"Nu fotografierea evidentului este o provocare, ci ilustrarea emoțiilor"

Raul Ștef

Redactor

Era sfârșit de vară, în 2004, când, într-un sat plin de livezi cu măslini din sudul Franței, am avut șansa de a participa la un workshop − dar workshop nu e cuvântul potrivit, mai degrabă la o întâlnire magică cu doi fotografi de la una dintre cele mai importante agenții din lume, VII.

Unul era înalt și grizonant, cu o voce puternică: Gary Knight. Celălalt era mic de statură, purta o eșarfă albă și avea accent est-european: Antonín Kratochvíl. Ambii „acoperiseră”, pentru publicații prestigioase precum Newsweek sau Time, evenimente majore ale secolului XX.

*

Eram un începător. Mă întâlnisem cu fotografia de presă mai mult în cărți și albume, așa că mi se părea deopotrivă intimidant și impresionant să-i pot asculta, darmite să le mai și arăt câteva dintre cadrele făcute de mine.

Numele lui Antonín Kratochvíl îl cunoșteam din subiecte publicate pe site-ul agenției VII, dar mai ales ca autor al unei serii de fotografii cu actori − una dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut vreodată.

Albumul său denumit „Incognito” conține portrete alb-negru − foarte diferite de fotografiile glamour cu staruri −, și asta datorită locurilor alese și a încadrărilor ciudate. Imaginile lui Kratochvíl ies din obișnuit, iar stilul său este aproape inconfundabil.

Printre cei care i-au fost modele pentru acest album se numără Liv Tyler, David Bowie, Willem Dafoe, Jean Reno, Billy Bob Thornton, Bernardo Bertolucci, Jessica Lang, Bob Dylan și Patricia Arquette.

Unul dintre cele mai importante lucruri pe care ni le-a transmis Kratochvíl a fost să nu insinuăm neadevărul în imagine. „Fiecare fotografie trebuie să fie cinstită, neregizată”, a zis el la acel workshop.

De altfel, autorul volumului biografic „Antonín Kratochvíl”, fotojurnalistul Michael Persson, relatează, printre altele, un episod definitoriu pentru modul în care cehul se raportează la această profesie.

Episodul data din 1993, din timpul războiului sârbo-bosniac, care provocase un exod al populației de religie musulmană. Kratochvíl fusese trimis să fotografieze într-o tabără de refugiați din Croația.

Persson i-a spus ce îi cereau de regulă, în astfel de situații, publicațiile cu care colabora: imagini cu oameni speriați, mizeria locului ș.a.m.d., adică o listă de cerințe normale pentru presa cotidiană.

După ce l-a ascultat cu atenție, Kratochvíl a spus: „Dacă asta ai urmărit din tot acest eveniment, înseamnă că nu ai înțeles fotografia”. Pe el nu-l interesau solicitările-standard ale publicațiilor, el însuși fiind refugiat ceh.

Kratochvíl căuta disperarea acelor oameni. „Nu fotografierea evidentului este o provocare, ci ilustrarea emoțiilor, a ceea ce gândesc oamenii, aceea este provocarea”.

Pe Via Danubiana la Giurgiu. Cum ar putea orașul să se întoarcă cu fața spre Dunăre

Giurgiu e unul dintre orașele pe lângă care aproape toată lumea trece în drum spre Bulgaria, fără să știe cât de densă și fascinantă îi este istoria. L-am vizitat într-o zi insuportabil de caldă cu Smaranda Șchiopu, antropoloagă, pasionată de Dunăre și de cele două maluri ale ei, care a studiat locul dintr-o perspectivă socială.

Ce greșeli fac românii când vine vorba de bani. Cum ne putem construi un plan financiar stabil în timpuri instabile? (P)

Am stat de vorbă cu economistul Corneliu Ionescu (Banometru) ca să înțelegem de ce, mai ales într-o perioadă cu prețuri care tot cresc și cu multă incertitudine, ajungem să luăm decizii financiare pe moment — și ce am putea face ca să ieșim din această capcană și să ne organizăm mai bine banii.

Născut în 1947, Antonín Kratochvíl, al cărui tată era tot fotograf, a fugit din Cehoslovacia în 1967, din cauza persecuțiilor. După câțiva ani petrecuți în tabere de refugiați, dar și o experiență în Legiunea Străină, a urmat Academia de Artă din Amsterdam, iar ulterior a ajuns în SUA, unde a devenit fotograf de presă.