Despre riscurile meseriei de fotojurnalist. Octav Ganea, Inquam Photos: „Un bocanc de jandarm pus pe tibie îți poate fractura un os”

O conversație despre cea mai impresionantă istorie vizuală a României ultimului deceniu, dar și despre fotografie, artă, jurnalism, copyright – și munca redacțiilor mici, dar ambițioase.

Albumul de fotojurnalism Inquam Photos este ideal nu doar pentru cei care consumă obsesiv current affairs, ci și pentru cei cărora le plac artele vizuale și fotografia. Îndrăznesc să spun că este cea mai bună și importantă istorie vizuală a României ultimului deceniu. Musai de avut în bibliotecă.

Poate că nu le știți numele celor din echipa Inquam Photos, dar sigur le știți imaginile, căci foarte multe dintre fotografiile lor s-au viralizat deseori în media și social media noastre și au devenit emblematice. Reprezentant al lor în această discuție este Octav Ganea, managing partner la Inquam Photos. Vânător-culegător-fotoreporter-alergător.

(Interviul a fost publicat inițial pe 15 decembrie 2022 în newsletterul Biblioteca Exploratorilor.)

Vasile Decu: Felicitări pentru albumul ăsta.

Octav Ganea: Săru’ mâna mult. E o muncă enormă a unei echipe mici.

Nu pare foarte mică. Văd 46 de fotografi autori în acest album.

Sunt un pic mai mulți colaboratori în cadrul agenției. Pentru că structura albumului a fost una cronologică, au fost perioade și săptămâni și luni în care anumite cadre, datorită importanței, au împins în afară cadrele celelalte de la alți fotografi. De aia am ajuns la 46. Dar agenția are mai mulți, cam 60 de colaboratori, per total, care au dat măcar de două-trei ori imagini.

Eu zic că e mult pentru starea presei românești. Știm că sunt țări în care este mai rău.

Sunt și țări apropiate nouă în care este mult mai bine.

Ținând cont și de perioada în care a fost fondată agenția și de anul în care te-ai alăturat și tu…

Pe 30 octombrie 2015.

Când agențiile de presă erau Google și Facebook. O perioadă în care ți se spunea că ai fi nebun să faci agenție de presă în România.

Și eu i-am spus omului care a făcut-o că e nebun să înceapă chestia asta. În 2013, i-am spus lui Ovidiu Micsik ‘băi, nu o să meargă’. Dar un pic mai târziu m-am alăturat și împreună am făcut-o să meargă.

Cum?

Cu foarte multă muncă. Și cu foarte multă, cum să zic… abnegație. E un termen foarte pompos, dar asta a fost. Din partea lui, a fost abnegația de a crede că poate să facă un produs. Și din partea mea, când am venit, a fost în primul rând ideea de a inova niște lucruri, pentru că era clar că rețeta clasică nu mergea sau ajungea să nu mai meargă în scurt timp. Anume, să fac copyright management și să-i conving pe oameni să semneze și să fie atenți cu ceea ce folosesc; și copyright enforcement, respectarea drepturilor de autor.

Și, după, a fost partea de inovație în cum livrezi și ce livrezi. Am adus o parte nouă de produs livrat ‘instant’, care a început să dea în redacții în 3-4 minute după ce ieșea Dragnea de la DNA sau după ce era un protest în piață. Asta a fost una dintre principalele chestii care au crescut repede agenția. Și concentrarea pe subiecte care contează. Că nu avem o echipă foarte mare și, fiind în București, acopeream doar doi-trei oameni subiectele. Stăteam pe teren, cât de mult se putea, de dimineață până noaptea târziu.

Meseria de fotograf: vânător-culegător-alergător. 

Foarte mult alergat. Dar e diminuat efortul din timpul alergatului dacă-ți și place ce faci. Și dacă faci lucruri care contează.

Cum bine a spus un coleg al tău, dar cred că orice fotograf o spune, pentru o fotografie wow, reușită, care se viralizează, până la urmă prima condiție e să fii acolo.

Da, Alex Bușcă, în interviul de la Pro. Da, e un prerequisite, jumătate dintr-un cadru bun este deja să știi unde să fii și să fii acolo. Alex Bușcă împreună cu Mircea Manole sunt doi oameni care s-au alăturat agenției la 16 ani, prin 2016. Au depus un efort considerabil și au crescut foarte mult.

