Mumbai – Smoke. Tandrețea unui megalopolis

Voicu Bojan

Redactor

Există o sumedenie de teorii legate de importanța introducerii într-o poveste. Se pare că primele propoziții sunt cruciale, iar fiecare cuvințel are greutatea lui.

De primele rânduri depinde dacă un cititor va păși alături de tine sau o va tuli într-un gang, lăsându-te să reciți de unul singur, cu ochii în soare.

Un truism, se spune, e un mod dezastruos de a începe un text. A te apuca să-l mai și explici devine de-a dreptul ridicol. Asumându-mi din start acest dublu rateu, voi începe așa:

Ajungem să iubim doar ceea ce cunoaștem.

Cunoaștem un oraș umblând prin el fără țintă, observându-l atent, invitându-l să ne intre în piele zile în șir. Apoi revăzându-l, an după an.

Această aparenta pierdere-rătăcire-transă devine o ciudată condiție a regăsirii de sine. Pierzându-ne identitatea în nesfârșite băi de mulțime străină, devenim, încet, insignifianți. Anonimii perfecți. Nu mai contăm ca indivizi, ci doar ca „entități făcând parte din”.

Din acest kilometru zero al existenței avem șanse să aflăm ceva ce nu știam despre noi înșine. Spre exemplu, aflăm că nu suntem și nu am fost destinați să fim singuri. Cum spunea John Donne în celebra sa meditație din 1624: No man is an island.

Rezultatul acestui tip de cunoaștere haotică, intimă, la cald, nu se poate contabiliza în vreun fel, fiindcă este o stare interioară aproape imposibil de tradus. Cunoașterea devine, așadar, identificare.

M-am gândit la toate acestea de curând, rătăcind zile în șir, aparent fără noimă, în Mumbai, unul dintre orașele mele de suflet.

O fi el de suflet, dar trebuie spus că Mumbai nu e un oraș ca toate orașele cinstite, cu plăcuțe la intrare și ieșire. Cum îl înțelegi un pic, începi să ai probleme cu proporțiile lui. Cum îl înțelegi mai mult, cum începi a te întreba: ce este acest megalopolis și de unde se poate apuca?

Un oraș care depășește suma locuitorilor țării tale este, practic, un loc fără limite, un depozitar al informațiilor vagi, mereu în schimbare.

Știi că are peste 600 de kilometri pătrați, dar nu știi până unde se întinde de fapt. Știi că linia de tren local are 130 de kilometri pe lungime și vreo 60 pe lățime, dar capetele sunt doar simbolice.

Dincolo, ai zone limitrofe, mahalale, orășele contopite în întreg, înghițite și făcute una cu acest mare aluat care, pus la dospit, refuză să se oprească din crescut.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Toscana. Desant de primăvară în inima frumuseții.

Socoteala de acasă: Măreția Domului lui Brunelleschi din Florența, Galeria Uffizi cu toate ungherele și comorile ei nesfârșite, Michelangelo, Botticelli și Caravaggio, drumul pe jos până la Siena pe Via Romea del Chianti și vinurile aferente, potecile șerpuind printre semețe palazzo din piatră în vârfuri de deal, livezi de măslini și podgorii nesfârșite poleite în lumina de primăvară a Toscanei.

Ai un centru relativ clar determinat, însă apoi ai periferia, care se întinde fix cât vrea ea, fără număr. Ai un recensământ al populației, însă poate fi valabil cel mult vreo 5 minute, fiindcă marele oraș e o clepsidră întoarsă, prin gâtul căreia se scurg constant fire de nisip cu visuri, disperări, cu bucurii mari și mici.

Unii zic că Mumbai are 22 de milioane de locuitori, alții că 25, însă adevărul e că nimeni nu știe și nici nu va ști vreodată. E un oraș care sfidează orice statistică.

Un megalopolis se hrănește din extreme și superlative. Studiile spun că a respira o zi aerul din Mumbai echivalează cu fumatul unui pachet de țigări.

Nu degeaba, pe aplicația Weather a telefonului, în loc de soare, ploaie sau ceață, scrie, aproape invariabil, Smoke.

