O istorie a Romei antice, spusă de cea mai iubită profesoară britanică

Bianca Felseghi

Senior Editor

Mary Beard îţi rămâne în minte de când o vezi prima dată, datorită „adidașilor” ei, un fel de conduri argintii ca nişte semighete cu care ea se deplasează prin tot felul de situri prăfuite, în timp ce explică istoria cu gesturi largi, ca și când ar pune în ghilimele uriaşe perioade apuse.

Canalul tv Viasat History redifuzează periodic un serial în patru părți produs de BBC în 2016, care o are ca protagonistă pe clasicista britanică. Ea citează din antichitatea romană într-un mod atât de cuceritor, încât reuşeşte să învie şi să facă interesant ceva dispărut de foarte demult.

Din fericire, de-acum puteţi să vedeţi tot serialul online (pentru cunoscătorii de limba engleză, fără traducere în românește).

Şi merită să o faceţi, fiindcă femeia e un spectacol.

Cartea ei „SPQR. O istorie a Romei antice”, tradusă recent de Editura Trei (2017), transmite energia revelatoare a unui cercetător obișnuit să facă afirmații complicate, care să poarte marca epocii sale, dar fără să se aventureze în speculaţii asupra unei perioade care s-a terminat acum mai bine de 1.500 de ani.

De ce e această poveste a Romei mai atrăgătoare decât altele?

În fond, ne putem întreba ce mai poate apărea nou. Și mărturisesc că, dacă n-aș fi văzut documentarul, n-aș fi cumpărat nici cartea.

Așadar, răspunsul este Mary Beard.

Profesoară de istorie veche la universitatea Cambridge, declarată de ziarul The Guardian cel mai iubit (și cunoscut) intelectual din Marea Britanie, Mary Beard este o prezență stranie și lejeră într-un domeniu foarte strict și formal cum sunt studiile clasice − specializare asociată mai degrabă cu secolul al XIX-lea decât cu noile tendințe.

„Cultul” lui Mary Beard în Anglia

„Figura de erudit fără ifose pe care o vedeți la televizor, traducând inscripții latine, sculptând o pizza pentru a explica divizarea imperiului roman sau argumentând despre serviciile publice, este Beard cea cu care v-ați întâlni și în privat, cu excepția faptului că, în viața reală, ea înjură des şi magnific.

Într-un restaurant grecesc din Londra, într-o după-amiază de ianuarie, cu părul ei lung, cenuşiu și neobișnuit de lucios proaspăt ieșit de la coafor, Beard mi-a vorbit despre de toate, de la Statul Islamic la autonomia universitară.

La un moment dat, a schițat un argument pentru organizarea unui al doilea referendum privind apartenenţa Marii Britanii la UE. Se baza pe însăși natura democrației, pentru care prezența la urnele de vot era o condiție necesară, dar nu suficientă.

Democrația nu poate funcționa în mod corespunzător dacă nu eşti în cunoștință de cauză, a spus ea − iar electoratul din vara lui 2016 nu era («Aristofan știa asta!»). În acest caz, referendumul nu ar trebui tratat ca ultimul nostru cuvânt, ci ca un vot de paie.

Să AI sau să n-AI. Dilema privind alfabetizarea copiilor în inteligență artificială 

Ce înseamnă alfabetizarea în AI? De ce este urgentă rezolvarea ei? Cum se raportează la subiect cinci țări europene care se află pe un spectru care merge de la interzicere la adoptare în masă? Și, nu în ultimul rând, ce se poate face în România, unde autoritățile trebuie să navigheze și apele tulburi ale analfabetismului funcțional? Încercăm un răspuns în continuare. 

