Toate fotografiile: Voicu Bojan

Nu toți cei ce rătăcesc sunt pierduți

Sal: „Să mergem unde, bătrâne?

Dean: „Nu știu, dar trebuie să ne mișcăm.”

(Jack Kerouac – Pe drum. A apărut la Editura Polirom în 2012, în traducerea Cristinei Felea)

Death Valley, Zabriskie Point

Cum de am reușit să citesc cartea asta de două ori la rând, la foc automat? Acum știu. Când am ajuns în josul paginii 364, cum stăteam întins clasic în pat cu o frontală pe cap, la fel ca în fiecare seară, am dat pagina și ca prin vis, mi s-a părut că totul se reia într-o buclă misterioasă. Era straniu, dar era aievea.

În loc de pagina 365 citeam iar pagina 361. Retrăiam așadar un segment din propria existență, absolut identic, de parcă acul de pick-up al timpului ar fi sărit de pe discul de vinil zgâriat al vieții mele, reluând aceeași partitură. Părea de necrezut, dar reciteam primele patru pagini ale capitolului 5, cele proaspăt terminate, fără să mă fi mișcat de la orizontală.

Evident, repetiția era o greșeală de tipar, dar o simplă eroare umană nu înseamnă neapărat că ar putea fi și întâmplătoare, la fel cum nici când rătăcești drumul nu înseamnă că ești pierdut.

Măi să fie, mi-am zis, o fi un semn. Și am adormit bântuit de gândul acesta abandonat provizoriu într-un colț al minții. A doua zi, dis de dimineață am apucat iar cartea, cu fenta ei năstrușnică de pagini tipărite dublu, am terminat-o și,  fără vreun respiro, am luat-o de la capăt, de la pagina întâi.

De ce? Prima dată am citit-o de sete, a doua oară ca să o degust. Prima lectură mi-a deschis o grămadă de piste legate de personaje, a doua m-a făcut să visez de-a binelea spații, fiindcă locurile cheie prin care trec Sal Paradise cu prietenii săi în drumul lor spre Cetatea lor eternă imposibil de găsit le-am călcat și eu cândva, deși parcă într-o altă viață.

Relectura m-a teleportat într-o lume de senzații și mirosuri trecând prin Denver, New York, San Francisco, Hollywood, San Antonio sau Cincinnati; doar la New Orleans n-am ajuns și probabil nici nu voi mai ajunge vreodată, decât cel mult poate prin lecturi eliberatoare, ca aceasta.

Mi-a picat la fix cartea, mai ales acum, în anul ciumei, când ușile lumii ni se trântesc pe rând în nas și pașapoartele adună praf în sertare.

Las Vegas

„Pe drum” e o carte cult a Generației Beat, un tur de forță de o inegalabilă poezie, un delir aproape mistic, tăvălit prin mundan și derizoriu. Seamănă cu un robinet uitat deschis de cuvinte și trăiri, puse în pagină aparent cu nepăsare și fără vreo logică, scrisă într-un stil spontan, brutal și minimalist, conținând înșiruiri de fapte și personaje aparent fără noimă, perindându-se pe o scenă, ca într-un soi de paradă de modă cu straie obosite, mirosind a second hand.

Rezultatul este un soi de catwalk îngălat, cu mers șovăielnic provocat de abuz de substanțe și emoții exacerbate, unde modelele de ocazie nu dau doi bani pe nimic – nici pe creator, nici pe țoale, nici pe public, nici măcar pe ei înșiși ca actori perfect conștienți de ratarea lor asumată. Și mai ales, nu dau doi bani pe lume, în general.

Tipic Generației Beat, precursoarea a ceea ce numim curentul Hippie Flower Power, autorul vădește un dispreț fățiș față de orice înseamnă militarism, materialism și tot vidul generat de reașezarea societății într-o normalitate blajină, postbelică. Cartea toată e un strigăt de revoltă împotriva unei Americi călduțe, victorioasă și confortabilă, însetată de progres și consumerism.

Povestea se petrece imediat după război, de unde autorul, alter-egoul lui Sal Paradise, a fost dat afară pe motiv de niște derapaje mentale. Împreună cu Dean Moriarty (Neal Cassady), autostopiști luați la ocazie, diverși prieteni și fete frumoase, străbat America dintr-o extremă în alta, ba chiar în sus și-n jos, într-o permanentă neliniște fremătătoare, cu accente psihedelice.

