Muncitori, livratori, invadatori și butoanele fricii nedefinite

Ioana Epure

Director editorial

De ce le e frică românilor de imigranți? 

„Nu doresc nicio incluziune cu niciun migrant! Consider că România nu este pregatită pentru gestionarea problemelor pe care le generează migrația.” 

„Nu doresc migranți în Romania.”

„Nu doresc incluziune a migranților in România. Avem deja destule probleme.”

(Câteva din comentariile de pe pagina Proiectului de hotărâre privind aprobarea Strategiei de Incluziune a Migranților în Municipiul București, pus în dezbatere publică și apoi retras. Ca ele sunt alte câteva zeci, poate chiar sute sute.) 

Dacă ești un individ cu o oarecare educație cu privire la felul în care funcționează migrația; dacă și lucrezi activ în domeniu - pentru un ONG sau o organizație internațională sau chiar la IGI (cine știe?) sau, cum e cazul meu, în zona academică; dacă te consideri o persoană rațională și crezi că argumentele raționale sunt suficiente pentru a convinge niște oameni că n-au dreptate, și te înarmezi cu răbdarea de a încerca să convertești cele câteva sute care s-au opus strategiei de mai sus, și să-i convingi că n-au dreptate, o să-ți ia între două și trei minute să vrei să-ți arunci laptopul pe geam. 

Pentru că discursul acestor comentarii - care utilizează impropriu, spre exemplu, termeni precum „incluziune”- și ce vor autorii lor să spună de fapt, sunt două lucruri complet diferite. 

Există, de ani buni, studii care sugerează că fact-checking-ul are un impact minimal asupra convingerilor și acțiunilor oamenilor. Că oamenii care cred în conspirații n-or să fie convinși că Bill Gates nu le-a pus cipuri în vaccin cu argumente raționale din știință și medicină. 

Unul dintre aceste studii a analizat cât de bine a funcționat metoda asta în contracararea narativelor false propagate de Marine Le Pen în timpul alegerilor prezidențiale din Franța din 2017 - printre ele, afirmații false cu privire la raportul bărbați/femei în rândul refugiaților și despre statisticile șomajului în rândul migranților.

Concluzia studiului a fost că, chiar și expuși la informații corecte, oamenii vor continua să creadă argumente bazate pe informații false sau să acționeze conform convingerilor lor anterioare. Și că, parțial, asta vine din nevoia de a-și semnaliza apartenența la un grup. 

În cazul nostru, am putea începe o argumentație prin a puncta că, spre exemplu, diaspora românească este estimată la aproximativ 5 milioane de oameni, dintre care, câte aproximativ un milion doar în Italia, Spania și Marea Britanie. Unii dintre ei au plecat după 1990, alții după intrarea României în UE. România a fost, pentru foarte multă vreme, ceea ce în studiul migrației unii autori numesc „sending country”, o țară din care oamenii aspiră să plece pentru a trăi și a munci în străinătate, din dorința de a avea acces la mai multe oportunități economice, de educație, și așa mai departe. Și că nu ne-a plăcut niciodată să auzim despre cum românii care muncesc în străinătate sunt discriminați pe criterii de etnie. 

Problema e că ne-am răci gura degeaba, pentru că nu e despre asta. Sunt destul de sigură că și Dan Tănasă sau George Simion au rude plecate prin străinătate și știu foarte bine povestea asta. Și mai și păcătuiesc din când în când cu câte un burger de pe Glovo livrat de un lucrător asiatic. Îi contrazice, în delirul lor xenofob, chiar un deputat AUR. 

Însă în subsolul postării lui despre livratori, la fiecare comentariu care punctează un argument rațional - spre exemplu, că sunt o mulțime de români care lucrează ca livratori în acest moment în țări din vestul Europei sau că o anumită pizzerie, deținută de un coleg de partid și tovarăș de ideologie, angajează fără probleme migranți, Dan Tănasă răspunde în repetate rânduri cu un video (cel mai probabil generat de AI sau doar scos din context, irelevant care din ele oricum), cu un grup de ceea ce pare a fi africani care, onest, mă duce cu gândul la o gașcă de suporteri - de pe oricare contient ar fi ei - care se îndreaptă către un stadion să-și susțină echipa. Peste asta, Tănasă suprapune moaca lui sobră, peste niște muzică de accident: „Asta vor cei de la PSD, PNL și USR să aducă și în România. Sunteți pregătiți? Vă treziți?” 

Pentru că, fundamental, nu e despre migranți. E despre frică. 