Povestea Lay’s pe care nu o știai: drumul cartofului, din câmp la fabrică și la „Mica Unire în bucate” (P)

„Povestea Lay’s pe care nu o știai” este o serie realizată de Amintiri Gustoase, care creează punți gastronomice între generații și se află mereu în căutarea brandurilor ce vorbesc tinerilor prin gust. Provocați de PepsiCo, am pornit pe drumul cartofului pentru a descoperi lucruri mai puțin cunoscute despre chipsurile Lay’s: sunt făcute din cartofi crescuți sustenabil, în ferme atent selecționate, iar gustul lor ajunge astăzi în 18 țări din Europa.

«Să zicem că vrem să ieşim din UE: dar nu putem să spunem că vom ieşi decât atunci când știm ce înseamnă asta. În caz contrar − a spus ea − e ca şi cum te-ai masturba pe întuneric».

Am crezut că n-am auzit bine și i-am cerut să repete. Și ea a spus-o din nou, mai tare. Mai târziu, în conversație, mi-a spus că intenționează să-și vopsească o șuviță în roz. «I’m fucking well going to have one: it just feels like such fun».

Fragment din articolul The Cult of Mary Beard,
publicat de ziarul The Guardian în 30 ianuarie 2018

Metoda lui Mary Beard este sinceritatea. Ea se arată capabilă să treacă, de pildă, peste tendința generală a scriitorilor de istorie de a-și edifica statuia propriei competențe, o vulnerabilitate care umilește cititorul neavizat.

Răspunsurile ei sunt contextualizate și multiple. Faimoasa replică asociată lui Cezar, când este asasinat la Idele lui Martie − „Și tu, fiule!”, poate fi semnul dezamăgirii unui tată ucis de fiul său simbolic Brutus, dar şi amenințarea dictatorului convins că va supraviețui complotului: „Și tu, fiule, [o s-o pățești!]”.

În ambele variante, expresia „Et tu, Brute!” (Și tu, Brutus!) e o invenție a lui Shakespeare, devenită faimoasă datorită piesei „Iulius Cezar”.

Uciderea dictatorului roman a rămas până azi, scrie Mary Beard, „tiparul opoziției de ultimă instanță față de tiranie și al asasinatului făcut în numele unui principiu”.

Și totuși, această versiune a adevărului care ne-a supraviețuit s-ar putea să fie doar o amprentă romantică, fiindcă Cezar − spune clasicista britanică − e doar capul de listă al unei serii de asasinate politice. Împăratul era susținătorul unor reforme de mare amploare, care ar fi urmat, printre altele, să susţină emigrarea înspre colonii, contra cost, a unei mari părţi din Roma suprapopulată.

Iar asta, consideră ea, ar fi atins buzunarele bogaților: mai puțini lucrători ar fi scumpit zilele de muncă.

Cam așa este scrisă istoria de Mary Beard: personală și formată din mici bucăți de puzzle ce întregesc un tablou colosal.

Și nu doar analiza asasinatelor și a jocurilor de culise − făcută cu umor și cu mici anecdote culese din scrisori private − dă impresia unei permanente revelații, ci întreaga ancorare a poveștii în realitatea socială a epocii romane.

Cartea cuprinde pagini întregi despre statutul femeii, despre cămătari și criza spațiilor de locuit, despre societatea sclavilor, despre căsătorii și despre designul interior al vilelor.

De la Cicero, de exemplu, ne-au parvenit, se pare, peste 1.000 de scrisori, trimise prietenilor de familie, clienților pe care îi asista în fața tribunalelor sau bancherilor cărora le era dator.

Informațiile pe care Mary Beard le pune cap la cap pornind de la aceste scrisori conturează anturaje și fac legături cu politica mare, cu succesorii lui Cezar și ai războiului civil.

„SPQR. O istorie a Romei antice” e rezultatul unei lupe ținute într-o  poziție neaşteptată şi poate servi de minune drept ghid împotriva limbajelor de lemn din prezentările și inscripțiile oficiale.

Cu această carte sub braț, vizitarea Cetății Eterne s-ar putea să aibă mult mai mult farmec.

*

Mary Beard, „SPQR. O istorie a Romei antice”, traducere din engleză de Mihnea Gafiţa, editura Trei, 2017