La un moment dat, vorbeam cu un psiholog într-un interviu și-mi spunea că instinctul e o experiență ascunsă, că, la un moment dat, ajungi să fii în locul potrivit pentru că-ți zice stomacul, ai o intuiție. Intuiția este experiență care rulează pe fundal, care nu se mai obosește să-ți explice de ce și cum. Dar are o logică în spate. Rezultatul a ore, zile, ani buni de activitate.

‘There’s no voodoo’, adică totul vine din foarte multă aplicare a principiilor de bază, pe o perioadă foarte mare de timp. De la a fi atent până la a încerca să-ți dai seama unde se va duce un story, o poveste din politică, din economie, din orice, unde o să fie următoarea nevoie vizuală mare; toate astea sunt acumulări de experiență pe parcursul, în cazul meu, a 15 ani de zile.

Ca să știi dacă te duci fix acolo între oameni, dacă te retragi puțin, dacă te apleci.

Sunt moduri diferite. Am fost la protestele din 10 august. Au fost modalități diferite ale oamenilor care au fost pe teren. N-am făcut o analiză per se, dar am stat și m-am gândit un pic cum s-a comportat fiecare dintre fotografii Inquam la momentul acela. Eu am fost blocat o perioadă mare de timp sus, pentru că amploarea însemna să ai un bird’s-eye view decent.

Dar mi-aduc aminte că, la început, nu am fost foarte în mijlocul lucrurilor… Pentru că experiența și timpul petrecut la proteste și mai ales la chestii violente îmi arată că, dacă nu ești atent și dacă ți-o iei în primele două-trei minute, după aia șase ore, cât mai durează protestul, nu mai ai ce să mai faci, ești scos pe tușă. Indiferent că ai un jet de gaze în ochi, un bolovan în cap sau un picior scrântit, călcat de un jandarm prea zelos. La înghesuială, nu prea ai cum să te aperi… A fost important pentru mine să văd cum a reacționat fiecare. Eu am fost sus, alții au fost la diverse alte grade de implicare. Liviu Florin Albei era mult mai în mijlocul evenimentelor. Sunt diverse tipuri de a interveni pe teren. Mai atente, mai puțin atente, mai înfricate, mai neînfricate.

Vorbim de evenimente destul de periculoase, unde trebuie să gestionezi și frica, și niște riscuri foarte reale.

Un gard din acela de la Jandarmerie dacă vine dintr-o parte și nu-l vezi te cam lasă lat, de exemplu. Dacă nu ai o perspectivă de ansamblu asupra situației. Un bocanc de jandarm pus pe tibie îți poate fractura un os, că omul ăla nu degeaba are 100 și ceva de kilograme, că asta face. Încerci să-ți calculezi cât de mult poți riscul, dar în același timp să fii acolo.

Cum a evoluat în acest risc în ultimul deceniu? Simți o creștere? 

Nu s-a schimbat mare lucru. Sau nu simt că este mare schimbare. Pentru că, până la urmă, în momentele de maxim iureș intervin aceleași instincte ca și acum 60 de ani. Și la mineriade, și la Revoluție. Oamenii devin violenți, spațiile mari devin brusc mici. Instinctul de a fi unde trebuie învinge de cele mai multe ori logica fricii. Poate e un pic mai ușor acum, pentru că, de exemplu, la diverse proteste avem acum măști de gaze un pic mai bune, avem căști, suntem mai pregătiți decât eram acum 10 ani, dar firea umană e aceeași. Prin urmare, cred că protestele sunt la fel de periculoase și acum.

Am răsfoit albumul aproape obsesiv, multe zile. Evident, și cu plăcere, dar am trecut prin toate emoțiile de cititor. M-au încântat o grămadă de cadre; am revăzut istoria, căci e o carte de istorie vizuală; am râs; dar în general m-am enervat, m-a pus pe gânduri. Și întotdeauna m-am întors la această primă poză:

În general, când un autor dă drumul operei în lume, deja nu prea mai e opera lui și nici nu mai controlează felul în care e percepută. Iar eu văd în această imagine începutul perfect al albumului, pentru că citesc în ea următoarele: bănuiesc că intenționat ați ales această imagine cu culoare vie, cu culoare reală, cu picioarele acestei femei într-o baltă de vopsea, într-un fel de a anunța că da, urmează un album pe care poate îl iei drept artă, simbol, fotografie spectaculoasă. Dar tot ce vezi de acum înainte este realitate pură, brută. Voi de ce ați ales-o?

