O rătăcire prin cartierele istorice ale orașului Timișoara, după rețeta de hüzün a lui Orhan Pamuk

„Am vorbit despre starea pe care ne-o dau clădirile vechi”, a spus scriitorul turc Orhan Pamuk, care în primele zile ale lui aprilie a venit la Timișoara.

Se referea la cartea lui autobiografică Istanbul, în care destinul omului e nedezlipit de scoarța orașului în care s-a născut. Am vorbit despre hüzün, a mai spus el, care înseamnă melancolie în limba turcă. Sentimentul dominant pe care ți-l imprimă un cadru istoric, fie el și aflat în delăsare, este acest hüzün, a încercat să explice Pamuk. Melancolie și nu nostalgie. Fiindcă melancolia e o stare despre prezent, pe când nostalgia te întoarce în trecut. 

Când am plecat spre Timișoara, aveam în minte un reportaj despre cartierele ei vechi, cele cu nume de roman: Iosefin, Elisabetin și Fabric. Și mi s-a părut așa o întâlnire surprinzătoare a unui scriitor foarte atașat de locul în care trăiește, Istanbul (Pamuk pronunța Ëstanbul), cu un oraș românesc de graniță modelat de două imperii, cel Otoman și cel Habsburgic, un perimetru incredibil de eclectic în care s-ar găsi cel mai mare patrimoniu construit din țară, peste 14.000 de clădiri monument istoric. 

Cum e să treci în numai 20 de minute prin istoria de 500 de ani a unui oraș care învelește sumedenie de straturi ca foile de varză? Mi-a arătat că se poate Claudia Tănăsescu, ghid la Asociația Prin Banat. Am dat o raită imaginară prin băi turcești, moschei, printre cămile și minarete, am trecut pe lângă mlaștini și asedii, bombardamente și cetăți de apărare în formă de stea, ca să ajungem, într-un final, la rămășițele zilei. Ce salvăm din ceea ce a supraviețuit până la noi? Ce iubim din ceea ce a declanșat conflicte? Cât cunoaștem din ceea ce a trecut în uitare? 

Iosefin, Elisabetin și Fabric sunt trei dintre cartierele istorice ale Timișoarei. Apărute acum mai bine de 300 de ani, în vremea când breslele fondau aglomerări urbane în funcție de ocupația locuitorilor, aceste zone distincte din oraș trec printr-un program de reîntinerire menit să aducă un suflu nou patrimoniului construit ce datează mai ales din perioada austro-ungară. Pe străzile acestor locuri bătute pe vremuri de armatele otomane, în drum spre cucerirea Vienei, sau de soldații Imperiului, după eliberarea Banatului, găsești multe clădiri care nu au nicio formă de protecție. Asociația Prin Banat încearcă să le refacă poveștile și să le redea circuitului public.

Logo-ul asociației este un element arhitectural găsit pe fațada unei clădiri de secol XIX din cartierul Elisabetin. Sunt doi păuni care se privesc. În timp, din pricina degradării, unul dintre personaje a rămas fără cap. Însă cu ocazia deschiderii oficiale a Capitalei Culturale 2023, Prin Banat a lipit la loc partea care lipsea.

Fabric – Farber – Faber 

„Toate lucrurile bune vin din Fabric: apa, berea, petrecerile…” –

Din folclorul local al Timișoarei

Cartierul Fabric se numea așa pentru că aici s-au înființat primele fabrici în sec. XVIII-XIX, manufacturi legate de brațele canalului Bega, pe atunci în curs de regularizare. Apa țesea orașul turcesc de la 1600, iar mlaștinile îl făceau greu de locuit. Canalele erau navigabile pentru micii producători, care aduceau de-ale gurii cu bărcile, din ceea ce este astăzi zona metropolitană a Timișoarei. 

