Niște furnici

Voicu Bojan

Redactor

Păi, rubrica asta se cheamă „Pe drum”, și nebunul ăsta scrie despre furnici? Adevărul este că uneori nu trebuie să pleci nicăieri pentru a fi „pe drum”. Ideea de drum e o stare interioară. E destul doar să te gândești la o plecare, să o visezi noaptea. Iar dimineața poți descoperi cum, îmbrăcând diverse forme, a venit drumul la tine.

Într-o bună zi, cumva, pe undeva, nimeni nu poate ști din ce pricină, biroul unde lucrez a fost năpădit de furnici. Mergeau în șir indian venind de undeva de sub fereastră, probabil printr-un soi de tunel, din acela cum își construiesc evadații vreme de vreo 4 ani, folosind doar o linguriță sau coada unei periuțe de dinți.

Privindu-le cum năvălesc ca niște barbari minusculi și tăcuți, a început brusc să mă mănânce pielea. Furnicile se aflau în drumul lor năuc spre mine, spre viața mea. Era prima dată când mă simțeam invadat. Și cumva onorat că am fost ales.

Ca niște virgule vii într-o carte, veneau relativ ordonat, apoi se răspândeau ca cercetașii, amușinând locul cu antenele. Păreau să caute ceva, poate mâncare, poate adăpost, poate iubire sau poate nițică intimitate, mi-am zis. La mine pe masă, doar cărți, fișe de lectură, unelte de scris, niște căști, nimic apetisant.

A, și un carnet de notițe pe a cărui copertă scrie „Life is made of stories”. Am luat-o ca pe o provocare. Așa s-a născut acest text la fel de inutil, ca majoritatea textelor lumii. Nimic cu adevărat serios din viața asta nu merită pus în cuvinte.

Ca să nu deranjez furnicile invadatoare, mi-am strâns cu grijă catrafusele și am plecat. Mi-am mutat o vreme biroul în hamacul din camera mare, care s-a înconjurat de cărți deschise precum niște capcane de urs. Iar dacă ai fi călcat cumva, din greșeală, pe vreuna, ți s-ar fi închis automat pe glezne, cu un clămpănit.

Problema cu furnicile e că au o imagine atât de bună, încât nu se cuvine să le-o strici tocmai tu, ucigându-le cu insecticid sau chiar folosind otrava cu dedicație, pe numele ei sinistru de Furnitox.

Nu se știe prea bine de ce, dar furnicile sunt considerate bune, înțelepte și harnice. Bune fiindcă lucrează în echipă, organizat, construind la mușuroi cum construiau pe vremuri oamenii noi socialismul. Au un soi de anvergură stahanovistă, un angajament aproape obsesiv pentru acumulare.

Mai au renumele că sunt econome și prevăzătoare, pun chestii pe iarnă la fel ca mătușile dulcețuri și zacuști în cămări pline ochi, ca niște oaze salvatoare ale bunăstării și belșugului.

Am face bine să nu uităm acest proverb, despre care nu putem ști dacă e pozitiv sau negativ, câtă vreme se cunoaște prea bine că toți părăsim lumea asta cu buzunarele goale: „Omul harnic caută a aduna la bogăţii ca furnica la muşuroi”.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Ce faci în ultimul weekend înainte de Crăciun în București, Cluj-Napoca, Timișoara sau Iași. Recomandările PressOne

Târguri de Crăciun în București, târg de designeri în Cluj-Napoca, Seri de TraIARNĂ în Timișoara și concert de colinde în Iași. Tu ce faci în weekend?

În plus, în toată literatura furnicile apar ca fiind înțelepte și supuse Reginei. Sunt mereu în stand by, gata să ajute prințese rătăcite prin pădure și voinici hăbăuci, în căutare de retezat cu paloșul ceva capete de zmei.

Mai există și furnici zburătoare, străvezii, ființe aproape angelice care, la nevoie, împrumută eroilor câte o aripă ca și gaj, pentru a fi folosită în caz de rătăcire sau necaz. Hop și proverbul aferent, cu aluzii îngerești: „Furnica, atunci când îi vine moartea, scoate aripi şi zboară”.

E oribil cât de pozitivă imagine și-au creat furnicile de-a lungul vremii, în timp ce păianjenii țes în continuare pânze ca proștii, iar greierii lălăie în iarbă ca bețivii prin cârciumi, fără să le pese deloc că departamentul lor de PR face muncă de doi bani.

Cred că numai albinele le întrec pe furnici în materie de imagine și asta din cauza mierii, care întâmplător e dulce, fiindcă dacă ar fi fost amară, le-aș fi văzut eu.

Așadar, reveneam periodic să văd ce mai fac furnicile mele, îmi mai luam câte ceva de pe masă și plecam. Mutam cărți, încărcătoare și foi de hârtie cu mare grijă, ca nu cumva să le strivesc.

Logic ar fi fost să găsesc gaura pe unde intrau și s-o astup cu o gumă de mestecat, ceva, însă nu voiam să le țin captive în casă în caz că doreau să se întoarcă înapoi la bază, în ceva mușuroi.

Am căzut în schimb în reverii. Mi-am amintit, de exemplu, de existența uitată a ursulețului furnicar, din acela caraghios, cu boticul tip trompă-aspirator – un coșmar pentru orice casă de furnici.

