"Noi, românii, mai putem preda Occidentului știința de a pierde timpul pentru a ne construi pe noi"

Valentin Șchiopu

Redactor

Matei Vișniec (60 de ani), cel mai jucat dramaturg din România, și-a lansat la Cluj cele mai recente cărți: Trilogia balcanică. Migraaaanți sau Prea suntem mulți în aceeași barcă, apărută la editura Humanitas, și romanul Iubirile de tip pantof, iubirile de tip umbrelă, publicat de editura Polirom.

La întâlnirea cu cititorii, Vișniec, care a emigrat în 1987 pentru a scăpa de cenzură, a spus despre colaboratorii și amicii săi din străinătate că descoperă în România un paradis inaccesibil Occidentului, „o prăjitură mille-feuille” care oferă o experiență uluitoare și o „aventură umano-temporală marcantă”.

El a mărturisit că sursele iubirii sale pentru teatru sunt satele din Bucovina și Rădăuțiul natal, cu a sa cale ferată care împarte orașul în două. De asemenea, scriitorul a susținut o pledoarie în favoarea ideii că în Europa s-a instalat dictatura corectitudinii politice.

Vă prezentăm cele mai interesante fragmente din întâlnirea lui Matei Vișniec cu cititorii.

*

Despre farmecul surprinzător al României

„Un motiv pentru care vin în România este teatrul românesc, care mi se pare în continuare fabulos și de care nu mă pot despărți. Am observat, în toți acești ani, că străinii care vin și descoperă festivalurile, teatrul din România și mai ales un fel de ospitalitate a noastră rămân îndrăgostiți de România.

În România se întâmplă multe lucruri care nu se pot întâmpla în Occident. Eu cred că mai avem o formă de spontaneitate care acolo s-a închis, s-a terminat. De pildă, o lansare de carte într-un muzeu, printre capodopere, așa ceva e imposibil de imaginat într-un muzeu din Franța. (Evenimentul a avut loc la Muzeul Național de Artă din Cluj-Napoca – n.r.)

Deseori îmi spun că noi avem ceva foarte important, o formă de inocență în materie de ospitalitate. Poate că între noi nu ne ajutăm destul.

Vă povestesc o anecdotă. Acum câțiva ani, eram la Festivalul de la Sibiu cu o trupă care venise din Chicago cu o piesă de-a mea. Au stat, au băut, au jucat 4-5 zile, până la 4-5 dimineața, în grădina festivalului…

La sfârșit, mergeam cu autocarul spre București, urmau să ia avionul și erau triști. La un moment dat, i-am întrebat: Spuneți-mi un lucru, unul singur, care v-a plăcut cel mai mult în România. Dar unul singur.

Iulişca invadatoarea

Fără să exagerăm, putem spune că acolo unde crește iulișca, totul în jur dispare.

Dughin, la București: "Noi, rușii, am comis multe nedreptăți în raport cu România"

Discursul ideologului Aleksandr Dughin, cu prilejul lansării volumului său "Destin eurasianist" la București, a fost mult mai temperat decât ideile din carte.

S-au sfătuit, s-au sfătuit și mi-au spus așa: Cel mai mult ne-a plăcut că am pierdut timpul. În sensul în care n-am mai simțit presiunea timpului. Ne-am simțit liberi, eliberați de «time is money». Am putut avea, pierzând timpul, contacte umane. Să stăm de vorbă, să ne împrietenim, să nu mai conteze faptul că vine dimineața, că trece noaptea.

Îi marcase un fel de aventură umano-temporală. Cred că noi, românii, mai putem preda Occidentului această știință de a pierde timpul pentru a ne construi pe noi, și nu pentru a ne deconstrui.

Cred că mai stăpânim puțin acest mister, această alchimie specială, cum să pierzi timpul aici… Am prieteni, francezi, pe care, când îi aduc în România, încerc să-i servesc cu pălincă. Și când plec de aici, trebuie să duc pălincă, pentru că mi s-a cam terminat provizia.

Ei nu au uitat anumite savori din România. Este unul dintre motivele pentru care eu cred în continuare că aici e o anumită alchimie umană care e frumoasă și care trebuie menținută.”

Matei Vișniec a participat la festivalul de teatru „Întâlnirile Internaționale de la Cluj”. Foto: Teatrul Național Cluj

Despre miracolul vorbirii de bine

„Când am ajuns la Paris, în ’87, eram și eu speriat, ceream informații, să văd de unde pot lua o bursă, cine mă poate ajuta. Ce să fac, să încep să mătur, să învăț electronica, să învăț informatica sau să scriu în continuare? Bine, cineva mi-a spus: Fă ca Cioran! Nu munci! Încearcă să faci orice, dar fă literatură!