Într-un eseu din 2015, „The Future Birth of the Affective Fact”, filosoful Brian Massumi explică cum o amenințare, în sens afectiv, e ceva ce vine întotdeauna din viitor, are coordonate spațiale și temporale nedefinite și tocmai faptul că e inexistentă este, paradoxal, ceea ce o face reală. Tocmai pentru că nu se materializează, ea există într-un viitor infinit, pentru totdeauna și nu se încheie niciodată. Drept urmare, orice acțiune întreprinsă cu scopul de a o preveni e justificată. 

Tanasă și alți extremiști bat câmpii despre imigrație, dar nu sunt singurii. Două narațiuni false ce trebuie evitate pentru a nu pica în capcanele AUR

După ce au pierdut alegerile prezidențiale, politicienii AUR au început să apese mai ferm pedala retoricii anti-imigranți. PressOne arată la ce narațiuni false trebuie să fim atenți pentru a nu pica în capcanele întinse de partid.

De ce apostolii urii asmut astăzi românii împotriva unor oameni care vor doar să muncească așa cum o fac milioane de români în afara țării

În loc să le fie frică de primarii care-i jefuiesc la drumul mare, în loc să le fie scârbă față de șefii de județene care au devenit adevărați baroni feudali, în loc să urască corupția care hrănește zeci de firme mufate la contracte pe bani publici, românii sunt invitați să se urască între ei, iar dacă nu le reușește nici asta, să-i urască pe cei refugiați aici din calea războiului sau sărăciei lucii.

Dacă amenințarea nu se va materializa niciodată, prevenția a avut succes. Dacă se va materializa, prevenția n-a avut succes, dar a fost justificată. 

De fapt, extrema dreaptă din România instrumentalizează nu ura - la urma urmei, România n-are un trecut colonial, relațiile noastre cu asiatici sau africani apar mai mult la nivel anecdotic în amintirile din facultate ale părinților noștri. Ci frica: migranții nu ne vor invada, dar dacă ar putea, ar face-o. 

În aceeași măsură, similar este și efectul din spatele postării lui George Simion, de acum patru zile, care se referă la cazul unui nepalez acuzat - acuzat, atenție, nu condamnat! - de agresiune sexuală, dând link la o știre din februarie 2025, cu mesajul „Ziua și cazul”. Nu știm dacă omul e cu adevărat vinovat, dar sugestia este că nici nu contează: dacă ar putea, ar face-o. 

Să mergem pe un alt exemplu concret al lui Massumi. După un număr de „alerte de substanțe toxice” în Montreal, în urma cărora s-au întreprins măsuri de siguranță publică care au pornit de la premisa că un praf alb scurs dintr-o valiză ar putea fi anthrax, făina a rămas, pentru totdeauna, în mentalul colectiv, cel puțin în anumite contexte (în aeroporturi sau instituții publice) asociată cu substanța toxică. Astfel, obiectul „făină” este „pătat de frică”. Presa locală se referă în continuare la ziua respectivă ca la ziua „alertei de substanță toxică”, sau, atunci când situația se repetă, la „o nouă alertă de substanță toxică”, deși în niciuna din aceste situații nu a fost vorba de altceva decât de făină care a curs dintr-o valiză. În mintea oamenilor rămâne ideea că în ultimii x ani au avut loc cel puțin două alerte de substanțe toxice (deci s-au aflat de două ori în pericol), deși amenințarea, în realitate, nu a existat niciodată.  

Incertitudinea este unul dintre cei mai mari dușmani ai creierului uman. Iar într-o lume în care nu mai suntem siguri de nimic iar creierul ne e bombardat de stimuli emoționali, frica nedefinită de ceva (de sărăcie, de boală, de moarte, de abandon, de singurătate, de pierdere, de ceea ce nu cunoaștem) ajunge să fie instrumentalizată cu succes de oameni care știu exact pe ce butoane să apese. 

De multe ori, antidotul împotriva fricii e grupul. Siguranța stă în câți suntem - nevoia de apartenență la grup este unul din motivele pentru care oamenii cred și, mai ales, propagă mai departe fricile induse de grupuri sau entități terțe. Când ne simțim „destui”, ne simțim în siguranță. În calea amenințării oamenilor cu pielea mai închisă la culoare, trebuie să arătăm cât de mulți suntem. 

