Munnar, India: caramele, comuniști, sfinți hinduși și vitezomani (jurnal de front)

Voicu Bojan

Redactor

Alege ca, măcar uneori, să te afli pe drum. Atunci o să afli acel lucru curios pe care nu-l știai despre tine însuți.

*

Am văzut multe locuri frumoase pe lume, dar acesta, de unde vă scriu, ar putea ajunge în top 5 fără probleme.

Orașul Munnar se află în statul Kerala din sud-vestul Indiei – zonă creștinată parțial de către navigatori portughezi – și este unul dintre statele cu cei mai mulți simpatizanți comuniști.

Situată la Marea Arabiei, regiunea Kerala e recunoscută pentru verdeață, lacuri, parcuri naționale, animale sălbatice, fructe și plantații de ceai.

Mâncărurile de aici sunt memorabile: combină o mulțime de mirodenii cu arome de cocos și chilli, care te pot transforma subit într-o fostă speranță a sportului, dependent de masala dosa, paratha tăvălită în unt sau gobi manchurian.

În fiecare seară, în alt restaurant – de preferință unde mănâncă localnici tamili -, imaginați-vă 11 prieteni la o masă vastă, fiecare cu altă preferință și fiecare ciugulind fratern din meniurile celorlalți, uniți în cugete și gusturi picante, sărate, parfumate, acrișoare, dulci și unele de-a dreptul nebănuite.

Să te întorci de la o asemenea fantezie care debordează în materie de mirodenii la banala triadă românească – sare, piper și boia – seamănă cu a compara cei peste 600 de kilometri de plajă ai Keralei de la Marea Arabiei, completați de vaste sisteme lagunare, estuare și canale, cu plajele noastre de la Marea Neagră, însumând vreo 85 de kilometri.

Orășel de munte mic, dar dinamic, Munnar e plin de surprize, care se dezvăluie pe măsură ce îl parcurgi la pas, cu prețul vieții. Fiindcă traficul e agresiv, trotuare nu există și toată lumea merge pe marginea șoselei, ratată mereu la mustață de ricșari, motocicliști sau autobuze de colecție marca Ashok Leyland.

Aceste minunate sicrie pe roți, fără minime sisteme de siguranță a pasagerilor, au fost construite în vremuri imemoriale, pe când tabla era tablă, motoarele depășeau orice nivel admis de zgomot, iar șoferii accelerau fără milă în curbe, la coborâre, pe buzele prăpăstiilor cu vegetație deasă ca o junglă și palmieri răsărind zvelt dintr-o mare verde.

Am constatat pe pielea noastră, plătind un drum cu 100 de rupii (1,3 euro) că, de zeci de ani, nu s-a schimbat mai nimic: și la urcarea pe munte, dar și la întoarcerea la nivelul mării, am avut parte de șoferi atât de vitezomani, încât la coborârea din autobuz ne felicitam reciproc că mai suntem în viață.

Cu toate acestea, în cele 14 (paisprezece) ore petrecute într-un autobuz de stat fără ferestre, am avut destul timp să constatăm etica impecabilă a traficului indian de altitudine – un adevărat model de calm, bun simț și empatie, în ciuda drumului îngust și a depășirilor la limită: nici o enervare, nici un deget mijlociu arătat nimănui, nici o înjurătură.

Toți șoferii isterici de la noi ar trebui trimiși la reciclare în Kerala. Cred tot mai mult că forța ascunsă a Indiei stă în această liniște interioară a simplilor săi cetățeni. Este resortul lor energetic, secretul supraviețuirii lor în istorie.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Toscana. Desant de primăvară în inima frumuseții.

Socoteala de acasă: Măreția Domului lui Brunelleschi din Florența, Galeria Uffizi cu toate ungherele și comorile ei nesfârșite, Michelangelo, Botticelli și Caravaggio, drumul pe jos până la Siena pe Via Romea del Chianti și vinurile aferente, potecile șerpuind printre semețe palazzo din piatră în vârfuri de deal, livezi de măslini și podgorii nesfârșite poleite în lumina de primăvară a Toscanei.

*

Alături de acești simpatici cetățeni bem dis-de-dimineață un masala chai într-o gheretă stradală, aflând cu această ocazie că în orășel vom avea parte de o dublă sărbătoare: Ziua Republicii și Ziua Zeului Munishwaran, un zeu foarte tare pe plan local, dovadă și boxele mari scoase pe terasa templului său aflat în coasta muntelui, chiar unde încep plantațiile de ceai.

Numai datorită acestor sărbători simultane se poate explica adevărata cacofonie de muzici amestecate, plutind printre cețurile ce se ridică odată cu soarele care încălzește aerul umed.

Se aud așa: cântece hinduse cu voci feminine ascuțite tip Bollywood, coruri catolice și protestante cu versuri mobilizatoare, sunete ritmice de tobe și grave imnuri patriotice. Iar, peste toate, se mai poate distinge și cântecul muezinului chemând musulmanii la rugăciune.

Cum se întâmplă peste tot, Ziua Republicii este speculată de politicienii locali, care o transformă în campanie electorală ad-hoc.

Pe șoseaua ce taie orașul în două se foiesc tot mai intens mașini cu stegulețe conținând domni în cămăși albe, cu fețe grăsuțe și mustăți șmecherești incapabile să dea o minimă încredere onoratului electorat.

