Oameni din #Colectiv

Roxana Garaiman

Redactor

Pe 30 octombrie se împlinește un an de la #Colectiv, incendiul în urma căruia au murit 64 de persoane, iar alte sute vor rămâne cu traume pe viaţă.

Această tragedie, fără precedent în secolul 21, a arătat cel puţin două boli cronice ale sistemului medical din România: lipsa unei reacții coordonate în caz de calamitate și muşamalizarea infecțiilor nosocomiale din spitale. Fără concluzii, fără soluții și fără vinovați.

Am discutat cu șapte supraviețuitori despre viața lor de după #Colectiv.

*

Adina,
27 de ani

Fotografii: Lucian Muntean

Flăcările au dus-o pe Adina Apostol în pragul agoniei. Doar zgomotele produse de salvatorii care încercau să elibereze intrarea în clubul Colectiv au trezit-o și au impulsionat-o să lupte pentru viața sa.

În spital, a intrat într-o comă indusă, din care s-a trezit după mai bine de o lună, într-o clinică din Belgia. A continuat să se lupte cu mai multe infecții determinate de bacterii și cu arsurile care-i afectau jumătate din suprafața corpului.

„A fost un an care a trecut foarte repede și, în același timp, a fost foarte dificil. De pe la sfârșitul anului trecut, de când am ieșit din comă, au început niște dureri groaznice. Apoi, pe la sfârșitul lunii februarie, au început mâncărimile specifice marilor arși, mâncărimi care n-au încetat nici acum.

În tot acest an, am avut de făcut foarte multe ore de kinetoterapie şi masaj, care sunt foarte dureroase. Abia acum, de prin octombrie, am început să facem operațiile specifice arsurilor.

Sunt foarte dezamăgită că nu s-a schimbat nimic. În spitalele de la noi încă mor oameni cu zile.

Ce dezastru (mai) alegem la președinția României?

Unul dintre planurile principale ale oricărui partid care vrea să reformeze cu adevărat România e să pornească de la reformarea propriilor structuri, astfel încât să atragă exact acești tineri, dar și să-i ajute să fie cu adevărat pregătiți pentru guvernare. Este vital, de altfel.

Cum se văd din satelit cartierele-dormitor care au răsărit lângă cele mai scumpe orașe din România, Cluj și Brașov

Brașov și Cluj-Napoca sunt astăzi cele mai scumpe orașe din România pentru cei care visează să-și cumpere o casă sau un apartament. Drept urmare, locuitorii celor două orașe au preferat în ultimii 15-20 ani să se orienteze către locuințe mai ieftine construite în localități limitrofe. Haosul imobiliar generat de migrația lor a dat naștere unor struțo-cămile urbanistice care sunt vizibile din satelit.

Este o durere foarte mare, peste care nu știu cum o să trecem. Cu timpul, poate.

Cu banii, deocamdată, ne ajută statul. În curând o să mă întorc în Belgia. Să sperăm că vom avea sprijin pentru tratament și anul viitor sau până se termină tot chinul ăsta. Ne mai ajută foarte mult și fundațiile.

O să mă întorc la jobul meu, pentru că mi-e dor de colegi. Înainte de #Colectiv lucram la o clinică privată, la Regina Maria.

Eu am terminat Psihologie, dar pe viitor m-am gândit serios să fac și alte studii. Am învățat un lucru foarte important: ca să treci peste o problemă, trebuie să te confrunți cu ea, nu să fugi de ea. Dacă fugi, va continua să te urmărească.

Așa că, de fiecare dată când am avut ocazia, când am putut, am fost la cimitir, am fost la #Colectiv să aprind o lumânare. Mi-am permis să sufăr și să-mi trăiesc durerea.”

*

Alex,
28 de ani

Alex Plîngu este student la Facultatea de Arhitectură, iar în timpul liber este solistul trupei 7 Semne. A stat internat două luni după incendiu, timp în care spune că și-a reconsiderat prioritățile.

