Nu! Nu e bine deloc!

Ăsta e locul în care m-am sărutat pentru prima dată, în care am avut prima mahmureală și… în care am fost violată, sec, la capătul scării sub care-mi țineam lucrurile adunate în cutii de carton

Cât de aiurea ar suna asta din gura unei gazde care îți prezintă încăperile în timp ce, atunci când vrei să-ți verbalizezi surpriza și să-ți formulezi răspunsul plin de empatie, face gestul ăla cu mâna.

Ăla pe care îl știi foarte bine, când dosul palmei taie aerul cu o mișcare spre înapoi și alungă amintirile, gândurile și sentimentele nocive. Ăla care, peste tot în lume, înseamnă același lucru: “Nu-ți bate capul, e bine, a trecut. Sunt bine!

Puternicul prim film al regizoarei germane Eva Trobisch, câștigător al premiului pentru debut anul trecut la Locarno, se folosește de un decupaj eliptic pentru a rostogoli auto-amăgirea asta până la final, o minciună care, sub efectul bulgărelui de zăpadă, crește tot mai mare și mai grea, până strivește chiar victima abuzului.

Janne e fericită că renovează o casă în care urmează să se mute cu iubitul ei, Piet, dar eșecul micii afaceri pe care o avuseseră și oferta pe care o primește din partea directorului unei edituri îi schimbă temporar traiectoria.

La finalul primului act pe care, spre deosebire de restul filmului, Trobisch alege să-l reducă la esențial, femeia e violată de un bărbat aparent prietenos și inofensiv, cu care ajunge acasă după o petrecere cu foștii colegi de școală.

Totul se întâmplă atât de repede, iar atacul agresorului e oprit de mai multe ori într-o singură scenă, încât, până la urmă, ajunge să fie o surpriză faptul că ochelaristul îmbrăcat office casual, care-și va continua atitudinea încurcată până la finalul filmului, nu renunță până nu obține ceea ce vrea. “Pe bune?“, îl întreabă ea la fel de surprinsă după ce el o aruncă pe podea, deși îi spusese, din nou, că nu vrea să meargă mai departe.

Din acest moment, evoluția lui Janne e un maelstrom mut, alimentat de furie, rușine și o autoamăgire care face ca titlul să devină strident ironic. Cu atenția concentrată pe acea scenă scurtă, nu mai există prezență masculină, în afară de cea a domesticului Piet, căreia să-ți vină să-i acorzi prezumția de nevinovăție și care să nu te pună în gardă, iar regizoarea se joacă ușor cam matematic, dar totuși eficient, cu această intuiție pe care a avut-o.

Imediat după, întâmplarea face ca violatorul, Martin, să fie rudă cu noul șef, iar victima să fie nevoită să se ciocnească tot timpul de el și să continue să păstreze tăcerea, în timp ce neagă continuu efectele agresiunii.

Janne e un rol greu pentru Aenne Schwarz, însă reușește admirabil să conducă un personaj interiorizat, captiv într-o situație aproape imposibil de gestionat în configurația în care a îngropat-o Trobisch.

Fiecare întâlnire cu Martin, descris într-o formă de vinovăție puerilă, care-și dorește să “discute” despre cele întâmplate, să ajute, să-și salveze mental imaginea de violator, te umple de dezgust.

Până la urmă, cum punctează mama lui Janne în singura discuție care zgândărește personajul să-și recunoască poziția de victimă, “Nu e nu!“, iar un violator e un violator.

În cea mai bună dintre lumile posibile, pentru așa ceva nu există circumstanțe atenuante, iar tăcerea nu înseamnă decât autodistrugere.

* “All is good” / “Alles ist gut” (Germania, 2018). Regia și scenariul: Eva Trobisch; Imaginea: Julian Krubasik; Montajul: Kai Minierski; Cu: Aenne Schwarz, Andreas Döhler, Hans Löw, Tilo Nest. Distribuit de Netflix.

On/Off-screen

* Implicată, frustrată, cu o nervozitate mocnită, regizoarea braziliană Petra Costa reconstituie, în ultimul său documentar, “The Edge of Democracy” (2019) (“Democrația pe muchie” traducerea noastră) două istorii paralele.

Prima, cea a eșecului stângii și revenirii la putere a populismului de dreapta în Brazilia ultimelor decenii, care au culminat cu alegerea președintelui de extremă dreapta Jair Bolsonaro, ale cărui declarații rasiste, xenofobe și homofobe au atras din atenția lumii întregi asupra Americii de Sud.

Cea de-a doua, cea a propriei familii scindate, la fel ca Brazilia, între cele două direcții politice mereu pregătite să meargă până la eliminarea celeilalte. 

Nepoata unui antreprenor care a finanțat, de-a lungul timpului, politicienii de dreapta, și fiica unei foste deținute politice de stânga, Costa nu-și ascunde simpatiile pentru foștii președinți Lula da Silva, care a condus țara din 2003 până în 2010, și Dilma Rousseff, îndepărtată în 2015 din cauza unui scandal privind finanțarea politică. 

Sunt puține momentele în film în care să-ți poți muta atenția de la toate mașinațiunile politice pe care le descrie regizoarea, cu unele soluții creative extraordinare, poate și pentru că spectatorul din România și-a făcut deja destul de bine încălzirea în legătură cu corupția politică.

* După debutul din 2012, care avea o cheie ușor comică, cineastul Ali Vatansever ajunge de săptămâna aceasta în cinematografele românești cu o peliculă mult mai sumbră.

În “Saf”, Vatansever, care e și autorul scenariului, e hotărât să fie necruțător cu Turcia contemporană și atacă tranșant zonele de clivaj economic și social care au ajuns să pervertească indivizii și comunitățile.

Kamil, un tânăr revoltat inițial de exploatarea muncitorilor sirieni de către compania la care lucrează, trebuie ca, la insistențele soției sale, să-și treacă peste principii.

Tot peisajul se destramă și pe fondul schimbărilor radicale din comunitatea în care locuiește, aceasta fiind în mare parte convinsă de niște dezvoltatori imobiliari să-și vândă casele pentru a se construi, în locul lor, blocuri noi. 

* Dacă Netflix continuă să dezamăgească puternic în ceea ce privește selecția și oferta de filme românești, ca de obicei, mubi nu se uită la prostii și a ales ca, de câteva zile, să includă în grilă una din comediile românești care au devenit folclor în ultimii 15 ani.

Trist și comic, negru și tandru, exagerat și atât de familiar, “Filantropica” lui Nae Caranfil s-a numărat întotdeauna printre cele mai bune pelicule românești post-decembriste, iar întâlnirea actoricească dintre Mircea Diaconu, în rolul pârlitului profesor Gorea, amorezat de un manechin care-i depășește bugetul, și Gheorghe Dinică, în cel creativului mic mafiot balcanic Pavel Puiuț care și-a creat propria metodă de cerșetorie, te ajută să te întorci frecvent în atmosfera de tranziție balcano-românească a filmului. “Filantropica” poate fi revăzut pe mubi în următoarele trei săptămâni. 

REVISTA PRESSEI

Un newsletter perntru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Ți-a plăcut articolul nostru?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim!

Donează