Mugur Isărescu, ofiţer deplin conspirat. Reţeaua DIE de la Institutul de Economie Mondială

Emilia Şercan

Senior Editor

Surse din fosta Direcţie de Informaţii Externe (DIE) a Securităţii susţin că guvernatorul Băncii Naţionale a României, Mugur Isărescu (67 de ani), ar fi fost ofiţer acoperit în cadrul Institutului de Economie Mondială (IEM).

El ar fi fost recrutat ca ofiţer în 1971, când se pregătea să-şi finalizeze studiile de la Academia de Ştiinţe Economice, şi în acelaşi an a fost angajat la IEM.

Istoria acestui Institut a intrat în atenţia publică după ce ziarul România liberă a publicat documente din care reiese că, pe vremea când era angajat la IEM, Mugur Isărescu a semnat note informative sub numele de cod „Manole”.

Surse din SRI ne-au declarat că, după apariţia articolelor din România liberă, în cadrul SRI s-a declanşat o anchetă pentru identificarea persoanei care s-a ocupat de inventarierea documentelor, pe motiv că aceasta nu ar fi „periat” suficient de bine dosarul Institutului de Economie Mondială înainte de a-l trimite la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), în anul 2008.

Documente aflate în arhiva CNSAS demonstrează că Institutul de Economie Mondială a funcţionat ca una dintre instituţiile deplin conspirate ale spionajului extern din perioada regimului Ceauşescu.

În cadrul IEM funcţiona şi o divizie specială, folosită pentru legendarea şi trimiterea în străinătate a unor ofiţeri acoperiţi, căreia i s-a dat numele de „Grupul Operativ Negoiu”.

De-a lungul timpului, Departamentul Securităţii Statului a deschis cel puţin trei dosare care au vizat IEM, aşa cum reiese din documentele de la CNSAS.

Unul a fost Dosarul de obiectiv „Fundaţia”, iar celelalte două au avut denumire identică – Dosarul de obiectiv „Institutul de Economie Mondială”.

Două dintre dosare au fost deschise de UM 0544 (Centrul de Informaţii Externe) şi erau axate pe probleme de contrainformaţii, pe când cel de-al treilea a fost deschis de Direcţia a III-a de Contraspionaj a Securităţii.

Documentele arată că, din aproximativ 170 de angajaţi ai Institutului, mai mult de o treime – circa 60, în anul 1979 – erau ofiţeri acoperiţi ai UM 0544.

Dosarele de Securitate ale Institutului de Economie Mondială se găsesc la CNSAS, incluse în fondul documentar al Dosarului de obiectiv „Agerpres”. La CNSAS nu se află însă şi un Dosar de personal al lui Mugur Isărescu.

Cea mai mare teamă a candidaților la Cotroceni. 3 lucruri pe care ar trebui să le înțeleagă viitorul președinte al României despre droguri

Candidații la președinție se feresc să abordeze cu adevărat problema drogurilor și se ascund în spatele unor răspunsuri vagi, deși susțin că înțeleg problema cu care se confruntă România.

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

Surse din SRI ne-au explicat că, procedural, dacă o persoană cu o anumită calitate în fosta Securitate a rămas în activitate şi după 1990, dosarul său de dinainte de 1989 nu se declasifică şi nici nu se predă la CNSAS.

Recrutarea lui Mugur Isărescu

1971 a fost primul an, potrivit surselor noastre, în care Securitatea a recrutat studenţi ce urmau să absolve Facultatea de Comerţ Exterior din cadrul ASE, cu scopul de a-i infiltra ca ofiţeri acoperiţi la Institutul de Economie Mondială.

La vremea respectivă, absolvenţii erau obligaţi să meargă în provincie pentru un stagiu de doi ani. La cererea DIE, primul-ministru al României, Ion Gheorghe Maurer, a semnat o derogare de la această regulă pentru patru studenţi de la Facultatea de Comerţ Exterior, astfel încât, după absolvire, aceştia să poată fi încadraţi direct la IEM.