„Aveam atâta apă în jur, dar nu era apă potabilă. S-a forat enorm, până s-a găsit soluția unei colonii de fântâni în Giroc, sunt și acolo niște clădiri superbe. Vrem să facem și un traseu al apei, care să includă turnurile de apă, Castelul de Apă din Iosefin, Palatul Apelor din Elisabetin”, îmi spune Claudia Tănăsescu. 

Morile de apă, fabrica de postav și o mare comunitate evreiască care a ridicat aici inclusiv o sinagogă imensă, rămasă încă în picioare, au făcut din Fabric cel mai prosper cartier. Când Timișoara a trecut prin epidemia de ciumă, în 1739, în Cetate s-a impus carantina și reuniunile au fost interzise luni în șir. Cei care violau consemnul, mergeau în Fabric, unde viața de noapte era la mare căutare, fiind atât de populat cu meseriași și negustori din toate colțurile lumii. De atunci, în zonă a rămas un fel de ciorbă de etnii, care funcționează compact și împreună.

De altfel, Fabricul a fost gândit ca o replică în miniatură a centrului Timișoarei. Chiar și piața lui centrală, Piața Traian, e o Piața Unirii, dar la scară redusă. Primăria a demarat acolo în 2021 un proiect de regenerare urbană. E vorba de un concept menit să aducă mai multe zone de recreere și spații publice pietonale și pentru biciclete. Într-un orizont de cinci ani, va fi un al doilea centru al orașului, cu patru piațete și 12 străzi din zonă care vor intra în acest proces de reîntinerire. 

Tot în Fabric, un grup de antreprenori timișoreni, arhitecți, IT-ști și artiști au deschis în 2020 clădirea Faber. E vorba de un centru cultural independent, deschis după refuncționalizarea unei hale industriale, care a aparținut complexului Azur, fabrica de vopseluri. E un loc cu o identitate aparte, legată de acest loc, cartierul Fabric. 

„Fosta fabrică Azur, a cărei dezvoltare a început acum aproape 200 de ani, din inițiativa familiei timișorene, Farber, reprezintă o altă sursă de inspirație. Ne dorim ca Faber să fie un ecosistem, o sursă de inspirație, inovație și evoluție, care să fie relevant prin schimbările produse, atât pentru membrii săi, cât și pentru exterior.”, spun reprezentanții centrului. 

În clădirea Faber își desfășoară activitatea în jur de 20 de companii și echipe de freelanceri din industriile creative – arhitectură, design, producție 3D, producție textilă și muzicală, creatori de conținut. Aici sunt ateliere de lucru, dar și evenimente, petreceri și expoziții, iar în aprilie 2023 echipa a deschis un nou spațiu expozițional de 750 mp, pe care l-a pus la dispoziția operatorilor culturali din Timișoara.

„Ce vedem azi în Timișoara e datorat în cea mai mare parte austriecilor. Orașul fusese distrus de bombardamente, când a fost eliberat de sub turci, așa că austriecii au trasat un oraș nou la planșă. Dacă te uiți în orașul vechi azi o să vezi că străzile sunt foarte drepte între cele trei piețe, Unirii – Libertății și Operei, ca să permită să treacă pe acolo trupele și tunurile”. 

Claudia Tănăsescu, ghid Prin Banat

Iosefin

Odată, un birtaș din Iosefin a venit în Cetate să își rezolve niște probleme administrative și funcționarul i-a spus, domnule, ai auzit că a murit Gambetta (un om de stat francez din sec. XIX, n.red.)? „Cine-i Gambetta ăsta”, a întrebat birtașul. „Tre’ să fie din Fabric, că io nu-l știu!” 

Iosefinul era atât de departe de centru, încât părea un alt oraș. S-a dezvoltat de-a lungul canalului Bega și era un soi de port. Canalul săpat de austrieci până în Serbia aducea un trafic intens de vapoare, care transportau de la cereale la obiecte de artă. Multe din statuile din oraș, inclusiv statuia Ciumei din Piața Libertății, au fost aduse pe apă, după ce au fost sculptate la Viena. 