Selecția, în cea mai mare parte, mi-a aparținut mie, am făcut-o aproape singur. Am deschis albumul cu cadrul ăsta al lui Ovidiu Micsik pentru că este un album construit cronologic și atunci a trebuit să fie ceva de la începuturi. Dar și pentru că mie mi s-a părut că felul în care el a reprezentat Taksim, pentru că ăsta e un cadru de la un protest din piața Taksim, mi s-a părut reprezentativ pentru felul în care a început și Inquam, cum a început și povestea asta a agenției, într-un mod greu, legat de pământ, poate chiar mocirlos, dar colorat. Și, având în vedere că e din timpul unui protest, și plin de speranță. Cam asta stă la baza imaginii.

În plus, se preta bine la un spread, pentru că pica cusătura fix unde trebuie și reprezintă practic unul dintre primele eforturi făcute de Ovidiu, înainte să-și crească echipa, de a face de unul singur chestii nebunești, inclusiv agenția și inclusiv drumul ăsta până în Taksim, când nu avea cui să vândă astfel de fotografii. E un tot aici, e un potpourri de motive pentru care imaginea asta este prima.

Mai e un avantaj foarte mare al fotografiei de presă. Fotografia de presă, dacă o vezi în momentele imediat următoare evenimentului la care ai fost, o decodezi într-un fel. Dacă o vezi la o săptămână-două, o decodezi în alt fel. Dacă o vezi peste 9 ani de zile, o decodezi în alt fel. Caption-ul îți dă un pic de organizare și te face să-ți dai seama despre ce e vorba, dar până la urmă, dacă doar o privești și doar o absorbi, ai diverse repere în felul în care o vezi. Asta o face să meargă ușor-ușor spre direcția de care eu mă feresc, de cuvântul artă în fotografie de presă.

Mă feresc pentru că mi se pare că, pentru ca o fotografie de presă să fie artă, în adevăratul sens al cuvântului, e nevoie de o multitudine de straturi, de layer-e, care se suprapun. Trebuie să fie un strat vizual foarte greu, foarte bun, trebuie să fie un strat istoric foarte bun. Foarte multe căsuțe, pe care o imagine trebuie să le bifeze, în viziunea mea, pentru a fi o imagine de fotografie de presă care să intre și la artă.

Mai sunt câteva cadre la care vreau să te duc. Imagini care m-au lovit. Cea de la Colectiv, care pare simplă, dar nu este. Țipă cât un film, un documentar întreg, tot râul ăsta de lumină, un incendiu de lumânări, de roșu de lumânare, cu tineri care balansează foarte periculos printre ele, un pompier care stă cu spatele. Citesc foarte multe în ea, poate și pentru că am fost marcat de evenimentul respectiv.

Apoi cea în care politicianul Șoșoacă se confruntă cu Beatrice Mahler. Văd în ea, ca jurnalist, o metaforă media a prezentului, în care ai dezinformare care se confruntă cu expertiză, în care ai rolul media care pune foarte mult proiector pe subiecte toxice. Ai acel telefon care transmite ‘feisbuc live’ și înseamnă și intenția lor de a scurtcircuita media, de a scoate filtrul jurnalistului.

La asta nu m-am gândit. Dacă e să fim sinceri, mare parte din ultimii ani camerele au fost îndreptate spre doamna care nu reprezintă expertiza. Recunosc că nu ai cum să ignori, pentru că dacă ignori… iată, fenomenul Aur, de exemplu, din perioada dinainte de alegeri. Într-o mare de ignoranță generală, un partid și-a crescut o bază de sprijin fără ca mainstream media să fie conștiente că se va întâmpla asta și că vor lua, nu știu, 11 la sută la alegeri, ceea ce s-a și întâmplat. Ignorarea oricărui tip de comportament, că e unul pozitiv, că e negativ, nu face bine. Trebuie să acorzi atenția necesară astfel încât, la momentul la care trebuie să iei decizii, să poată să fie unele informate, inclusiv dintr-o imagine ca asta.

Cum ai gândit cadrul ăsta? Am rămas pe el mult timp. Ți s-a întâmplat… deși cred că e nedrept să zic că ți se întâmplă un cadru.

Nu-i adevărat, e foarte corect să spui că ți se întâmplă un cadru. Sunt foarte multe cadre care doar se întâmplă și tu ești martorul lor. Este ipocrit să spui că toată munca unui fotograf sau, în general, toată munca cuiva este doar bazată pe experiența și pe aplecarea lui. Nu, sunt dăți în care este absolut suficient să fii acolo. Intervine și un strop de experiență, dar de cele mai multe ori faptul că ești acolo… de exemplu, aici, în speța asta, unde cred că am fost singurul fotograf, a fost suficient să construiască această poveste, pe care, din nou, eu nu am văzut-o la fel, ca și cadrul de care vorbeam mai devreme, cel de la Colectiv, cu râul de lumânări – atunci nu l-am văzut cum l-am văzut acum. Ce spuneam mai devreme despre decodare.