Primul selectat şi inclus pe lista DIE a fost Eugen Dijmărescu, studentul cu cea mai mare medie din promoţia sa. După 1990, el avea să devină, printre altele, ministru de Finanţe şi viceguvernator al BNR.

Sursele noastre afirmă că Mugur Isărescu nu s-a aflat printre opţiunile iniţiale, însă pentru el a intervenit colonelul Victor Dorobanţu, comandantul Centrului de Cifru şi Comunicaţii Cifrate din DIE.

În anii ’60, Dorobanţu fusese coleg la Ambasada României din Washington cu Mihai Croitoru, cumnatul lui Mugur Isărescu, între familiile lor legându-se o strânsă prietenie.

Aceleaşi surse susţin că Victor Dorobanţu a intervenit la ofiţerul DIE care se ocupa de selecţia viitorilor absolvenţi de ASE. Pentru a-i mări şansele, Dorobanţu l-a prezentat pe Mugur Isărescu ca fiind „nepotul său” şi a insistat să se numere printre cei patru studenţi aleşi.

Isărescu a fost a cincea persoană pe lista absolvenţilor Facultăţii de Comerţ Exterior care au fost selectaţi pentru a deveni ofiţeri acoperiţi ai spionajului extern la Institutul de Economie Mondială.

Premierul Maurer a aprobat, în final, lista cu cinci nume propuse de DIE, deşi acceptul său iniţial vizase doar patru persoane.

Aceleaşi surse susţin că, în martie 1990, Isărescu a fost trimis ca secretar II la Ambasada României din SUA la intervenţia aceluiaşi ofiţer DIE care îl selectase în 1971, deşi acesta nu era diplomat de carieră.

Numirea lui Isărescu, în 1990, în poziţia de guvernator al BNR a fost făcută la recomandarea aceluiaşi ofiţer DIE, însă purtătorul de mesaj a fost Paul Niculescu-Mizil, mai precizează sursele noastre.

Înalt demnitar în regimul Ceauşescu, fost viceprim-ministru şi membru al Comitetului Politic Executiv al PCR din 1965 până în 1989, Paul Niculescu-Mizil ar fi fost cel care l-a convins pe Ion Iliescu să îl numească guvernator pe Isărescu, pe atunci în vârstă de 40 de ani.

O altă propunere făcută de Niculescu-Mizil la recomandarea aceluiaşi ofiţer DIE, şi acceptată de Ion Iliescu, a fost numirea lui Eugen Dijmărescu ca ministru în guvernul Petre Roman.

Contactat pentru a-şi exprima punctul de vedere, Mugur Isărescu a transmis prin intermediul Biroului de Presă al BNR refuzul său de a face orice comentariu pe marginea acestui subiect.

Eugen Dijmărescu nu a putut fi contactat până la publicarea articolului.

Cine este Eugen Dijmărescu

Foto: foxcrawl.com

Eugen Dijmărescu s-a pensionat în decembrie 2016 din funcţia de director general al Fondului de Garantare a Depozitelor Bancare, pe care o deţinuse începând din 2009.

După Revoluție, în perioada ianuarie-martie 1990, a fost director la Institutul de Economie Mondială.

Apoi a fost de mai multe ori ministru: ministru însărcinat cu Orientarea Economică (1990), ministru al Economiei și Finanțelor (aprilie – septembrie 1991), ministru delegat pentru Comerţ (2003 – 2004). A fost deputat FSN (1990 – 1992) şi senator PD (1992 – 1994).

În 1994 s-a retras din politică după ce a fost numit ambasador al României în Japonia, poziţie ocupată până în 1999. Între 2004 şi 2009 a fost viceguvernator al Băncii Naționale a României.