Cercetătorii mai spun că în jur de 60% din populație trăiește în mahalale care se întind, labirintice și întunecate, pe zeci de kilometri pătrați.

Din ele răsar nesfârșite blocuri subțiri, sedii de bănci și reprezentanțe auto de lux pe trotuarele cărora oameni extrem de simpli te îmbie să guști irezistibilul masala chai cu aromă de ghimbir.

În Mumbai, media mea zilnică de ceaiuri băute în locuri dintre cele mai obscure, și din pahare spălate cu mâna în cea mai incertă apă, se ridică la opt. O adevărată ruletă rusească a hepatitei A, despre care mama nu ar trebui să afle.

Deși traficul e de coșmar, serviciile de livrat mâncare pe roți merg ca unse: nimeni nu pricepe cum, dar sunt printre cele mai bine puse la punct din lume. Moșnegi uscățivi în cămăși albe se strecoară șerpește pe biciclete – special adaptate să care multe sufertașe pentru corporatiști care nu au timp să coboare 40 de etaje.

E greu să greșești când vine vorba despre un prânz indian ca la manual, adică de pe ziar, fie că alegi fructe, sendviciuri vegetariene, banane prăjite sau samosa scufundate în ulei încins.

Acestea sunt niște triunghiuri de aluat, umplute cu un amestec de cartofi, năut, varză și mirodenii picante: aromă inconfundabilă, dar coșmar garantat pentru orice ghid al integrării în absolut.

Vorbim despre al cincilea cel mai populat oraș din lume, cu una dintre cele mai scumpe piețe imobiliare din Asia. Mumbai e capitala economică a unei țări de aproximativ 1,3 miliarde de oameni, în care se vorbesc nu mai puțin de 23 de limbi oficiale.

Uneori, densitatea de oameni pe metru pătrat și nivelul de zgomot al claxoanelor, care se liniștesc doar puțintel, între orele 2-4 dimineața, sunt atât de mari, încât te întrebi cum de nu paralizează totul pe loc.

Faptul că acest oraș repornește în fiecare dimineață, după apocalipsa zilei precedente, e o minune.

Ești pus în gardă că va trebui să descifrezi un loc nemaipomenit încă de la aterizare, care se produce pe unul dintre cele mai frumoase aeroporturi ale lumii.

Pilotul survolează ceva semănând cu o mare de corturi și gherete, multe acoperite cu pânză de iută albastră sau tablă. E Annawadi – un slum dedicat reciclării maselor plastice, lipit chiar de gardul aeroportului.

În ciuda aparenței haotice, acest ghetou e foarte bine organizat ierarhic, respectând pe undeva sistemul dezastruos al castelor: o stratificare socială precisă, care seamănă mai degrabă cu un blestem rostit de o ursitoare rea, dusă cu capul.

Chiar în inima orașului, pe o fostă mlaștină de mangrove se înalță un alt slum – Dharavi, al doilea ca mărime din Asia -, devenit celebru după ce, în 2008, aici s-a filmat Slumdog Millionaire.

Cei 3 kilometri pătrați găzduiesc nu mai puțin de un milion de oameni, adică 3333,3 la hectar, înghesuiți pe unul dintre cele mai scumpe și râvnite terenuri din oraș. E vorba de o densitate de 11 ori mai mare decât în restul Mumbaiului.

În ciuda tuturor acestor cifre năucitoare, care ascund oameni cu o medie de viață mai mică de 50 de ani, există o sobrietate și o demnitate a sărăciei specifice Indiei, cărora ar merita să li se închine o epopee întreagă, fiindcă pot reprezenta o lecție de vrednicie și curaj pentru noi, toți îndestulații plângăcioși, care pierdem prea des măsura umplerii coșurilor prin supermarket.

Contra unor sume cică destinate să ajute populația oropsită, unele agenții de turism organizează tururi prin mahala. Un fel de zoo grotesc, fără garduri, unde privilegiatul om alb, purtat de ghid într-o lesă invizibilă, are șansa de a vedea live cum se trăiește într-un slum. El ratează astfel orice șansă de a pricepe ceva minimal despre lumea la care tocmai se holbează cu mirare și nesaț.

