Multe feluri de prăjituri au fost înghiţite de valurile istoriei. Nu şi Broscuța

Voicu Bojan

Reporter

Aveam vreo 5 ani când am făcut cunoştinţă cu Broscuţa, dar bănuiala mea este că această prăjitură simpatică există încă de la Facerea lumii.

Multe feluri de prăjituri au fost înghiţite de vreme, dar nu şi ea. Broscuța înfruntă imperii, intemperii şi are maximă toleranţă la primari dintre cei mai năstruşnici, fie ei şi tricolori, pe care îi şi schimbă cu nonşalanţă.

După ceva vreme, a apărut chiar şi concurenţa – Mămăruţa şi Ariciul, fabricate din acelaşi material, doar cu glazura schimbată, fie roz, fie maro.

Nu se compară, n-au nici o şansă. Am testat recent Ariciul şi am avut două ore senzaţia că am înghiţit un fir cu plumb, apoi, încă două, că am înghiţit un arici adevărat.

Într-o vreme, Clujul îşi căuta un brand şi l-a găsit pe regele Matia Corvinul. E frumos, dar, după gustul meu, cam ambiguu: mamă italiană, tată român, rege al ungurilor care se mai şi bătea cu moldovenii, hmmm.

Eu cred că adevăratul brand al oraşului e Broscuţa, dar nu zic nimănui, să nu mă creadă nebun.

Cu Broscuţa nu e nimic ambiguu: ea este ceea ce este – suma tuturor marginilor de prăjituri la grămadă, amestecate cu rom, peste care se toarnă o glazură verde şi în final i se pun doi ochi.

Unul dintre visurile copilăriei mele, care pare să nu se fi terminat odată cu copilăria, a fost să o cunosc pe acea tanti cofetar care pune la final ochii la Broscuţe. E încoronarea, momentul culminant al acestui produs desăvârşit, genial în simplitatea lui.

Dacă vrei să fii sincer cu o Broscuţă, nu o comanzi niciodată la farfurie. Se jigneşte. Asta merge la prăjiturile de conversaţie, gen Doboş, Diplomat sau Tiramisu.

Indicaţia pentru Broscuţă trebuie să fie precisă: „la mână, vă rog”. Înghiţitul ei durează cam 5-6 muşcături şi maximum 150 de metri, depinde de iuţeala mersului. Atenţie la gradul de însiropare, fiindcă se poate lăsa cu degete lipicioase.

În anii ’80 − cei mai nefericiţi, în general, nu doar pentru ea −, săraca Broscuță era băloasă, avea un gust îndoielnic, ochii strâmbi și glazura ca o tencuială crăpată.

Dar a rezistat.

După ultimul studiu de piaţă realizat săptămâna trecută, Broscuţele contemporane se prezintă în felul următor: în primul rând, raportez cu bucurie că nici o cofetărie nu-şi permite să nu le fabrice – ar fi sinonim cu falimentul. Și moral şi economic.

Am cercetat trei cofetării, toate centrale. În fiecare, dragele de ele stăteau la vedere în raftul din dreapta sus. La Carpaţi costă 3 lei şi sunt zvelte ca nişte balerine. La Dana costă 3,3 lei şi sunt grase şi zâmbăreţe. La Nicola costă 3,5 lei şi au o privire răpitoare.

La gust cam seamănă toate, iar nuanţele de glazură diferă uşor.

Legăturile chimice, sociale, artistice și conceptuale ale industriei chimice din România, într-o expoziție ce vine de la Timișoara la București (P)

Al treilea capitol al programului Design Signals - după automotive (2023) și textile (2024) - îi e dedicat și ajunge la București, la Bucharest Design Festival, între 28 mai și 21 iunie. Am vorbit cu Oana Simionescu, directoarea FABER, despre ce s-a întâmplat în treizeci de ani de industrie chimică românească, de ce statul e „marele absent și marele prezent", și ce mai poate face designul cu o industrie care pare că a rămas în urmă.

De la „plecăm azi“ la „avem asigurare?” Cum se schimbă vacanțele în cuplu când apar copiii (P)

Georgiana și Ionuț sunt doi părinți din București, cu doi băieți de 3 și 5 ani. Experiențele lor, prezentate în acest material, construiesc o realitate pe care mulți părinți o împărtășesc, dar o descoperă pe parcurs: în vacanțele de familie, protecția e o necesitate care aduce liniște. 

Le-am dus pe toate „la mână” în studio şi le-am transformat în fotomodele. Le-am privit drăgăstos de aproape şi le-am întors pe toate feţele. Le-am fotografiat pe rând şi în grup, apoi am înscenat o idilă: un triunghi amoros clasic, după modelul Shakespeare.

Carpaţi o iubeşte pe Dana. Ea zâmbeşte până la urechi de fericire. Nicola îi priveşte şi suferă cumplit. Din ochi i se prelinge o lacrimă şi jură să se răzbune. Finalul e într-adevăr tragic – le-am mâncat pe toate trei împreună cu copiii.

Aşadar, dragii mei, ţineţi minte de la mine. Clujul e un oraş minunat, unic în lume. În el şi numai în el se creează Broscuţele. Copiii şi oamenii mari le mănâncă sistematic. De zeci de ani.

De-a lungul vremii, primari se vor schimba, noi edificii se vor înălţa, multă apă pe Someş va curge, ba chiar se vor inventa prăjiturile pentru slăbit, dar ea, Broscuţa, nu va pieri niciodată. În veci fie pomenit numele ei. Amin.