Cumnatul Croitoru

Cumnatul lui Mugur Isărescu, Mihai Croitoru, fost ofiţer DIE, a deţinut în anii ’60 diverse funcţii de conducere la Ambasada României din SUA.

În anii ’70 a fost mutat la Ambasada din Marea Britanie, de unde, potrivit relatărilor presei, a fost retras în 1978, la cererea Foreign Office – Ministerul de Externe de la Londra –, care l-a suspectat de spionaj.

Mihai Croitoru a lucrat apoi în Ministerul Comerţului Exterior, ca şef de cabinet al ministrului, poziţie rezervată exclusiv cadrelor DIE/CIE, iar în ianuarie 1990 a fost retrimis la Ambasada de la Washington, unde a fost coleg cu cumnatul său, Mugur Isărescu, timp de şase luni.

Ulterior a fost numit ambasador în Norvegia, iar în mandatul de ministru de Externe al lui Mircea Geoană (2001 – 2004), a ajuns director general în Ministerul Afacerilor Externe (MAE).

În 1991, după ce Mugur Isărescu a devenit guvernator, la BNR a fost angajat fiul lui Mihai Croitoru (şi, deci, nepot al lui Isărescu), Cristian Croitoru. Acesta a fost mai întâi şef serviciu în Direcţia Informatică, fiind promovat ulterior director adjunct, poziţie ocupată până în 1995, când a părăsit BNR.

Pila Dorobanţu

La începutul anilor ’60, Victor Dorobanţu a făcut parte din celebra reţea de spionaj „Caraman”.

Creată şi dirijată de Mihai Caraman, reţeaua de spioni români a reuşit să penetreze NATO la sfârşitul anilor ’50 şi în anii ’60, dând o grea lovitură de securitate Alianţei Nord-Atlantice.

La mijlocul anilor ’60, Victor Dorobanţu a lucrat la Ambasada României în SUA, în anii ’80 a ocupat funcţia de director al Serviciului Paşapoarte, iar ulterior a fost şef Serviciu în cadrul Securităţii Municipiului Bucureşti.

În 2006, CNSAS a emis o decizie prin care a stabilit că Victor Dorobanţu a fost agent al poliţiei politice comuniste şi a adus atingere unor drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului.

Fiul lui Victor Dorobanţu, Remus Dorobanţu, a lucrat şi el în Banca Naţională a României începând cu 1991, fiind angajat la scurt timp după numirea lui Mugur Isărescu în funcţia de guvernator.

Între 1991 şi 1995 a fost şef de departament, iar între 1995 şi 1997 a fost director în BNR, potrivit profilului său personal de pe LinkedIn.

Remus Dorobanţu a plecat din BNR pentru a ocupa poziţia de vicepreşedinte al Bancorex, fosta bancă de comerţ exterior comunistă, condusă la acel moment de Vlad Soare, la rândul său fost ofiţer DIE, potrivit relatărilor presei.

Obiectivul „Institutul de Economie Mondială”

Institutul de Economie Mondială a fost, în anii ’70 şi ’80, principala instituţie de acoperire a DIE/CIE, ramura Securităţii care se ocupa de spionajul extern, aşa cum reiese din documentele aflate la CNSAS.

Potrivit unor surse din fosta Securitate şi documentelor aflate în arhiva CNSAS, în Institutul de Economie Mondială existau în paralel:

Dosarul „Fundaţia”

Departamentul Securităţii Statului a deschis, de-a lungul timpului, cel puţin trei dosare care au vizat Institutul de Economie Mondială.

Din documentele studiate la CNSAS reiese că primul dosar de Securitate care a vizat activitatea IEM a fost deschis pe 24 iunie 1974 şi era un dosar axat pe contrainformaţii.

La acel moment, se numea Institutul pentru Studierea Conjuncturii Economice Internaţionale (ISCEI), denumire care avea să se transforme în Institutul de Economie Mondială abia în 1976.

Dosarul, unul de obiectiv, a primit numele „Fundaţia”.