Apoi, la jumătatea secolului al XIX-lea, când s-a deschis prima linie de tren, Szeged-Timișoara-Baziaș, importanța Iosefinului s-a păstrat, fiindcă aici era una din principalele gări din oraș, Gara de Nord. 

„Fostul patrimoniu industrial al Timișoarei e impresionant, erau fabricile de gheață, de unt, de lanțuri, de țigarete, de spirt, de ciocolată, Kandia, fabrica de pălării, e o mare jale, multe s-au dărâmat. Din fericire, o clădire administrativă de pe locul unde azi se construiește un mare complex rezidențial, construită tot de un arhitect celebru, Eduard Reiter, a rămas în picioare și a fost renovată. Au primit o mare lovitură când au fost naționalizate în anii 40, iar apoi au falimentat după revoluție, când au fost privatizate, ca peste tot, în condiții suspecte”, explică Claudia Tănăsescu.

Prin Iosefin, chiar dacă acum nu mai trec vapoare, trece o pistă de biciclete de 37 de kilometri, inaugurată în 2015. E cea mai lungă din România și merge până la granița cu Serbia. Între timp, a fost și abandonată din lipsă de proceduri administrative care să îi asigure întreținerea. Povestea ei, despre ceea ce s-a vrut și ceea ce s-a reușit, ați putut să o vedeți pe PressOne în 2019. 

Dar canalul acesta care unește cele două țări a contribuit și la decizia Comisiei Europene de a decreta Timișoara Capitală a Culturii în 2023, în tandem cu Novi Sad, vechiul oraș sârbesc Petrovaradin. 

În Iosefin, Asociația Prin Banat organizează tururi ghidate și are un proiect special legat de Turnul de Apă, care în curând va deveni Castelul de Apă. Și acest obiectiv ar trebui să se transforme într-un centru cultural care să coaguleze energia zonei.

E un proiect de peste 10 milioane de lei, rulat de Primăria Timișoarei. Proiectul propune realizarea unor intervenții pentru obținerea de spații expoziționale și pentru evenimente culturale. El presupune construirea unei rampe de acces către turn și amplasarea unei construcții administrative și pentru grupuri sanitare. Spațiile care ar urma să fie create în turn sunt o zonă de intrare – cafenea conectată cu spațiul exterior, la cota 24,75m, o sală de expoziții, un foaier, o sală pentru activități culturale și la cota +45,50 m – o belvedere. 

„Când eram mică, eu am făcut școala în Iosefin și veneau sârbii să mai vândă vestitele Eurocrem, Cipiripi. Părinții ne tot spuneau să nu mergem, să nu luăm, că cine știe cine ne vede și să nu avem legături cu străinii”.

Pentru mulți dintre noi Cipiripi nu înseamnă absolut nimic. Dar pentru generații întregi de adulți din Timișoara, acesta e gustul copilăriei. Cipiripi erau niște batoane de ciocolată produse la Vršac, în Serbia, imediat cum treci granița dinspre România. Acum niște ani, pe când mă întorceam din Belgrad de la un concert, îmi amintesc cum toată mini-coloana de mașini românești în care mă aflam a semnalizat brusc dreapta, că urmează să staționeze. Toți ocupanții s-au dat jos să adulmece aerul zaharos de la poarta fabricii de ciocolată, ca purcelușii la oala cu lături, toți numai un zâmbet. Atunci am aflat și eu ce punct nodal era Vršac pentru românii din Vestul țării. 

Elisabetin 

Elisabetinul e cartierul prințeselor, îmi spune Claudia Tănăsescu. Nu se simte chiar așa, fiindcă îl vizităm pe o ploaie îndoită cu ninsoare, călcăm în bălți și avem fața biciuită de un vânt parșiv. Dar e o zonă absolut confortabilă, care parcă respiră încă în alt secol. A fost denumit așa în onoarea împărătesei austriece Sissi, iar tot aici e amenajat un parc ce poartă denumirea reginei Carmen Silva. 

