din lemn într-o duminică leneșă, privind cum trec mașinile? Ce faci cu ciobanul care fumează sprijinit de un pom într-o livadă iar oile se îndreaptă curioase spre tine, gata să te pască? Unde se ascunde semnificativul în toată această umanitate bândă și forfotitoare agitându-se în toate sensurile precum acele larve cu aspect preistoric trezite la viață atunci când ridici brusc un bolovan?

Acesta era bagajul de întrebări cu care plecai dis de dimineață la blânda vânătoare de imagini pasagere, pentru ca la finalul zilei să constați că prada ai fost tu însuți. Și că, de fapt, fiecare dintre noi am folosit spațiul geografic al Maramureșului ca pe un pretext al căutării de sine într-o sumă de autoportrete deghizate. Fotografia ca act de trădare. Iată o constatare neașteptată.

În rest, acțiune și așteptare, mișcări rapide de șopârlă verde care îngheață pentru o clipă cu gândul unei schimbări bruște de direcție. Așa eram cu toții, care încotro, rătăcind fără țintă prin sate, târguri, piețe, biserici sau prin curțile interioare depresive ale Sighetului din vecinătarea infamei pușcării comuniste. Sau pe dealul bisericii din lemn din Ieud sau în cimitirul evreiesc din Vișeu, unde monumentele din piatră stau toate înclinate ca niște table ale legii ignorate în devălmășie și rispite prin iarba arsă în soarele obosit al toamnei.

Mi-am dat seama peste ani că nu vârful aisbergului, acele sub 1% dintre fotografiile selectate pentru expoziții sau album au contat în economia întregului proiect, ci cele uitate și nesemnificative care nu au trecut de cenzură.

Revizitându-le, mi-a atras atenția prezența năframelor. În acele vremuri biblice majoritatea femeilor începând din clasele primare și terminând cu cele trecute de 90 de ani aveau capul acoperit cu o năframă. Exista această normă, acest obicei străvechi al pământului. Tinerele purtau năframe viu colorate cu modele florale, cele în vârstă în culori uni, de obicei închise, cu modele discrete.

Toate, mai puțin Tanti Ica din Câmpulung la Tisa, favorita mea. Dar ea era considerată un personaj aparte fix de către consăteni, fiindcă nu respecta nici o cutumă. Se îmbrobodea din obligație doar duminicile, când mergea la biserică la catolici să stea cuminte în bancă la slujbă și la coadă la  împărtășanie. În rest, trăia o existență aleatorie, de artistă neînțeleasă, pictând peste tot și pe orice niște Hristoși cu ochi mari și mâini mici, fumând mahorcă ucrainiană fără filtru, bând cafele tari la ibric și jucându-se în pat cu cei 4 căței de talie mică, lucruri cu totul inacceptabile pentru standardele lumii.

Dar peste toate, aceste năfrămi s-au dovedit izbăvitoare în mai toate peregrinările mele. Am întâlnit femei împovărate de tristeți sud-americane, femei tonice și hâtre, femei povestitoare și înțelepte, femei harnice și fără astâmpăr pentru care acțiunea însemna totul sau femei blânde și mămoase care te puteau ucide cu mâncarea și băutura.

Nu pot să nu îmi amintesc de femeia cu năframă neagră dimineața devreme înarmată cu o sapă, așteptând cu răbdare să ucidă cârtița care îi transformase țarina în mușuroaie. Sau pe femeia cu năframă albă dintr-un târg care strângea la piept, exact ca pe un copil, un purceluș alb, proaspăt cumpărat. Sau pe femeile rutence credincioase din satul Ruscova care murmurau rugăciuni în genunchi, pe podele din lemn ale vechii biserici. Păreau un grup statuar invocând fierbinte acea inefabilă nădejde în lucrurile nevăzute.

Nu uit de multe alte femei brave purtătoare de năframe care m-au chemat în casă să-mi pună înainte o farfurie cu urdă și caș, să-mi toarne un păhărel în schimbul ascultării poveștii lor de viață în care se amestecau fericiri mărunte cu drame majore, la pachet cu amintiri despre nunți, înmormântări, boli, operații complexe sau singurătăți neștiute.

Astfel de scene nu meritau a fi fotografiate,  în schimb aceste femei admirabile meritau ascultate atent și descusute. Acest mijloc vizual de comunicare care este fotografia are limitele sale, iar în fața singurătăților ucigătoare îmblânzite de găteje uscate îndesate în sobă și de o ciorbă de varză care fierbe molcom pe plită, devine opac. Este aproape incapabil de a transmite emoția trăită și nu văzută.

Nu voi uita așadar o zi ploioasă și cenușie în care o seamă de femei îmbrobodite aranjau într-o tăcere desăvârșită blide din tablă pe niște mese lungi acoperite cu mușama imprimată cu trandafiri pentru un botez în Căminul cultural rece, neterminat și neprietenos din BCA, în timp ce afară, cu corpul aproape lipit de zid, un bărbat desenează nepăsător niște hieroglife abstracte.

Sau acele doamne în taior din sala profesorală bând vin roșu din pahare din plastic la ziua de naștere a profului de mate, stând frumos pe o bancă pe jumătate întoarse una spre cealaltă și sorbind cu responsabilitate în tandem, având degetele mici îndreptate țintă spre tavan, ca niște antene.

Sau mireasa pe tocuri sumețindu-și rochia imaculată, ca de frișcă, în timp ce se îndreaptă spre veceul din fundul curții, petrecută fiind cu privirea de către toți bărbații din ogradă, inclusiv muzicanții, în timp ce în aer plutește aceeași unică întrebare nerostită - "Oare cum o să se descurce, săraca?"

Mai e seara aceea memorabilă de priveghi din Breb la decesul prematur al fierarului când cele șase femei îndurerate stăteau în camera de dinainte neștiind ce să facă cu mâinile și povestind întâmplări mărunte într-o tonalitate joasă, aproape șoptită, la lumina pâlpâitoare a unor lumânări, în vreme ce mortul își începe somnul de veci pe o masă din camera alăturată. A doua zi, înainte să apară popa la slujba de înmormântare toate se vor risipi printre participanți și vor agăța de umărul drept al fiecăruia, cu un ac de siguranță, un mic ștergar menit probabil ștergerii lacrimilor.

Sau mama aceea frumoasă având un copil cu retard sever pe care îl asculta povestind într-o limbă doar de ei știută, cu o sfântă răbdare și înțelegere. Sau femeia din cimitir care, alături de bărbatul ei cu 16 ani mai în vârstă, își dichiseau propriul mormânt cu atâta entuziasm de parcă moartea ar fi fost doar o glumă bună, aruncată în treacăt de un vecin venind abțiguit de la cârciumă.

Toată această salbă de întâmplări aparent mărunte, imposibil de pus într-o ramă și atârnate pe peretele unei galerii spre a fi contemplate au transformat spațiul geografic presărat de nenumărate clișee al Maramureșului, într-o experiență intimă, senzorială, la care mă întorc uneori cu o profundă smerenie și recunoștință.

Însă mă feresc să revizitez fizic toate acele locuri de teamă că toată vraja s-ar destrăma și că de năframele mele salvatoare s-ar alege praful.