Acest dosar a fost deschis, aşa cum reiese din documente, cu scopul de a preveni recrutarea angajaţilor Institutului de către spionii altor state, în special ai SUA şi ai Marii Britanii, şi pentru a contracara scurgerile de informaţii.

Contrainformaţiile

Cel de-al doilea dosar de obiectiv a fost deschis de Centrul de Informaţii Externe, prin UM 0195, cinci ani mai târziu, la data de 7 iunie 1979.

În acest dosar se găsesc documente din care se poate reconstitui activitatea Institutului din două perspective – cea a atribuţiilor de spionaj extern, dar şi cea de contrainformaţii, adică de protecţie internă.

UM 0195 avea denumirea oficială de Secţia Control şi Verificări Speciale pentru Centrul de Informaţii Externe (CIE), fiind o unitate de contrainformaţii.

Potrivit unor documente oficiale citate în cartea „Securitatea (1948 – 1989). Monografie”, coordonată de Florin Banu şi Liviu Ţăranu şi apărută în 2016 sub egida CNSAS, UM 0195 era o unitate a CIE, înfiinţată pentru supravegherea şi controlul cadrelor aflate la conducerea CIE, dar şi a celor aflate în misiune în străinătate.

UM 0195 a fost creată la scurt timp după defectarea lui Ion Mihai Pacepa, în iulie 1978, prin ordinul ministrului de Interne nr. 1117/25.09.1978. Scopul său era de a preveni trădările din aparatul românesc de informaţii externe.

În cartea „A patra ipoteză”, semnată de Liviu Tofan, se precizează că UM 0195 era urmaşa UM 0255/F, unitate de contrainformaţii externe, care a funcţionat sub acest indicativ până la defectarea lui Pacepa.

Cu alte cuvinte, UM 0195 se ocupa cu urmărirea operativă a ofiţerilor CIE, astfel încât să se descopere sau să se prevină o eventuală recrutare a acestora de către servicii străine de spionaj, acţionând ca o unitate de protecţie internă.

„Grupul Operativ Negoiu”

În Raportul cu propuneri pentru deschiderea Dosarului de obiectiv „Institutul de Economie Mondială”, semnat de colonelul de Securitate Florin Ionescu, se menţiona că schema de organizare a Institutului prevedea 170 de salariaţi, la acel moment fiind ocupate efectiv 150 de posturi.

În raport este precizată importanţa Institutului în structura de spionaj extern: Institutul de Economie Mondială era principala instituţie de acoperire a Centrului de Informaţii Externe.

Documentul menţionează că Institutul era folosit în mod legal „pe linia muncii de informaţii externe”, în baza articolului 4 din Anexa nr. 3 a Decretului 426/1976, în care se stipula că:

„În cadrul Institutului de Economie Mondială funcţionează Oficiul pentru Studierea Dezvoltării Economiei Mondiale (OSDEM), unitate bugetară condusă de un director adjunct”.

Din documentele aflate în dosarul de obiectiv reiese că Oficiul pentru Studierea Dezvoltării Economiei Mondiale era folosit pentru acoperirea misiunilor de spionaj, denumirea legendată fiind „Grupul Operativ Negoiu”.

Legendare înseamnă crearea unui scenariu, a unei situaţii fictive, cu scopul de a conspira misiuni sau persoane care acţionează sub acoperire.

În anii ’80, şeful „Grupului Operativ Negoiu” era rezidentul „Neagu”. Identitatea acestuia nu a putut fi încă stabilită din studierea documentelor disponibile la CNSAS.

Raportul mai precizează că „pentru coordonarea muncii specifice, în cadrul Institutului funcţionează un grup operativ, format din 4 ofiţeri aparţinând UM 0544”.

Potrivit CNSAS, UM 0544 reprezintă indicativul numeric pentru Centrul de Informaţii Externe, fosta DIE, reorganizată după defectarea lui Ion Mihai Pacepa în 1978.