Se instalează tribune, se aduc scaune albe de plastic și, în mai multe puncte din oraș, se țin mici discursuri înflăcărate. În alte locuri, simpatizanții înalță drapelul Indiei; când ajunge sus și începe să fluture, drapelul eliberează, în aplauzele publicului, petalele roz de trandafiri care umpluseră un buzunar bine meșteșugit.

În august sunt alegeri, iar partidul comunist speră să obțină peste 60% din voturi. Pentru asta, a confiscat până și figura lui Che Guevara.

La finalul ceremoniei, oamenii de campanie împart cu generozitate caramele cu surprize, constând în tatuaje colorate cu desene animate americane.

Mănânc cinci. Nu mă tatuez, deși este și unul simpatic, cu Tweety.

De la sărbătorirea Constituției celei mai mari democrații de pe planetă trecem râul peste un pod de lemn, doar ca să descoperim o lume cu totul diferită.

Un om trage de funie o capră. Nu orice capră, ci una dichisită: cu o salbă de flori galbene la gât, vopsită cu roșu pe frunte, albă ca laptele și fericită nevoie mare. Omul merge cu ea la templu, iar acolo dă peste cinci indivizi care bat în tobe dansând de parc-ar fi îndrăciți.

În mijlocul lor, un bărbat la bustul gol, vopsit pe corp și pe frunte, e pe punctul de a intra în transă. Doi îl susțin de brațe, iar el se leagănă și tremură ca prins de friguri.

Brahmanul arde bețișoare parfumate și plimbă în jurul lui o flacără într-o candelă de bronz. Sunetul e puternic, extatic și tot mai intens, iar scena – violentă, greu de privit pentru un suflet sensibil de creștin.

Dar pentru o fetiță super simpatică, îmbrăcată de sărbătoare, absolut nimic nu pare să fie ieșit din comun. Vorbește nițică engleză, fiindcă merge la o școală catolică.

De la ea aflăm două lucruri interesante: 1) că degeaba era fericită capra, deoarece urmează să fie sacrificată pe altarul zeului Munishwaran la ora 11 fix; și 2) că pe cățelul ei îl cheamă Harry Potter.

Ne luăm adio de la capră și schimbăm decorul. Găsim un restaurant popular printre localnici, promițând hrană Pure Veg.

Masala Dosa e un soi de clătită crocantă foarte mare, în pliurile căreia se ascunde o mâncărică de cartofi iute, cu aromă de coriandru verde și cumin. Vine cu două sosuri – unul se cheamă coconut chutney, celălalt, habar nu am cum, dar e un curry iute foc.

În sudul Indiei, totul e mai picant decât în alte părți, iar ceaiul se servește într-un pahar de inox așezat într-un castronel înalt, ca să-l răcești tot turnând dintr-unul în altul.

Nu a trecut cu mult de ora prânzului și deja am marcat vreo patru selfie-uri cu frați indieni băutori de ceai, cu tineri comuniști și toboșari exorciști.

După ce își fac poze cu noi, cum ne făceam noi cu ursul de la Sovata, la final, ca o cireșică pe tort, vor neapărat și un selfie. Parcă i-a cuprins un delir colectiv.

Cea mai solicitată e Tya, care are nu doar pielea albă, ci și, bonus, un păr roșu scurt, total nemaivăzut. După ce terminăm de mâncat, vreo patru băieți stau la coadă să-și facă poză cu ea. Și ne cer adresele de Facebook și de Whatsapp.

Ca să scăpăm de ei, bântuim prin centru, pe la lăcașuri de închinăciune, și târguim fructe de la piață: papaya, rodii, portocale, banane mici și aromate, cu coajă foarte subțire.

În plimbarea noastră fără țintă găsim un domn care a convertit un fost atelier mecanic în brutărie.

Într-un spațiu infim și plin de fum, omul face paratha – un fel de plăcinte nedospite coapte pe plită. Le bate de masă, le împăturește și le sucește cu o precizie de ceasornic elvețian.

Transpiră, dar nu se lasă. Deși suntem sătui, nu ne putem abține și mâncăm două paratha caldo-crocante, incredibil de bune.

Chiar lângă el, vorbesc tare o gașcă de mecanici. Cum s-a făcut cald și la ei e umbră, le cerem voie să-i fotografiem.

Facem asta vreme de vreo trei ceasuri, până obosim cu toții, timp în care deslușim misterele nebănuite ale unei cutii de viteză de Mahindra Commander – o marcă indiană asemănătoare unui Land Rover Defender, adică un fel de rubedenie de la țară, austeră, clasică și simplă.

Deși lucrează duminica, băieții coordonați de mecanicul șef Perumal și supravegheați de nelipsiții băgători de seamă sunt comunicativi, harnici și binedispuși.

Demontează tot, schimbă piesa defectă, montează la loc, apoi fac un drive test – totul contra măreței sume de 45 de euro.

Seara se încheie apoteotic, într-un restaurant de familie foarte simplu, unde 11 oameni fericiți își comandă o sumedenie de minunății, povestindu-și, pe rând, aventurile de peste zi.

Nuca supremă de perete a restaurantului este un tablou clasic al fetei cu cercel de perlă. Tot festinul costă 45 de euro, fix cât ai plăti să repari cutia de viteze de la o Mahindra în orașul Munnar, India – loc binecuvântat sub soare.

Călătoria continuă.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€