În ce privește imaginea asta cu doamna doctor față în față cu doamna senator a fost una dintre multele seri în care am țâșnit din casă, la un singur bingănit de telefon, de pe un grup. Sună ultra poetic, dar cam asta a fost viața noastră și ăsta a fost unul dintre marile motive pentru care Inquam a crescut foarte repede. Atât eu, cât și George și alți oameni din țară, în momentul în care am simțit nevoia de a face saltul din confortul patului sau al canapelei până la un eveniment, la un protest, am făcut asta fără ezitare.

Aici, a fost un incident cu un generator de la Grupul Mobil de Terapie Intensivă, unde erau paturile de covid, care a scos foarte mult fum, cineva a dat alarma, au venit pompierii, au constatat că nu este nimic, însă doamna senator a venit să filmeze și s-a soldat cu acest discurs. Ceea ce este mult mai regretabil, din punctul meu de vedere, decât orice s-a întâmplat în perioada aia, în acea seară, este că erau jurnaliști acolo care, dacă ar fi avut un băț, îl băgau prin proverbialul gard. ‘Haideți să mergem după doamna doctor.’

Există situații în care pervertirea pentru audiență se vede foarte bine și acest moment a fost unul dintre ele. Ce nu se aude și nu se vede, în spatele acelor lămpi, sunt oamenii care încercau să bage bățul prin gard și să o provoace pe doamna senator să o caute și să o împungă și mai mult pe doamna doctor.

Un cadru întunecat, ca de Rembrandt, zici că e o lecție de anatomie media.

Sunt de acord și este motivul pentru care este spread-ul care descrie 2021, căci pentru mine, unul, a zugrăvit, nu o fi pictat, dar sigur a zugrăvit situația din media și din societatea românească din 2021. Confruntarea asta nihilisto-științifică, de o parte și de alta.

Ce definește o imagine Inquam? Cum ai selectat aceste patru sute dintr-un flux absolut uriaș din ultimul deceniu, de 162.000?

O imagine Inquam nu e mult diferită față de orice altă imagine de presă, în mod realist vorbind, fără să fim pompoși. Există o abordare Inquam în care e un pic mai poate mai incisivă și mai prezentă, mai constantă în incisivitate și în felul în care arată ce se întâmplă. Am avut o abordare cronologică și mi s-a părut important, fiind primul album, primul LP, să cuprindă practic toată evoluția agenției de până în momentul ăsta. De-aici încolo, următoarele materiale vor fi un pic mai axate pe informații din anumite domenii, ecologie, tradiții etc.

Avem chestii în lucru mult mai concentrate. Ca o imagine să fie în album, a trebuit să vorbească într-un mod apropiat de… ceea ce este Inquam. Despre istoria recentă. Indiferent că vorbim de alegerile din 2013, indiferent că vorbim de protestele post-Colectiv, a trebuit să aibă o abordare pe alocuri dureroasă, pe alocuri cinică și, acolo unde s-a putut, plină de speranță. Elemente importante pentru orice om care face orice progres vizual sunt chestii care țin de grafică, de culori, de emoție.

Nu a fost o rețetă specială. A fost doar nevoia de a acoperi istoria recentă a României cu imagini care țin de agenția Inquam. Și da, aici a intervenit și acel gut feeling, acel sentiment de ‘băi, asta reprezintă mai bine perioada februarie-martie 2017 a protestelor.’ Apoi intră și considerentele tehnice. De la dacă ține ceva la spread, dacă imaginea este suficient de bună, dacă noise-ul nu este prea mare într-un cadru, de exemplu.

Explică-ne, din nou și din nou, numele Inquam.

Când Ovidiu a fondat agenția, în 2013 (noi ne știm din 2009, de când amândoi eram la Gândul) mi-a spus ce nume a ales și i-am zis că e greu, așa, și cu litera, citirea în latină este ‘incvam’, e un v pe acolo, e dificil de citit. Mi-a zis: ‘asta am ales, asta păstrez.’ Din punctul meu de vedere, acum, fiind un pic ciudat, are un vibe diferit și cel mai important e că descrie într-un singur cuvânt, chiar dacă într-o limbă moartă, exact ce face un fotojurnalist: o informare în baza a ceea ce spune. Eu spun. Am văzut, spun. Practic, Inquam asta înseamnă, a spune. Eu îți arăt.

