O istorie a Romei antice, spusă de cea mai iubită profesoară britanică

Bianca Felseghi

Senior Editor

Mary Beard îţi rămâne în minte de când o vezi prima dată, datorită „adidașilor” ei, un fel de conduri argintii ca nişte semighete cu care ea se deplasează prin tot felul de situri prăfuite, în timp ce explică istoria cu gesturi largi, ca și când ar pune în ghilimele uriaşe perioade apuse.

Canalul tv Viasat History redifuzează periodic un serial în patru părți produs de BBC în 2016, care o are ca protagonistă pe clasicista britanică. Ea citează din antichitatea romană într-un mod atât de cuceritor, încât reuşeşte să învie şi să facă interesant ceva dispărut de foarte demult.

Din fericire, de-acum puteţi să vedeţi tot serialul online (pentru cunoscătorii de limba engleză, fără traducere în românește).

Şi merită să o faceţi, fiindcă femeia e un spectacol.

Cartea ei „SPQR. O istorie a Romei antice”, tradusă recent de Editura Trei (2017), transmite energia revelatoare a unui cercetător obișnuit să facă afirmații complicate, care să poarte marca epocii sale, dar fără să se aventureze în speculaţii asupra unei perioade care s-a terminat acum mai bine de 1.500 de ani.

De ce e această poveste a Romei mai atrăgătoare decât altele?

În fond, ne putem întreba ce mai poate apărea nou. Și mărturisesc că, dacă n-aș fi văzut documentarul, n-aș fi cumpărat nici cartea.

Așadar, răspunsul este Mary Beard.

Profesoară de istorie veche la universitatea Cambridge, declarată de ziarul The Guardian cel mai iubit (și cunoscut) intelectual din Marea Britanie, Mary Beard este o prezență stranie și lejeră într-un domeniu foarte strict și formal cum sunt studiile clasice − specializare asociată mai degrabă cu secolul al XIX-lea decât cu noile tendințe.

„Cultul” lui Mary Beard în Anglia

Psihologii români nu sunt evaluați psihologic la intrarea în profesie. Verificarea periodică a sănătății lor mintale, doar o „obligație morală”

„Ce pârghii de monitorizare a bunelor practicii există după câștigarea dreptului de practică autonomă?”, s-a întrebat PressOne. 

Reportaj: Minerii care sting lumina. De ce s-au bătut oamenii din Valea Jiului pe slujbele din subteran

325 de posturi au fost aruncate pe piață la începutul lunii septembrie 2024 și candidații s-au înghesuit să-și depună dosarele. Paradoxul închiderii minelor din Valea Jiului e că e nevoie de oameni în subteran.

„Figura de erudit fără ifose pe care o vedeți la televizor, traducând inscripții latine, sculptând o pizza pentru a explica divizarea imperiului roman sau argumentând despre serviciile publice, este Beard cea cu care v-ați întâlni și în privat, cu excepția faptului că, în viața reală, ea înjură des şi magnific.

Într-un restaurant grecesc din Londra, într-o după-amiază de ianuarie, cu părul ei lung, cenuşiu și neobișnuit de lucios proaspăt ieșit de la coafor, Beard mi-a vorbit despre de toate, de la Statul Islamic la autonomia universitară.

La un moment dat, a schițat un argument pentru organizarea unui al doilea referendum privind apartenenţa Marii Britanii la UE. Se baza pe însăși natura democrației, pentru care prezența la urnele de vot era o condiție necesară, dar nu suficientă.

Democrația nu poate funcționa în mod corespunzător dacă nu eşti în cunoștință de cauză, a spus ea − iar electoratul din vara lui 2016 nu era («Aristofan știa asta!»). În acest caz, referendumul nu ar trebui tratat ca ultimul nostru cuvânt, ci ca un vot de paie.

«Să zicem că vrem să ieşim din UE: dar nu putem să spunem că vom ieşi decât atunci când știm ce înseamnă asta. În caz contrar − a spus ea − e ca şi cum te-ai masturba pe întuneric».

Am crezut că n-am auzit bine și i-am cerut să repete. Și ea a spus-o din nou, mai tare. Mai târziu, în conversație, mi-a spus că intenționează să-și vopsească o șuviță în roz. «I’m fucking well going to have one: it just feels like such fun».

Fragment din articolul The Cult of Mary Beard,
publicat de ziarul The Guardian în 30 ianuarie 2018

Metoda lui Mary Beard este sinceritatea. Ea se arată capabilă să treacă, de pildă, peste tendința generală a scriitorilor de istorie de a-și edifica statuia propriei competențe, o vulnerabilitate care umilește cititorul neavizat.

Răspunsurile ei sunt contextualizate și multiple. Faimoasa replică asociată lui Cezar, când este asasinat la Idele lui Martie − „Și tu, fiule!”, poate fi semnul dezamăgirii unui tată ucis de fiul său simbolic Brutus, dar şi amenințarea dictatorului convins că va supraviețui complotului: „Și tu, fiule, [o s-o pățești!]”.

În ambele variante, expresia „Et tu, Brute!” (Și tu, Brutus!) e o invenție a lui Shakespeare, devenită faimoasă datorită piesei „Iulius Cezar”.

Uciderea dictatorului roman a rămas până azi, scrie Mary Beard, „tiparul opoziției de ultimă instanță față de tiranie și al asasinatului făcut în numele unui principiu”.

Și totuși, această versiune a adevărului care ne-a supraviețuit s-ar putea să fie doar o amprentă romantică, fiindcă Cezar − spune clasicista britanică − e doar capul de listă al unei serii de asasinate politice. Împăratul era susținătorul unor reforme de mare amploare, care ar fi urmat, printre altele, să susţină emigrarea înspre colonii, contra cost, a unei mari părţi din Roma suprapopulată.

Iar asta, consideră ea, ar fi atins buzunarele bogaților: mai puțini lucrători ar fi scumpit zilele de muncă.

Cam așa este scrisă istoria de Mary Beard: personală și formată din mici bucăți de puzzle ce întregesc un tablou colosal.

Și nu doar analiza asasinatelor și a jocurilor de culise − făcută cu umor și cu mici anecdote culese din scrisori private − dă impresia unei permanente revelații, ci întreaga ancorare a poveștii în realitatea socială a epocii romane.

Cartea cuprinde pagini întregi despre statutul femeii, despre cămătari și criza spațiilor de locuit, despre societatea sclavilor, despre căsătorii și despre designul interior al vilelor.

De la Cicero, de exemplu, ne-au parvenit, se pare, peste 1.000 de scrisori, trimise prietenilor de familie, clienților pe care îi asista în fața tribunalelor sau bancherilor cărora le era dator.

Informațiile pe care Mary Beard le pune cap la cap pornind de la aceste scrisori conturează anturaje și fac legături cu politica mare, cu succesorii lui Cezar și ai războiului civil.

„SPQR. O istorie a Romei antice” e rezultatul unei lupe ținute într-o  poziție neaşteptată şi poate servi de minune drept ghid împotriva limbajelor de lemn din prezentările și inscripțiile oficiale.

Cu această carte sub braț, vizitarea Cetății Eterne s-ar putea să aibă mult mai mult farmec.

*

Mary Beard, „SPQR. O istorie a Romei antice”, traducere din engleză de Mihnea Gafiţa, editura Trei, 2017

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€