Jurnalismul a fost, de fapt, o formă de literatură. A fost tot o formă de lucru cu cuvântul, în altă manieră, și care mi-a hrănit și literatura. Dar tot atunci, chiar înainte de căderea comunismului, am întâlnit diverse persoane care mi-au spus: Noi, la Paris, ne vorbim de rău unii pe alții tot timpul. Asta e diaspora română, parcă avem o boală.

Și persoana respectivă mi-a zis: Uite, încearcă experiența următoare! Acum câțiva ani, au venit patru români – sau poate că erau patru polonezi sau sârbi – din Europa de Răsărit și au decis, la un moment dat, în jurul unei cafele, următorul lucru.

Erau toți refugiați politici sau disidenți exilați și au zis așa într-o seară: Hai să ne vorbim de bine timp de 6 luni, să vedem ce se întâmplă. O experiență umană rară în regnul acesta.

Ei bine, concluzia este că, după 6 luni, toți patru au reușit în mod absolut miraculos să obțină cam ceea ce își doriseră, să-și organizeze viața, să-și ridice standing-ul. S-au vorbit de bine 6 luni și s-a creat un miracol.

Rădăuți e un loc unde vă sfătuiesc să nu vă duceți. Dacă vine prea multă lume acolo, se strică, devine turistic. E un loc miraculos, din care am plecat provincial și tremurând de timiditate. Nu credeam, la acea vreme, că voi avea aventuri atât de fabuloase în cursul vieții.

Au fost, de pildă, 25 de ani de pelerinaje la Festivalul de la Avignon. Mi s-a întâmplat acest lucru extraordinar, să scriu în franceză, să am piese jucate foarte repede și, timp de 25 de ani, să am piese jucate la Festivalul de la Avignon.

Și mergând acolo 2, 5, 10, 15, 25 de ani, la un moment dat mi-am spus că va trebui să spun cumva adio acestei experiențe. Nu poți să mergi la un festival până la 60 de ani, până la 70, până la 80 de ani. Până la ce vârstă o să merg la Festivalul de la Avignon?

Și am scris un roman despre sursele iubirii mele pentru teatru.”

*

O cale ferată, axa de simetrie a Universului

„Sursele iubirii mele pentru teatru încep la Rădăuți și în satele din jur, unde trăiesc mătușile mele, unchii mei, unde au trăit bunicii mei, unde ceremoniile satului au fost pentru mine primele revelații teatrale.

Moartea unui unchi, la 20 de ani, a fost pentru mine prima revelație că omul are nevoie de ceremonie ca să existe. Ca să-și dea sens vieții. Un tânăr care a murit la 20 de ani a fost dus la groapă cu o mireasă alături, pentru că el fusese holtei, fusese cavaler.

M-a marcat pe viață, la 6-7 ani, această extraordinară ceremonie a vieții rurale. Toate sursele imaginației mele și gustul pentru teatru vin de la nunțile, de la botezurile, de la ceremoniile pe care le-am cunoscut la țară, unde ochiul meu de copil, născut totuși la oraș, era mare, mare, mare…

Nu pot să uit, de pildă, de mătușile care munceau la sapă, îmbrăcate ca la Colectivă, și care se transformau în zeițe când se întâmpla o petrecere sau o nuntă. Erau dintr-odată frumoase, îmbrăcate în costum național, și scoteau din ele mistere pe care eu nu știam că ele le pot menține sau conține în sufletul lor, cântau cântece de nuntă, de veselie sau știau să bocească.

Mi se părea absolut fantastic ca o mătușă pe care o știam toată ziua robotind acolo să devină altcineva de Sărbători: o transformare radicală. Acolo sunt sursele iubirii mele pentru teatru.

Ca să nu mai spun că orașul Rădăuți este tăiat în două de o cale ferată, care de fapt este axa de simetrie a Universului – toată lumea recunoaște acest lucru.

Se petreceau scene halucinante. Cortegiul traversa prima parte a cimitirului și după aceea negociau cu acarul: Vine un tren, nu vine? Hai, treceți repede… Și, ca în Fellini, cortegiul trecea în partea cealaltă a cimitirului, tâp-tâp-tâp, după care își relua ritmul.

Sunt secvențe halucinante, care au rămas în mine și s-au completat mai târziu cu alte aventuri, cu ceea ce am trăit în jurul festivalului de la Avignon, unde am descoperit marea competiție a teatrului și gustul pentru teatru: faptul că sunt oameni ca mine care trăiesc pentru asta și spectatori care trăiesc pentru teatru.”