Multe din cadrele astea definesc România. Mă uitam și la imaginea lui Ovidiu cu căruța și transportorul blindat. Sunt zeci și zeci de astfel de metafore ale României în această istorie vizuală a voastră. 

Știu că tu îmbini atracția către psihologie, atracția către arte vizuale, către pictură. Cum poate un fotograf să fie atât de intruziv și invizibil în același timp?

Să fie invizibil este în job description-ul unui fotograf. În momentul în care schimbi evenimentul la care te afli deja e o problemă. Dacă intervii asupra subiectului e o problemă. Să fii invizibil e clar, de la sine înțeles, că este un must. Cu excepția în care, nu știu, ești singur în sală sau se întâmplă ceva care te scoate în evidență. Să fii intruziv… 

În sensul să fii acolo, foarte aproape, că uneori ești la un metru de fața subiectului.

Mi-a plăcut foarte mult că am apucat, cred că între 2016 și 2019, momentul în care aveam contact direct cu politicieni. Încercam să mă apropii foarte mult de ei, dar nu până la a-i intimida, ci efectiv pentru a putea să înțeleg, să fiu mai aproape de ei, să fie un alt tip de cadru, să pot să dau o altă notă, fără să fiu neapărat intruziv. Mi se părea că, dacă eram destul de aproape, puteam să arăt destul de bine ce era cazul să arăt și să nu mai fie nevoie de altceva în plus. Deci, ca să concluzionez, nu cred că oricare din cele două cuvinte, intruziv și invizibil, ar trebui să lipsească din definiția unui fotojurnalist. Mi se pare că sunt cerințe și chestii necesare pentru orice om care face fotografie de presă.

Ai un anumit renume, de „fotograful politicienilor”, chit că s-ar putea să te enerveze descrierea asta. Dar ai în portofoliu portrete emblematice ale politicienilor. Și corecte, căci sunt admise de toate părțile.

Sunt corecte, da. E evident că în presă există bias-uri. Se vede chestia asta foarte ușor când sunt alese fotografiile cu respectivii. Au fost ani în care eram ocolit de anumite zone, de anumite redacții. După aceea, au fost anii în care a fost nevoie de mine. Se schimbaseră niște macazul politice. Asta mi-a validat mie munca de fotograf de presă, că ambele sau toate spectrele redacțiilor ajungeau să aibă nevoie de imagini Inquam. Nu doar ale mele, dar în general felul în care apăreau imaginile era unul evident util pentru ei, pentru că aveau nevoie de imaginile noastre.

A fost nevoie de foarte multă muncă de teren efectivă pe lângă politicieni, în perioada de creștere a agenției, după ce m-am alăturat. Ca să fim sinceri, nimic nu poate să pună pe o hartă a mediei românești ceva la fel de bine ca politica. Să avem ilustrație din zona asta era foarte important. Și au fost câțiva ani buni în care m-am concentrat pe tot ce a însemnat eșichier politic, dintr-o parte în alta a lui. Mi s-a mai zis așa, că sunt fotograf al politicienilor sau că datorită mie s-au văzut mai bine anumite trăsături. Mi-e greu să accept. Nu cred decât că am făcut ceea ce util de făcut, și anume să-i arăt în toate momentele lor. Am ales să mă îndepărtez de cadrele standard cu care s-a obișnuit foarte multă lume mult timp.

De la portretul de abecedar până la…

De la cadrul de buletin standard, executat în grabă, pentru că trebuia să meargă fotograful să fumeze o țigară în colțul celălalt al Parlamentului, până la cadrele laudative făcute de PR-ii de partid. Am căutat o altă latură a lor. Nu știu dacă am fost singurul care a găsit-o, dar e clar că prin felul în care au fost distribuite și prin felul în care au fost recepționate de public și de redacții, e clar că a funcționat ceea ce am făcut.

Știu și am văzut că încerci să fii corect, că nu faci chestia aia care se tot practică, nu surprinzi omul când se scarpină în nas etc.

E foarte ușor de explicat de ce încerc să fac chestia asta. Spre exemplu, ai un gest clasic: ai vorbit la microfoane timp de trei minute, zece minute și ți s-a uscat gura. Și-ți umezești buzele. Dacă o faci într-un mod involuntar, pentru că vorbești de foarte mult timp, o faci într-un mod clasic și deloc greu de ignorat, pentru că e o chestie umană, este involuntar umană. Dacă o faci în timp ce te uiți spre una dintre colege și îți aduci limba în colțul gurii și te uiți la ea așa, cu subînțeles, și păstrezi chestia asta două secunde, ca ea să înțeleagă, jurnalista să înțeleagă că e un apropo, că e un innuendo sexual sau ceva de genul ăsta, e clar că trebuie să fie într-un cadru.