„A fost un an în care m-am trezit la realitate. Când eram blocat acolo, cu oamenii deasupra mea, mi-am dat seama ce vreau de la viață. M-am rugat la Dumnezeu din tot sufletul să ies. M-am rugat să nu mor în chinuri.

Dumnezeu există, că de-aia sunt și eu aici.

Treceam printr-o perioadă de bilanțuri, în care nu eram mulțumit deloc de viața mea. Eram precum o caracatiță cu tentaculele înfipte într-o grămadă de probleme. Încercam să le fac pe toate și nu-mi ieșea nimic ca lumea.

Așa mi-am dat seama că vreau să fac arhitectură și muzică.

#Colectiv mi-a dat o palmă destul de zdravănă. Aveam un caracter dificil, tipic românesc, care nu face nimic, dar are pretenții să primească respect și chestii de genul ăsta. Mă chinuiam să-mi construiesc caracterul cu cărți «How to» și n-am reușit decât cu chestia asta.

Chiar și după aceea a trebuit să mă lupt cu obiceiurile proaste. Cât am fost în spital, am dat destul de multe interviuri. După ceva vreme, când s-au vindecat cât de cât cicatricile, devenisem iar lejer, nu mai făceam nimic.

Revenisem la fostul eu și m-am trezit – ce fac? Mă întorc la ce-am fost? 

Atunci m-am uitat la câteva interviuri cu mine de când eram în spital, pe care nu le văzusem. M-am uitat în ochii mei de acolo și am zis – «Câtă putere are omul ăsta! Tot eu sunt!» M-am dus în fața oglinzii, mi-am dat două palme și am zis: «Să revenim!»

Cu facultatea nu eram foarte bine. Dar, odată ce am început să studiez mai mult, a început o poftă teribilă de cunoaște, și nu doar în arhitectură, în general, ca să fac ceva cu viața mea.

Am devenit un om mai responsabil.”

*

Corina,
31 de ani

Corina Ioniță este funcționar public. A fost internată în Anglia, cu arsuri pe 40% din suprafața corpului și cu o infecție nosocomială. În noaptea aceea de 30 octombrie 2015, a fost sigură că va muri, înainte să leșine, printre cadavre.

Își amintește doar că un bărbat al cărui chip nu l-a văzut a scos-o din flăcări.

„Personal sunt bine. Nu mai am de făcut intervenții chirurgicale, mai puțin cele estetice. Oricum, nu este recomandabil ca acestea să se facă înainte de împlinirea a doi ani de la accident, când procesul de cicatrizare va fi complet.

Nu mai fac nici recuperare, dar mai port costumele compresive. Pentru majoritatea dintre noi, recuperarea fizică s-a încheiat, dar cu recuperarea psihică este mai greu.

Eu acum urmez un tratament pentru sindrom de stres post-traumatic, cu antidepresive. Asta mă ajută foarte mult în activitatea mea de zi cu zi.

M-am întors la job încă din luna mai. Nu mi-am reluat viața în totalitate: lucrurile nu vor mai fi la fel niciodată.”

*

Cătălin,
41 de ani

Cătălin Scânteie este grafician și fost basist al trupei Hatemode. În seara accidentului, se afla cu soția sa în clubul #Colectiv. Îi mulțumește lui Dumnezeu că, pe ultima sută de metri, fiul lor a refuzat să-i însoțească.

Sanda Scânteie a încercat să ajute cu mâinile goale un adolescent cuprins de flăcări şi a suferit arsuri foarte grave.

„Hai să vorbim de viitor mai bine, de planurile de viitor. De când am ieșit din spital, m-am gândit la viitor, că fără asta nu poți merge mai departe.

În primul rând, mi-am văzut de ale mele cu tratamentul, mi-am ajutat și colegii cât am putut și mai ales soția, că ea este într-o stare mai gravă ca mine.

Ea este cu psihicul la pământ și mai are niște operații de făcut. I s-a stricat un tendon și încercăm să îl înlocuim. Trebuie operate oricum cicatricile, în urma atașării grefelor de piele. Unele s-au vindecat mai bine, altele – mai urât.