Matei Vișniec (în stânga), alături de managerul Teatrului Național din Cluj, regizorul Mihai Măniuțiu. Foto: Raul Ștef

Imigrant vs. migrant

„Sentimentul pe care l-am avut de mai multe ori în viață este că jurnalistul, la un moment dat, se intoxică cu materia pe care o prelucrează. În anii în care scriam zi de zi despre războiul din Bosnia, mă intoxicam cu ideea că eu, de fapt, vorbesc despre lucruri pe care nu le pot influența.

Chiar dacă informația era importantă, uneori mă simțeam ca un fel de cioclu. Mă uitam la ororile lumii, care se măreau, se lățeau, iar eu nu puteam contribui cu nimic.

Din fericire, scriitorul poate prelua uneori această neputință și o transformă în literatură. Și atunci se prelungește neputința jurnalistului prin interogațiile poate mai inteligente și mai interesante ale scriitorului.

Fenomenul imigrației e atât de complex, încât nu poate fi explicat suficient nici de sociologi, nici de filosofi, nici de psihologi, nici de istorici, nici de geopoliticieni, nici de lideri politici, nici de lideri sindicali, nici de jurnaliști. Fiecare, în parte, nu poate explica.

Este nevoie de un fel de mare complicitate, inclusiv artiștii, poeții, reporterii de război care pleacă pe teren. Împreună, poate, reușim să înțelegem ceva.

Anul trecut, 1.300.000 de persoane au trecut marea. Unii și-au lăsat viețile acolo. Alții au trecut prin Balcani și au ajuns într-o Europă în care ei văd acest El Dorado. În același timp, au  provocat în Europa un fel de scindare, un fel de șoc emoțional, socio-politic.

Brexit-ul nu este altceva decât o consecință a impactului imprevizibil pe care imigrația îl produce în această Europă care, în același timp, nu-și poate trăda valorile și fundamentele – care sunt acelea de primire, de generozitate, de respectare a drepturilor omului.

Europa este într-o dilemă existențială extrem de complicată. Toate acestea am încercat să le surprind, dar sunt sub formă de mărturii, culese de mine din diverse surse. Și care nu aduc răspunsuri, dar poate că pun probleme interesante. Cum spunea un mare epistemolog, Thomas Kuhn: Nu mă interesează adevărul, ci adevărul interesant.

Asta încerc să fac și eu în Trilogia balcanică, dând cuvântul unor victime, unor femei, bărbați, personaje inspirate din lumea reală, traficanți, oameni politici sau specialiști în gândirea politică corectă, pentru că și acest lucru mă deranjează mult în Occident.

Încă nu vine atât de mult spre Est această doctrină, acest flagel care blochează vederea, auzul și simțurile, pentru a le închista în câteva categorii conceptuale de mare încărcătură umanistă, dar inoperante într-o lume practică.

Gândirea politică corectă… Am să vă dau un exemplu. La un moment dat, nu-mi dădeam seama de ce, în presă, cuvintele imigrant, refugiat sau clandestin erau tot mai des înlocuite cu cuvântul migrant. Încercam să înțeleg și mi-a deschis ochii un filosof pe care eu îl admir, Michel Onfray.

Într-un articol, el denunță acest transfer de cuvinte și spune: presa se teme să mai utilizeze termenii imigrant, clandestin sau, știu eu, refugiat, exilat, pentru că, de fapt, nu vrea să stigmatizeze o mare parte a populației de pe glob.

În definitiv, ce este un imigrant? Vine de undeva, traversează o frontieră, două, trei sau patru și se instalează într-un spațiu care nu este al lui și unde trebuie să respecte niște reguli minimale.

Cine este migrant nu trebuie să respecte nicăieri, nimic.

Migrantul este la el pe planetă oriunde. Poate merge de oriunde până oriunde, își respectă doar conștiința, dacă o are, sau respectă ceea ce vrea el.

Atunci, politically correct este să-i spui migrant, pentru că, de fapt, toți suntem migranți. Nu suntem imigranți într-o lume care respectă drepturile omului.

Este tulburătoare această diferență, între ce înseamnă să fii migrant și imigrant.

Într-una dintre piesele mele am creat o situație în care un consilier prezidențial îl învață pe un președinte cum să nu facă gafe și să câștige alegerile. Pentru că a folosi prea des cuvântul imigrant se poate întoarce împotriva ta. Ca să fii politically correct trebuie să spui migrant.

Sunt lucruri care ni se întâmplă și despre care nu vom afla astăzi. Poate că, peste o sută sau două sute de ani, vom ști ce ni s-a întâmplat, când se va face o nouă sinteză culturală în această ciocnire de spații tectonice care sunt Europa, Asia, Africa. Eu am încercat să surprind o părticică minusculă, problematica acestui șoc cultural.”

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€