Asta se aplică la multe alte gesturi. Dacă ai un tic nervos, de exemplu, și te freci la ochi foarte mult timp și nu e ceva care să fie ocazionat de o chestie corporală umană, bodily function uman normal, e clar că merită scos în evidență sau prins într-un cadru. Rictusurile de scârbă, dusul în zeflemea, la fel. Au fost niște personalități politice, multe în ultima perioadă, care au practicat cu succes chestia asta.

Pentru mine, au devenit niște lucruri util de arătat, câtă vreme nu erau chestii doar basic umane, pentru că observam la un anumit personal, de exemplu, un tip de comportament, o zeflemea, un sictir. Preferam să-l arăt, ca să știu după aia că lumea îl decodează pe acel om și în funcție de ceea ce am văzut eu. Nu limitam cadrele mele doar la asta, pentru că asta ar fi fost incorect.

Dar niciodată n-am dat cadre cu o mână băgată în nas sau un clipit care făcea să pară cu probleme mentale de moment un personaj, doar pentru că a clipit. Nu. Esențial era să fiu eu corect cu mine și, exact cum am mai zis, să nu fac rău, dar să informez. Consideram că, dacă-l arătam pe omul ăla cum e el în gestul lui voluntar, voit, că tușea cu subînțeles, cum făcea cu ochiul cu subînțeles, era important.

E foarte important și am comunicat oricărui om care a ieșit de pe porțile Inquam sau a intrat pe porțile Inquam, colaborator ori începător, că e teribil de important să nu faci rău prin ceea ce faci. Să reușești să informezi fără să faci rău. Inclusiv la proteste, chestii la care observi copii în niște cadre pe care nu le-ai fi difuzat altfel, câtă vreme ajungi să nu faci rău persoanei din cadru e ok.

La fel, evacuări forțate cu jandarmeria de cetățeni de etnie romă care stăteau la marginea orașului. Trebuie să informezi că s-a întâmplat. E util să arăți că oamenii ăia stăteau într-o sărăcie cruntă și lucie, dar, dacă poți să faci astfel încât să nu le încalci demnitatea mai mult decât o face momentul în sine, că nu ai cum să ocolești situația, e cel mai indicat.

Ai zice că întrebarea asta să nu faci rău e prea vagă, dar în același timp cred că funcționează foarte bine, căci dacă un om, un fotograf, e sincer cu el însuși, dacă face un răgaz de câteva secunde măcar și își pune întrebarea ‘dacă fac rău sau nu’, parcă simte un răspuns, chiar dacă nu îl poate defini.

Sunt câteva secunde la început, când te întrebi activ. După aia devine un automatism care se reduce la miimi de secundă. La fel ca întrebarea foarte importantă, la rândul ei, de ce apeși pe declanșator? La început te întrebi – de ce ies eu azi pe teren? De ce mă duc la protest, de ce mă duc în Parlament, de ce ilustrez? Și după aia, pe măsură ce experiența își pune cuvântul și începi să înlocuiești procesele foarte elaborate de gândire, de ce am apăsat pe declanșator la protest, ajungi să te gândești mult mai puțin de ce faci asta și să îți vină natural. Dar doar dacă pornești de la o bază bună. Dacă pornești de la o bază proastă, în care nu te gândești de ce faci asta, în care nu îți pasă de ăla de lângă tine, în timp vei ajunge să fii un aparat.

O să mă laud acum, mai ales că vorbesc cu un jurnalist, am făcut un interviu cu fondatorul Belingcat, cu Eliot Higgins…

Oh, ce mișto!

Care a zis un soundbite foarte bun, că social media sunt acum primul draft al istoriei și un prim draft în care toată lumea țipă.

Ce mișto e asta!

Și tu lucrezi într-un mediu în care toată lumea țipă, în multe din fotografiile din album ‘se țipă’, nu doar de către oameni, dar și evenimentele în sine. Dar uite că fac istorie. Adică acest prim draft al fotografiei, al fotojurnalismului făcut bine, poate fi versiunea finală.