Dovada că Institutul de Economie Mondială a funcţionat ca unitate deplin conspirată a Securităţii reiese din acelaşi raport:

„În decursul anilor au fost introduşi la acoperire în acest Institut şi au plecat la post 53 de cadre. În prezent (n.r. – anul 1979) se află în pregătire 6 ofiţeri”.

Ce este Dosarul de Obiectiv

Potrivit CNSAS, Dosarul de Obiectiv sau Dosarul de Problemă cuprindea materiale privind supravegherea informativă a unor instituţii sau grupuri mari de persoane, prin acţiuni operative de largă acoperire care erau orientate tematic („artă-cultură”, „învăţământ” sau „tineret studios”, „culte-secte”, „evazionişti” etc) sau în funcţie de profilul instituţiilor sau unităţilor economice de interes pentru Securitate.

Dosarele de Problemă se deschideau la propunerea unităţilor centrale de profil, cu aprobarea Ministrului de Interne, iar Dosarele de Obiectiv se deschideau la propunerea şefilor de unităţi, pentru instituţiile sau întreprinderile din aria de competenţă. Aceste dosare erau arhivate în Fondul Documentar.

Institutul care nu putea fi controlat

În 1969, prin Hotărârea nr. 2307 a Consiliului de Miniştri, semnată de Ion Gheorghe Maurer, s-a decis exceptarea Institutului de la controlul organelor de stat în privinţa planificării economice şi financiare, finanţării şi deservirii bancare, pentru a se evita ca activitatea Institutului, mai ales a OSDEM, să fie supusă controalelor de stat.

Totuşi, doi ani mai târziu, prin Decretul nr. 313 din septembrie 1971 se prevedea faptul că Ministerul Finanţelor exercită control „asupra activităţii economico-financiare a tuturor organelor administratiei de stat”.

Aşa se face că, după un timp relativ scurt, la Institut a apărut o echipă desemnată să verifice activitatea economico-financiară a acestuia.

Acest fapt a fost raportat imediat „organului de informaţii externe”, care a decis soluţionarea situaţiei cu ajutorul fostului general-maior Eugen Luchian – prieten al lui Ion Mihai Pacepa şi singurul personaj prezentat pozitiv în cartea „Orizonturi Roşii” –, la acea vreme şeful sectorului special din cadrul Secretariatului General al Consiliului de Miniştri şi consilier al lui Ion Gheorghe Maurer.

După această intervenţie, echipa de control a verificat doar activitatea Institutului, nu şi pe cea a OSDEM.

„Menţionăm că activitatea financiar-contabilă a OSDEM a fost verificată de fond numai de organul de control financiar intern din cadrul organului de informaţii externe.”

Lucrătorul bun şi lucrătorul slab al Securităţii

Documentele aflate în dosar descriu indirect atmosfera din interiorul Institutului de Economie Mondială.

Chiar dacă nu toţi angajaţii erau ofiţeri acoperiţi ai CIE, exista o stare generalizată de suspiciune, toată lumea suspectând pe toată lumea de apartenenţă la Securitate.

Într-o Notă din 30 iunie 1979, dată de colaboratorul „Fulga” şi preluată de colonelul Florin Ionescu, au fost adunate o serie de informaţii cu privire la opinia angajaţilor despre existenţa în Institut a unor „lucrători ai Securităţii”.

„Există printre lucrătorii mai vechi ai Institutului formată o opinie asupra prezenţei în Institut a unor lucrători care, în acelaşi timp, ar fi şi lucrători ai Securităţii.

Ei nu au dovezi palpabile, pornite, cum s-ar spune, de la nişte deconspirări evidente, ci opinia lor s-a format în timp, treptat, din frânturi de evenimente sau manifestări puse cap la cap, opinie care, odată formată asupra unei persoane, este greu să le fie infirmată printr-o comportare atentă a persoanei în cauză, ci mai degrabă se transformă într-o apreciere de genul: ăsta este lucrător bun al Securităţii sau ăsta este unul mai slab.”