Nu mi-am băgat pensia, că ar fi însemnat să încep să alerg iar cu dosare lună de lună, să le dovedesc niște chestii. Am preferat să stau lângă soție, să o ajut.

Am făcut tratamente, am fost în Franța, la terapie. Acum plecăm în Belgia, la operații.”

*

Marian,
45 de ani

Marian Leușteanu este tehnician specialist la CFR. În timpul liber, obișnuia să cânte cu trupa Monarchy. A fost internat cinci săptămâni la Spitalul Bagdasar-Arseni, cu arsuri pe față, pe spate și pe mâini. Colegul său de trupă Costi Ignat nu a supraviețuit.

„Este un an care înglobează multă durere, multă muncă de recuperare, un an în care am intrat cu mulți oameni în contact. Oameni care au venit să ne ajute, care au fost dispuși să lucreze cu noi, și pentru noi, pro bono.

Sunt asistente medicale și doctori care ne-au ajutat în recuperarea noastră, pentru a deveni din nou niște oameni normali. Alții sunt încă în spitale, se luptă cu bacterii pe care nu le aveau înainte de #Colectiv.

Din 1 aprilie am început să mă consider din nou un om normal, să lucrez. Colegii m-au primit bine și mă ajută cât pot ei de mult.

Multă lume ne compătimește și încearcă să ne ajute, dar sunt și voci care ne consideră cerșetori, oportuniști care umblă după fonduri nemeritate.”

*

Victor,
26 de ani

Victor Dobre este unul dintre cei șapte angajați ai clubului #Colectiv care se aflau pe tură în noaptea incendiului. Nu a suferit arsuri, dar, la două săptămâni după tragedie, a fost diagnosticat cu pitiriazis, o boală de cauză necunoscută, asociată adesea cu stresul excesiv.

Victor a fost prima persoană care a sunat la 112. O înregistrare a convorbirii amintește tensiunea acelor momente.

„Acest an a fost unul al regăsirii și al resemnării cu faptul că atâția oameni, apropiați ai noștri, au pierit într-un mod de-a dreptul crunt.

Am încercat să revenim la viața pe care o duceam înainte, pe cât posibil, dar a fost mai curând o luptă cu tot ce e în jur, pentru a face acest caz cât mai vizibil și a evidenția problemele care au dus la incendiul care ne-a luat prietenii și normalitatea.

Un an al resemnării, cu gândul că suntem niște supraviețuitori și că alții n-au avut același noroc. E greu să te resemnezi cu asta și să înțelegi cum se face o astfel de selecție: cine scapă și cine nu. N-ai cum să nu fii afectat.

Pentru mine a fost greu să revin la activitățile pe care le aveam înainte, până când n-am simțit că am încercat să mișc ceva pentru memoria celor care s-au dus sau pentru viitorul celor care sunt distruși după acest eveniment.

A fost un an plin cu de toate. Acum să vedem ce s-a ales din munca noastră de a aduce o schimbare. Sunt niște direcții pe care cei din conducerea țării le vor lua totuși în considerare. Știu că Guvernul își dă interesul cât de cât. Sperăm că măcar normele de siguranță vor fi tratate cu seriozitate.”

*

Adrian,
39 de ani

Adrian Albu lucrează în domeniul IT. A stat internat o lună la Spitalul Elias și alte două săptămâni în Austria. Sora lui, care era cu el în #Colectiv, a murit la scurt timp, din cauza rănilor.

„Anul ăsta a început foarte prost. A urmat o perioadă de conștientizare a ceea ce s-a întâmplat, după care a început recuperarea fizică și psihică.

Sper că sunt pe linia de plutire acum.

M-am întors la muncă în iunie, eu am cerut să revin. Fără jobul ăsta cred că înnebuneam. M-au ajutat mult solicitările de la birou, ca să nu mă mai gândesc.

Sora mea ar fi făcut 38 de ani săptămâna viitoare, dar a murit pe 18 noiembrie.”

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€