„Elisabetinul era un cartier rezidențial cu multe parcuri. Aici și-au construit reședința mulți arhitecți celebri ai Timișoarei: Martin Gemeinhardt, Michael Wolf și László Székely, arhitectul șef al Timișoarei. El avea și biroul și locuința aici. E un cartier cu piatră cubică, are și un sunet al lui, dacă îl străbați, îl vei auzi. E foarte foarte liniștit și verde, aici a fost inaugurată și prima facultate din Timișoara, Politehnica, din 1920. Cei mai mulți dintre rezidenți aveau proprietăți în Cetate, unde stăteau iarna, iar vara, când era foarte cald, veneau și stăteau în Elisabetin la grădină”, îmi povestește Claudia. 

În zonă e Palatul Apelor, construit la început de secol XX pentru Societatea de hidroameliorări Timiș–Bega și unde funcționează și acum Direcția Apelor. Sunt aici sunt vitralii spectaculoase, încadrate de scări și o curte interioară cu palmieri, de zici că tocmai ai aterizat într-un oraș de la Mediterana.

Și tot de aici, din Elisabetin, a pornit Revoluția din 1989. Casa parohială a preotului reformat Tőkés László – devenit mai târziu politicianul ultranaționalist pe care îl știm – e o construcție aparte, fiindcă ascunde la interior o biserică. Pe latura dinspre piațeta Maria e o salbă de clopote, care cântă diverse melodii, la fix și la jumătăți de oră. În vacarmul de tramvai și trafic cu mașini și pietoni grăbiți, clinchetul ăla diafan și armonia par nefirești, de parcă brusc ți s-a întrezărit scara raiului. Și tot acolo a văzut Raiul și Gheorghe Doja, pare-se, torturat în exact același scuar acum peste 500 de ani. 

Din stradă nu ai ghici că e așa o desfășurare spectaculoasă de planuri și etaje în spatele acestei porți, în spatele acestui vechi graffiti scris de o bătrânică, apoi șters la renovare și apoi bătut în cuie pe o planșetă de plastic. Scrie: „Éljen Tőkés László! Szabadság!” – Trăiască Tőkés László, Libertate! 

O femeie angajată de parohie, înarmată cu oale și cratițe, ne deschide ușa înaltă de la etajul întâi. Curtea interioară, care amintește de vilele din nordul Italiei, e plină de biciclete, iar la etajele superioare sunt locatari. Mai sunt câteva zile până la Paștele catolic și Biserica e curată, își așteaptă enoriașii. Sunt Biblii pe băncile de lemn. Zgomotul străzii nici nu se bănuiește. Nu știu cine va urca de sărbători în acest amvon, dar încerc să îmi imaginez emoția acelor oameni de la începutul lui decembrie 1989 și mă întreb dacă și-au dat seama că ei sunt cei care vor declanșa colapsul întregului castel comunist din cărți de joc. 

Probabil că nu.

Acum câțiva ani, tot aici, în Elisabetin, l-am întâlnit prima oară pe Mirko Atanacković , fie iertat, fostul Consul General al Iugoslaviei la Timișoara. Biroul lui se afla acolo, la câțiva pași de scânteia Revoluției și a fost primul care a informat agențiile străine de știri despre ce se întâmpla în România, o țară complet închisă. 

Cumva viața și preocupările din zilele noastre au prins cheag în acest cartier rezidențial, fost nobiliar. E o atmosferă decadentă, simți hüzün-ul acela de care vorbea Pamuk mai pregnant ca-n alte părți. Mulțime de pălățele care se uită la tine de la înălțime, ca ochii ăia gigantici, nelipsiți din picturile lui Victor Brauner (că tot e prima integrală din România inaugurată la Timișoara, în anul Capitalei Culturale, n.red).

Cele mai multe dintre ele sunt dărăpănate, pătate de umezeală și se intercalează uneori cu construcții recente din beton gri aerat cu multe turnulețe. Proprietarilor li s-o fi părut că fac un bine peisajului, construind în același stil. E ceva și despre statornicie și despre efemer în această alăturare tipică unui oraș balcanic. 