În trecut, la Ditrău, imigranții au fost acuzați că murdăresc pâinea cu mâinile lor negre. Foto: Codruța Simina

De partea cealaltă, statul român nu doar că nu ajută, dar face pas după pas greșit. Calculele politice cinice, care au permis, în primă instanță, mitingul Noii Drepte sau retragerea Strategiei de Incluziune a Migranților din dezbatere publică, nu fac decât să semnaleze, pentru oamenii care trăiesc sub tirania afectului „frică”, că au avut dreptate. Că ceva cu adevărat în neregulă se petrece chiar sub nasul lor, iar statul știe, și iată, dă înapoi. Nu contează că în cele din urmă mitingul a fost interzis. Important e că, inițial a fost permis. 

Asta nemaivorbind de lipsa clară de asumare și de luări de poziție. 

Sigur, măsurile de austeritate par mai urgente. Negocierile politice par și ele urgente. Din perspectiva unui actor rațional, așa și e, desigur. Dar ceea ce statul român și instituțiile lui nu pricep, de luni, poate ani întregi, de la pandemie încoace, este că să lupți împotriva instrumentalizării afectelor cu măsuri și atitudini raționale e o negare a realității a mii de oameni, e ineficient și motivul pentru care partidele extremiste continuă să crească în sondaje, în ciuda victoriei la prezidențialele din mai 2025. Pentru că ei instrumentalizează emoția.  

Și, nu în ultimul rând, nici unii dintre noi, jurnaliștii, nu ajutăm uneori. Din grabă și nevoia de a fi citiți, deschidem materialele cu etnia în titlu, deși ea poate n-are nicio relevanță, vorbim despre „migranți” nu ca și cum ar fi un grup de oameni distincți, cu trăsături și personalități, diferite, din țări diferite și culturi diferite, cu povești diferite, ci perpetuăm obiectificarea lor raportându-ne la ei aproape exclusiv la grup, fără să separăm indivizii. 

Puține publicații vorbesc cu „migranții”, le spun poveștile și, mai ales, le spun poveștile fără să îi exotizeze. Așa cum „refugiații” erau descriși, în 2015, ca un grup de anonimi, cu haine ponosite, care săreau peste garduri de sârmă ghimpată, toți musulmani, ca o hidră cu mii de capete, nu un grup de oameni, cu tot ce înseamnă a fi „om” - tot așa descriem acum și „migranții” sau „muncitorii asiatici”. 

Nu știm nimic de ei, dar în ce măsură am judeca un nepalez care are un iPhone de ultimă generație așa acum tabloidele se întrebau, în 2015, cum e posibil ca solicitanții de azil - refugiați, cum le spuneau atunci, din lipsă de înțelegere a terminologiei - să aibă telefoane mobile? 

Dar ucrainenii, de ce au mașini 4x4? Nu trebuiau să fie amărâți? 

Dacă statul român nu înțelege că o Strategie de Incluziune a câteva zeci de mii de oameni e esențială pentru că, în lipsa ei, acești oameni nu vor avea altă opțiune - mai ales în condițiile în care sunt expuși la agresiuni - decât să se izoleze de comunitățile locale și să trăiască în frică; dacă statul român nu înțelege că „lucrătorii asiatici” nu sunt obiecte pe care le imporți să-ți execute niște proiecte, atunci când e nevoie de ei, și apoi îi poți împacheta și trimite acasă; atunci acești oameni vor fi, la rândul lor, vulnerabili la exploatare emoțională și la instrumentalizare politică. 

Atunci care e soluția? Dacă nu funcționează să le explici unor oameni speriați de ceva care nu există - dar despre care nici măcar statul român nu spune, cu subiect și predicat, că nu există, ba dimpotrivă, reacționează ca și cum ar exista - că teama lor nu e reală? 

Răspunsul e în apartenență. O mare parte din oamenii care vor să alunge „migranții” din țară se simt abandonați, atât de instituțiile statului, cât și, uneori, de proprii lor vecini sau prieteni. Nu sunt, în niciun caz, o idealistă care crede că, dacă dăm „mână cu mână”, lumea o să fie mai bună. Dar cred că, atunci când politicienii din România comunică în continuare măsurile de austeritate cum comunicau în pandemie restricțiile; când austeritatea e înțeleasă ca o problemă care trebuie să se rezolve pe spinarea oamenilor de rând - sau chiar a celor mai vulnerabili - strângând cureaua, în timp ce subvențiile pentru partide (ca să dau doar un exemplu) rămân neschimbate; și când nu există o viziune pentru viitorul României care să includă pe toată lumea, oamenilor li se face frică. 

Și frica e o emoție periculoasă, pentru că e cea mai ușor de exploatat. 

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€