Nu cred că există un al doilea draft la fotografia de presă. It is what it is. Adică în sensul că, după etapa inițială… Uite, noi avem acest serviciu de ‘instant’. Când au plecat imaginile spre redacții, în 3-4 minute sunt deja pe plasme, sunt pe site-uri, sunt în social media aferente. Și sunt acolo să rămână. Nu știu în ce măsură ‘se țipă’ în ele, dar este clar că ele ajung să vorbească destul de mult despre se întâmplă în momentul ăla, și ele nu prea mai suportă alte revizii, decât interpretative, ulterioare.

E mult mai ușor să schimbi textul, să schimbi o analiză de text.

Se schimbă codarea.

Un discurs se poate schimba, poate îmbătrâni, poate deveni prăfuit, poate deveni incorect cu timpul. 

Ăsta-i avantajul fotografiei. Nu prea lasă loc foarte mult de interpretare.

Multă lume înjură fotografia, cu ea poți să minți mai ușor. Evident, depinde de cadru. Nu înțeleg exact de ce cu a voastră nu se poate minți la fel de mult. Lasă-mă să reformulez, că am gânduri haotice :)) De ce, de exemplu, fotografiile voastre nu prea au fost folosite în dezinformări. Au mai fost, dar nu prea mult.

Păi, e greu să spui că nu există morți în spitale, când cadrele Inquam, două pagini mai încolo pe flux, arată morți în spitale. E greu să spui că… nu știu, că cineva nu este zeflemitor și mitocan la adresa presei când este evident de pe flux că se vede, se citește pe fața lui chestia asta. E foarte ușor să minți cu cadrele seci și goale ale unor ziariști sau ale unor oameni care fac la comandă chestia asta.

E mult mai greu să folosești ca materiale de dezinformare, din orice punct de vedere, imagini care deja au o încărcătură. Practic, poți să încarci o tencuială proastă cu orice, dar deja niște elemente decorative puternice nu le mai poți acoperi decât cu foarte multă muncă.

Mă uit la imaginea cu tatăl polițistului Gigină. Apoi inundații. În general, multe proteste. Ești martor la o groază de negativ, la o groază de lucruri care arată suferință, sărăcie. Cum îți gestioneze emoțiile?

Te bazezi pe un sprijin emoțional puternic atunci când ajungi acasă. Și, din când în când, îți mai iei downtime, îți mai iei timp, răgaz să te calmezi, dacă îți dă voie istoria recentă. Sau nu. În primii ani de creștere agenției, nu prea a fost vreme… A fost o vreme de muncă continuă, la foc continuu. Aveam doar câte 5 zile de concediu pe timpul verii. A fost o perioadă cruntă.

Îndrăznesc să zic și cu satisfacție? Poate și albumul ăsta e un gest de satisfacție.

Da, e clar un gest de satisfacție. De exemplu, eu m-am alăturat agenției în 2015 și, în 2016, spre finalul lui, Ovidiu îmi spunea ‘hai să scoatem un album’. Eram temător că n-aveam suficient material, că n-aveam suficientă ‘carne’ vizuală, nu aveam suficientă… cum să descriu, încărcătură emoțională ca să justificăm un album. Și faptul că am reușit să-l scoatem acum, după ceva timp, este un fel de descătușare emoțională pentru toată munca depusă în anii ăștia.

Și un gest de… aroganță profesională. În sens total pozitiv. Încerc să o leg de faptul că ați pornit agenția asta și ați renăscut sau ați rearătat că nu ne putem lipsi de fotojurnaliști, care au plecat… au fost dați afară primii din redacții.

Poți să faci jurnalism și fără jurnalism vizual. Dar va arăta ca dracu’. Și va fi neimpresionant, nu va purta o greutate. Dacă nu ajuți o știre bună sau o știre (punct) cu material vizual bun, indiferent că e foto sau video, nu prea transmiți mai departe, nu prea treci de ecranul telefonului mobil sau de ecranul televizorului. Doi la mână, afirmația aia că fotojurnalismul moare…

Undeva pe la sfârșitul anilor 2010, cred, când se închideau redacțiile foto, se dădeau afară fotografii în toată lumea. Erau printre primii care plecau. A fost invalidată de creșterea Inquam. Faptul că Inquam a reușit să crească, între alți doi concurenți mari în piață, Mediafax și Agerpres, și să-i depășească într-un final, a arătat că nevoia de fotojurnalism există și este neîndoielnică. Ce nu se făcuse de foarte mult timp și era nevoie să fie făcut – și Inquam și-a asumat; și eu mi-am asumat rolul în chestia asta – a fost să readuc în atenția oamenilor că dreptul de autor există și că o imagine nu este un bun comun, din momentul în care iese de pe poarta unui flux de presă.