În apropiere, Emil Biebel a deschis în 2015 la un demisol în magazinul Viniloteca din Timișoara. E pasionat de muzică de peste 40 de ani. Înainte de Revoluție, vindea plăci în Ocico − piața de vechituri a orașului, pe care le aducea sau le primea din Serbia ori de la „neamurile din Germania”. 

Câteva străzi mai jos e și Scârț-ul Loc Lejer, sediul Teatrului Auăleu, – una dintre cele mai cunoscute companii independente din țară. Produce între două și patru reprezentații pe săptămână, fie în deplasare, fie acasă, la Timișoara, în micul studio amenajat într-o încăpere. Și tot aici funcționează Muzeul Consumatorului Comunist, o țăcăneală de colecție cu toate lucrurile pe care le-ai avut când ai fost mic, de care ai uitat și pe care nici nu știai că le îndrăgești. 

De aici încolo, înspre Cetate, peste Bega începe fosta esplanadă a orașului vechi, pe care nu a fost voie să se construiască nimic timp de mai bine de 100 de ani, din rațiuni strategice. Pe urmă, când Cetatea cu bastioanele ei Vauban a fost defortificată, în tot fostul inel care delimita centrul de cartiere, s-a construit ceea ce astăzi recunoaștem ca fiind o rezervație de clădiri de tip Art Nouveau. 

„S-a dat totul jos, inclusiv toate cele trei porți, cea din fața Operei – Poarta Petrovaradinului, cea de la Continental – Poarta Transilvaniei și cea mai mare, Poarta Vienei – care era lângă actualul Parc Botanic. După ce s-au nivelat cele trei rânduri de șanțuri, a început să se construiască în acest spațiu gol și cele trei orășele, Fabric, Iosefin și Elisabetin s-au unit formând Timișoara, așa cum o știm azi. S-a păstrat forma concentrică”, mă îndrumă Claudia.

„Se spune că avem 14.000 de clădiri istorice. Nimeni nu știe, de fapt, câte sunt. În 2015, ne-am propus să le luăm la firul ierbii și să vedem câte sunt. Am zis că o să terminăm în trei luni. Doi ani mai târziu am venit cu o abordare pe care am considerat-o mai fezabilă: să luăm la rând câte un cartier, pentru că sunt aproape ca niște orășele de sine stătătoare. 

Și asta facem din 2017, cartăm câte un cartier istoric și îl documentăm inclusiv fotografic, vorbim cu oamenii. Am invitat artiști, cărora le ofeream toate datele despre clădirile care ne interesau, iar apoi îi lăsam să le redeseneze, cu ce le spune lor clădirea respectivă. Avem 90 de clădiri ilustrate. Le-am făcut și cărți poștale, avem vreo 12.000 trimise peste tot în lume”. 

Alexandra Palconi-Sitov, președinte Asociația Prin Banat

Din 2022, Prin Banat publică o revistă care se numește Heritage of Timișoara. Fiecare număr e o surpriză pentru rezidenții unor zone care nu cunosc povestea locului, chiar dacă își duc viața de zi cu zi acolo. 

„Noi facem foarte multă cercetare în spate și descoperim tot felul de bijuterii despre patrimoniul local. Luăm zone din cartiere și sunt clădiri care nu au mai fost studiate. Ce e fain e că sunt tot mai multe inițiative locale, chiar în cartiere, care vor să le ridice un pic, să le redea viața”, spune Alexandra Palconi. 

Când spui Timișoara, parcă simți puțin din atașamentul locuitorilor față de locul în care trăiesc, un diminutiv care se rostește așa, cu candoare, chiar și când e aglomerat și gălăgios și poluat și dezamăgește și când are salubritatea nefuncțională și chiar și atunci când lipsește uneori încălzirea centralizată și apa caldă. N-ai cum să zici Timișoara altfel.