Cuvântul care poate defini toată cartea e frenezia. Legenda spune că a fost scrisă pe genunchi în doar 3 săptămâni, realitatea e că a fost bibilită de autor vreme de 6 ani înainte de a vedea lumina tiparului, nu cu foarte multă vreme înaintea ieșirii sale din scenă, răpus de o ciroză hepatică provocată de alcoolism, la doar 47 de ani.

Eroii își caută nu doar reperele în viață, ci și tații, mereu absenți, mereu aflați altundeva decât ar trebui să fie. În lipsa lor, fiecare se substituie acestui simulacru de autoritate paternă, care li se tot refuză. Fiecare devine așadar, pentru seamănul lui, tată de ocazie, prin rotație. Finalul cărții e mai mult decât edificator:

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României. Vrei să ne ajuți?

Susține PressOne

„Luceafărul își împrăștie razele deasupra preeriei cu o clipă doar înaintea căderii nopții ce binecuvântează pământul, întunecă râurile, acoperă piscurile și închide cel din urmă țărm și nimeni, nimeni nu știe ce are să se întâmple, în afară – poate – de sărmanele zdrențe ale bătrâneții, iar eu mă gândesc la Dean Moriarty, ba chiar și la bătrânul Dean Moriarty, tatăl pe care nu l-am mai găsit niciodată, mă gândesc la Dean Moriarty.

Nu doar tatăl nu există, dar nu există nici trecutul, cu războiul lui cu tot, nici viitorul. Totul se petrece într-un prezent tot mai accelerat, uneori în mașini furate, care taie spațiile vaste americane în lung și-n lat, aparent fără motiv.

De cum ajung la New York, anti-eroilor li se face poftă de căldura din Frisco și nu doar de ea, ci de tot – de atmosferă, ceață, mirosuri iscate din ungherele cartierelor mărginașe. Imediat lasă totul și o iau înapoi de unde au venit doar ca odată ajunși acolo, să constate că le este un dor imens de estul îndepărtat și de prietenii lor rătăciți, emițând cugetări fără sens în nopți nesfârșite de jazz, swing și bebop. Și totul reîncepe.

„Ah, da, și miresmele aromitoare ale mâncării chinezești, care soseau dinspre Cartierul Chinezesc, luându-se la întrecere cu sosurile de spaghetti dinspre North Beach, cu crabii fără carapace de la Fisherman’s Warf – nu, parcă erau ciozvârtele de la Filimore, răsucindu-se în frigărui! Mai puneți și fasolea de pe Market Street, cartofii prăjiți fierbinți din noaptea de beție de la Embarcadero și stridiile înăbușite de la Sausalito, de partea cealaltă a Golfului. Acesta este formidabilul meu vis despre San Francisco. Adăugați ceața, ceața ce stârnește foamea, și pâlpâitul neonului în noaptea blândă, păcănitul făcut de frumoasele cu tocuri înalte, porumbițele albe în vitrina unei băcănii chinezești…”

New York

Ca în aventurile lui Tom Sawyer și Huck Finn totul e tranzit, curgere, ritm și improvizație, exact ca în jazz. Prietenii sunt mereu cu bagajele pregătite, gata de a o decupa din peisaj, fiindcă pentru ei nemișcarea e sinonimă cu moartea. Pe drum observă totul cu nesaț, cugetă la nemurire, se îndrăgostesc, se despart, se îmbată și se trezesc, dorm pe unde apucă și bântuie bezmetici în noapte, lovindu-se unii de alții.

În tot acest răstimp, turuie nemăsurat despre viață, moarte, drum și iubire ca într-un dicteu automat, unde nu mai există semne de punctuație, iar gândurile se preling ca apa. Seamănă pe undeva cu Faulkner, dar altfel, într-un stil abraziv, nefinisat și aparent, necenzurat.

Sub diverse nume de cod se ascund legende ale generației, poeți și prozatori precum Allen Ginsberg (Carlo Marx) sau William S. Burroughs (Old Bull Lee) emițători ai unor cugetări abisale, de genul acesteia:

„L-am întrebat: Ce-o să se întâmple cu noi când o să murim? Mi-a răspuns: Când mori ești pur și simplu mort, atâta tot.