Un cadru aparent banal, dar nu e deloc banal, căci mi se pare atât de încărcat de simboluri, cu Florin Iordache. O combinație între faptul că s-a mișcat, că s-a întâmplat să se miște acolo, că ai fost în unghiul potrivit. Mă gândesc la filmele cu vampiri, cu Leslie Nielsen :)

E un cadru care nu ‘doar’ s-a întâmplat. Erau dezbaterile pe legile justiției, în comisia de drept a Parlamentului, și el s-a ridicat de mai multe ori. Când făcea asta, mi-am dat seama că se suprapune peste el acel vizual, cu tot ce însemna legea justiției, un articol în sine, și, într-un final, mi-a ieșit să-l și prind așa, cum îmi doream, pentru că mi s-a părut emblematic.

În general preferi să vorbești cu aparatul sau să-ți lași portofoliul să vorbească, ai doar câteva, două, trei interviuri.

Nu sunt o persoană care să nu vorbească. Sunt o persoană care vorbește foarte mult, uneori prea mult, conform celor din jurul meu, și sunt conștient de asta. Problema este că am fost învățat de oameni mult mai buni decât mine că e util să îți lași imaginile să vorbească pentru tine. Și munca.

Însă sunt conștient și de faptul că, dacă nu discut despre problemele majore, lăsând orice laudatio la o parte, dacă nu vorbesc despre furt intelectual, dacă nu vorbesc despre importanța creșterii unui business mic, practic ne îngreunez nouă munca pe termen lung. Astfel, dacă lumea ajunge să dea un google search și să găsească, pe lângă alte interviuri, și pe ăsta, să găsească și aici informații despre de ce e greu, despre de ce contează, pentru mine e un pas în plus.

Intuiesc și o obsesie de a lăsa ‘ceva’. Ești acolo ca participant, uneori spui că ești frustrat că ești ‘doar’ în spatele aparatului.

Cel puțin pentru moment, ești un martor pasiv la acest nivel. Că nu ai voie să intervii. Deja acțiunea e trecută până în momentul în care tu ai ajuns să transmiți către redacții. Pe de altă parte, dacă a doua zi acțiunea aia fie nu se repetă, fie se repetă mai puternic, fie e decodată de niște oameni care înțeleg ceva din ea, da, poți să spui că ai făcut ceva, chiar pot să spui asta.

Cum de te mai lasă oamenii ăștia să te apropii de ei? Pe jumătate în glumă, pe jumătate serios.

Nefiind un bias evident… În fotografia de presă, nu ai cum să ai un bias mai puternic decât cel al realității, al obiectivității. Și, atunci, oricât de mult nu m-ar simpatiza anumite persoane, anumite personalități… Bine, în ultima perioadă am observat că s-a restrâns un pic accesul fotografilor în anumite zone, dar asta e o chestie secundară. Nu cred că sunt bine primit peste tot, dar nu cred că lumea vede fotografii ca pe o amenințare directă. Nu cred că cineva poate să se gândească la fotografie așa, pentru că, în general, oamenii care sunt vanitoși sau nu cunosc foarte multe lucruri din jurul lor au impresia că vor da bine în orice fotografie.

Pe tine de ce te încântă fotografia pe print? Nici nu mai întreb dacă.

Albumul a fost o validare a nevoii de presă foto la noi și a fost o validare a efortului depus de fotografii Inquam în anii ăștia. Consider că, atâta vreme cât aduce informație publicului, o imagine e la fel de bună și într-un ecran, și pe o hârtie. Da, îmi e dor de perioada în care a doua zi în metrou vedeam, în mâna cuiva, tipărită o primă pagină Gândul cu imaginea mea. Dar e o chestie de ego.

Aici, să văd fotografia mea și fotografiile puse de toți fotografii Inquam în print a fost o validare a faptului că e nevoie de noi, că am creat un produs care stă în picioare și la propriu, și la figurat – dacă deschizi albumul, stă în picioare, că e hardcover :). Și a fost îndeplinirea unei așteptări pentru noi, să putem să scoatem în lume ce am făcut noi mai bun în ultimii ani. Asta se întâmpla des înainte… Făcut de redacții cum au fost Jurnalul Național, Evenimentul, Mediafax. Se întâmpla constant în anii trecuți. Din păcate, a devenit o raritate.

Dar, uite, bibliotecile noastre se îmbogățesc acum cu albumul vostru, cu primul vostru album. Sigur ne reauzim la următoarele.