Apoi mi-am amintit de bunul meu prieten Paul, cel care, mic fiind, adora să ciugulească furnici. Venea la noi în curte, se punea în patru labe pe trotuar și culegea furnicuțe cu o finețe de expert. Le ronțăia nemilos. Cică erau acrișoare la gust. Bun ar fi fost la casa omului, însă Paul preferă azi restaurante selecte, demult s-a lăsat de furnici.

La sugestia fiului cel mic le-am pus drept ofrandă un capac de borcan în care era o felie de lămâie, peste care am presărat zahăr. Apoi am pus afară, pe pervaz, biscuiți cu unt sfărâmați, în ideea că s-ar putea să le placă mai mult afară decât înăuntru.

Nu păreau foarte interesate de nici unele. Se plimbau cuminți, aparent fără țintă, căutând parcă ceva anume, cu insistență. Unele dintre ele se opreau, mișcau din cap și din antene, apoi porneau hotărâte într-o direcție anume, doar ca să o schimbe radical după câteva secunde.

Semănau cu poporul evreu neascultător, rătăcind prin pustie în căutarea Țării Canaanului. Doar că astea, sărmanele, nu păreau să aibă nici un Dumnezeu.

După o vreme au părut că s-au lămurit. În nici un caz Țara Promisă nu se afla pe biroul meu, deși mai puteai vedea câte una cărând în bot nu știu ce alb. Odată, chiar am văzut-o pe o una cărând-o pe alta, care părea leșinată din pricina unei căderi de glicemie. Bune la suflet, furnicile se ajută între ele.

După cam o săptămână, majoritatea au plecat pe unde au venit. Încet, discret, timid, m-am mutat înapoi, cu laptop, harduri și cărți cu tot. Acum, cu cele care au rămas, am trecut într-o nouă fază – coexistăm.

În timp ce scriu, una se plimbă încoace și încolo pe firul de la laptop, alta îmi umblă pe mâneca stângă, iar alta s-a cocoțat pe o carte cu un titlu frumos: „The Alphabet of Grace”.

În fine, ultima pare că citește ceva de pe o fișă de lectură, mai precis următoarea frază din Spengler: „Civilizația este ceea ce am primit ca despăgubire după ce ni s-a luat frica de Dumnezeu”. Greu și pentru un om, darmite pentru o minte mică, de furnică.

Într-o zi, alergând prin pădure, am dat peste un mușuroi imens, cu furnici mari și grase, nu mărunțele, de oraș, cum sunt ale mele. Pe un copac învecinat cineva a scris pe o foaie, cu litere de tipar, un text învelit frumos în plastic și prins în patru cuie: „Nu distrugeți mușuroaiele! Ocrotiți furnicile! Și ele sunt creaturile bunului Dumnezeu”.

Mai jos, altcineva a adăugat cu marker negru: „Și bacilul Koch e tot creația bunului Dumnezeu”. Iată o dilemă teologică mult prea complexă pentru o tură de alergare prin pădure.

Mă aplec așadar și fac o chestie pe care mi-o arăta tata când eram copil și ne plimbam prin pădure: iau un pai, îl umezesc trecându-l peste limbă și îl așez frumos pe mușuroi. Furnicile îl asaltează imediat, cu un soi de febrilitate.

Urmează incantația, de trei ori, ca-n basme: „Dă-mi oțet, dă-mi oțet, dă-mi oțet!” Apoi iau paiul, îl scutur și îl trec iar peste limbă. E acrișor-răcoritor. Furnicile, bune și generoase, mi-au dat gratis, oțet. Adică niște feromoni amestecați cu pipi, bănuiesc. Nu contează ce o fi, deoarece tot ce ne dă furnica trebuie că e bun.

Deși, dacă recitim fabula lui George Topârceanu, „Greierele și Furnica”, descoperim fața hâdă a furnicii, cea caracterizată prin zgârcenie, ranchiună, răutate și acută lipsă de iubire a aproapelui.

Nu dă doi bani pe faptul că menestrelul-greieraș a ajuns boschetar taman în prag de iarnă și că e pe punctul să moară de foame. O grăunță l-ar salva dar, în schimb, i se toarnă-n cap un potop de dojeni inutile.

Tot furnicile sunt vinovate și pentru unele dintre cele mai proaste versuri scrise vreodată în poezia română. Autor? Marele Tudor Arghezi, aflat sub un vișin într-o acută crampă de inspirație. Ca dovadă, ultimele două versuri ale acestui poem:

„O furnică mică, mică / Dar înfiptă, va să zică / Ieri, la prânz, mi s-a urcat / De pe vișinul uscat (iar acum respirați adânc) / Pe picioare, pentru căci / Mi le-a luat drept niște crăci”.

Foarte rar, după zile întregi, pe masa mea mai apare câte o furnică solitară. Pare trimisă în delegație. Vine, se uită, inspectează, mișcă din antene, se cațără pe ce apucă, apoi dispare pe unde a venit. Se poartă ca o iscoadă, care are de dat un raport superiorilor.

De când au plecat furnicile mă simt vag părăsit și neinteresant. E ca și atunci când copiii își iau lumea în cap și părinții, bântuind singuri prin casă, dezvoltă sindromul cuibului gol.

Singurul care pare să se bucure de plecarea suratelor furnici e micul păianjen din colț, care țese în continuare nestingherit o pânză alandala, fără să-i pese că stă dezastruos la capitolul imagine.

Toate fotografiile neprețuite care ilustrează acest material au fost livrate gratis prin generozitatea marelui fotograf-furnicar Remus Țiplea. Mulțumim frumos.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€