Doar că dincolo de banalitatea siderantă a unor astfel de dialoguri stau uneori personaje foarte bazate, a căror descriere e un deliciu constant în toată cartea:

„Bull era un tip cenușiu, absolut banal, căruia nu i-ai fi dat nici o atenție pe stradă decât doar dacă i-ai fi privit mai îndeaproape țeasta osoasă, cu straniul ei aer tineresc. Era aidoma unui predicator din Kansas cuprins de mistere și înflăcărări exotice și fenomenale. Studiase medicina la Viena, studiase antropolgia, citise totul, iar acum se apucase de opera vieții lui, care era studiul lucrurilor în sine pe străzile vieții și ale nopții.

„Pe drum”, dincolo de iureșul nebunesc al unei găști de tineri nebuni scăpați vii dintr-un război pe care nu dau doi bani și scăpați în lumea largă să descopere viața așa cum e și, mai ales, cum ar putea fi, este o carte a speranței, a respirațiilor largi, a posibilului.

Ca niște hamsteri pe ecstasy, eroii colindă trepidant, cu viteze amețitoare o Americă labirintică, un curiosity shop plin de minunății și surprize. Cu naivitate edenică, acești copii mari fără minte se miră de toate cele, amestecând în conversațiile lor reflecții adânci, frânturi de poeme nescrise și truisme crase, fără să-i doară undeva, fără urmă de auto-control.

Lumea adevărată e rezervată celor liberi ca ei, flămânzi de călătorii oriunde văd cu ochii, mereu prieteni pe vecie, nebuni după iubire, amorezați de cuvinte și însetați de mântuire, fără s-o știe.

Așa cum hamsterii aleargă frenetic toată noaptea pe rotițele lor rămânând însă locului în eterna cușcă cu rumeguș, la fel și ei, indiferent câte mii de kilometri străbat hăbăuci, tot în Denver sfârșesc. E locul unde Dean a furat cam 500 de mașini și a sfârșit la școala de corecție, e locul magnetic care-i adună pe toți, fără vreo logică. Oricât se fâțâie Sal de pe o coastă pe alta, tot la reîntâlnirea din Denver visează:

„Mi-am spus: Pfiu! Să vezi cum o să fie la Denver! Am ieșit pe șoseaua încinsă și am luat-o din loc în mașina nou nouță a unui om de afaceri de vreo treizeci și cinci de ani din Denver. Mergea cu peste o sută pe oră. Mă înfioram de plăcere; număram minutele și scădeam kilometri. Drept înainte, dincolo de ogoarele aurii de grâu aflate la poalele înzăpeziților Estes, voi vedea în sfârșit bătrânul Denver. M-am imaginat într-un bar din Denver cu toată gașca. Pentru ei voi fi o arătare ciudată în hainele mele ponosite aidoma Profetului care a traversat deșertul pentru a vesti Cuvântul întunecat, și singurul cuvânt pe care-l știam era: Pfiuu!”

Huntington Beach Pier, California

Cartea are de fapt doar două personaje cheie, care îți rămân înșurubate în memorie după ce ai uitat totul: America cea fără hotare și Dean Moriarty cel fără astâmpăr. Ieșirea din roman se face pe un exit de serviciu când, fiindcă nu pot pleca în Italia, prietenii o taie spre Mexico City. De cum ies din spațiul securizant al preeriilor și deșerturilor are loc dez-vrăjirea și totul se destramă ca un fum, trecând prin sate bonome și bordeluri insalubre.

Sal se îmbolnăvește de dizenterie și abandonat într-un hotel mizer, fără regrete, de către Dean, care nu poate sta locului și se întoarce în patrie. Totul e însă doar un sughiț, un accident, un moment de respiro până ca sarabanda să reînceapă cu niște drumuri noi, cărora nu li se ghicește capătul.

„Așa că atunci când soarele apune în America, iar eu stau pe vechiul chei pustiu și privesc cerul nesfârșit de deasupra New Jersey-ului și simt ținutul sălbatic care se întinde într-o masă incredibilă până pe coasta de vest și drumul care nu se mai termină și toți oamenii care visează în această imensitate, iar în Iowa știu că acum copiii plâng pentru că sunt lăsați să plângă, iar în astă seară stelele vor răsări și nu-i așa că Dumnezeu este Ursulețul Pooh?” (…)

………………..

Fotografiile din articol aparțin autorului.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...