Simplul fapt de a nu-ți părea suspectă, din capul locului, o astfel de intruziune în viețile semenilor tăi e un semn că omul alb nu s-a vindecat nici azi de iluzia eroului civilizator. Dacă aș fi bogat, mi-ar plăcea să organizez tururi pe invers, ca să le arăt fraților mei din Dharavi cum șade bietul om alb în pușcăria lui personală de la birou, cu fața luminată cadaveric de un ecran, hrănindu-se cu false relații și realități pe te miri ce rețele sociale.

Totuși, cum se formează un astfel de ghetou? Pare de necrezut, dar se naște din vorbe, zvonuri și visuri de mai bine. Pescarii koli, nativii zonei, s-au convertit cândva în comercianți de alcool ieftin, atunci când apa le-a fost efectiv sufocată de gunoaie și pești morți.

Apoi s-a zvonit că în marele oraș sunt bani, și din Gujarat au venit kumbharii cu oale și ulcele din lut ars. Apoi tamilii s-au apucat de uscat și prelucrat piei, apoi au năvălit cei din Uttar Pradesh, fiindcă începuse isteria cu textilele, care s-a terminat după vreo 30 de ani la fel cum închizi un robinet de apă.

Pe această mlaștină solidificată treptat s-a construit un labirint incredibil. Trei-patru generații de oameni, bravi supraviețuitori ai unor condiții extreme, coabitează cu sute de generații de șobolani, mâncați de nori de țânțari purtători de febre sau friguri și asaltați de cohortele gândacilor de felurite dimensiuni, forme și culori.

Ei sunt adevărații eroi ai Mumbaiului, supraviețuitorii de profesie, cei pentru care nimic nu e prea jos, prea greu și prea trist, fiindcă viața trăită zi de zi pe buza prăpastiei e atât de intensă și vie, încât alungă orice derapaj modern în psihoze, depresii sau anxietăți existențiale.

Mai există o seamă de locuitori alternativi ai orașului, cei printre care îmi place să mă plimb dimineața devreme, nu departe de o piață situată în spatele unei artere numite Lamington Road.

Sunt muncitorii aduși – de obicei, din nord – să înalțe blocurile acelea lungi ca niște sfori, cu o amprentă la sol cât se poate de mică. Nu de puține ori, acestea au răsărit în locul unor ghettouri mai mărunte, iar comunități întregi de musulmani sau hinduși au fost strămutate în locuințe insalubre, imitând cumva vechiul lor slum, însă pe verticală.

Acești muncitori au construit blocurile în timp ce locuiau în ele, mutându-se etaj cu etaj până sus, la victoria finală. Apoi au dezvoltat un asemenea atașament emoțional față de construcție, încât s-au stabilit în jurul blocului, pe stradă, cu familie, prunci și căței.

E emoționant să vezi cum, dimineața, din locuințele improvizate ies copilași spălați, pieptănați și îmbrăcați în uniforme, cu ghiozdane atârnându-le până la genunchi, atât de convinși de misiunea lor nobilă de școlari, încât nu zâmbesc aproape niciodată.

Uneori, la un chai masala de 5 rupii, preparat la colț de stradă în oale de aluminiu, lumile acestea bine delimitate social din Mumbai se întâlnesc, dialoghează, respiră același aer, fără să le pese că, de fapt, fumează involuntar.

Îmbrăcat în costum impecabil, reprezentantul de vânzări de la Jaguar stă lângă un ricșar hâtru, în cămașă kaki, alături de care un sărman din Dharavi fumează bidi, țigara săracului, așezat pe un sac de rafie plin cu pet-uri compactate, în timp ce, lângă el, un musulman în dhoti alb privește în gol, așteptând să se întâmple ceva, de pildă ca străinul din preajma lui, ce pare contopit cu această umanitate diversă și generoasă, de la care ia lecții gratuite privind arta de a trăi, să soarbă fericit din al treilea ceai al zilei.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€