Colaboratorul „Fulga” afirmă în respectiva Notă că angajaţii făceau apropouri repetate despre colegi de-ai lor, care lăsau să se înţeleagă că unii erau „lucrători ai Securităţii”.

„Aluziile lor se referă, pe de o parte, la dubla calitate (de lucrători ai Institutului şi în acelaşi timp de lucrători ai Securităţii) a unor persoane din conducerea Institutului, iar, pe de altă parte, a unor persoane din rândul cercetătorilor Institutului.”

Deconspirarea din fişele autobiografice

Într-o Notă datată 3 noiembrie 1979 şi semnată de colonelul Florin Ionescu, se făcea analiza cauzelor care ar fi putut favoriza deconspirarea faptului că Institutul de Economie Mondială era folosit pentru acoperirea cadrelor care lucrau în UM 0544 şi erau legendate pe această instituţie.

De exemplu, unii ofiţeri ai CIE, pentru a le ascunde rudelor care lucrau în comerţul exterior faptul că erau ofiţeri acoperiţi, le-au spus acestora că erau angajaţi la Institutul de Economie Mondială.

Rudele, obligate să completeze fişe autobiografice la serviciu, au menţionat că au membri din familie care lucrează la Institutul de Economie Mondială, completând datele aşa cum le fuseseră prezentate.

Dacă se întâmpla ca rudele păcălite să plece în străinătate sau să fie promovate, organele de partid şi serviciile de cadre erau obligate să facă verificări directe la IEM, ajungând, astfel, la ofiţerii deplin conspiraţi.

Procedura implica verificarea dosarului de cadre al celui vizat (ofiţerul deplin conspirat), dar şi discuţii cu şeful acestuia, secretarul de partid şi preşedintele sindicatului.

În Notă se menţionează că, din această cauză, s-a ajuns ca aproximativ 30 de ofiţeri deplin conspiraţi să fie verificaţi de serviciile de cadre din diverse alte instituţii.

„Întrucât la serviciul de cadre al «Fundaţiei» şi la cele similare din unităţi nu există dosare legendă pentru ofiţerii acoperiţi, care să poată fi puse la dispoziţia celor interesaţi, se produc, în cele mai multe cazuri, situaţii nedorite şi chiar suspiciuni asupra apartenenţei reale a celor verificaţi.”

Ca să se evite verificarea ofiţerilor acoperiţi, erau inventate diverse scuze, cum că şeful cadrelor de la IEM lipseşte sau este într-o şedinţă, că dosarul se află la un „organ superior” şi nu poate fi consultat sau că persoanele de la care ar trebui să se ceară informaţii sunt plecate.

Într-o însemnare olografă de pe acea notă se precizează că „s-au cerut verificări de acest gen pentru 21 cadre, din care: UM 0199 – 1; UM 0208 – 8; UM 0201 – 12”.

UM 0199 era indicativul Secţiei I a CIE, care se ocupa de ţările capitaliste europene. UM 0208 era indicativul pentru Secţia a III-a a CIE, care se ocupa de principalele ţări nesocialiste din Asia şi Africa, iar UM 0201 era indicativul Secţiei a II-a a CIE, care se ocupa de principalele ţări capitaliste din America de Nord şi America de Sud.

Sursa „Manole”

În documentele oficiale ale Institutului de Economie Mondială aflate la CNSAS, Mugur Isărescu apare în calitate de sursă care furniza note informative pentru Securitate, cu numele conspirativ „Manole”.

Este posibil ca un ofiţer deplin conspirat, aşa cum afirmă sursele noastre că era Mugur Isărescu, să fie în acelaşi timp şi sursă?

Este posibil, susţin mai mulţi istorici, cercetători şi foşti ofiţeri din DIE/CIE consultaţi în legătură cu procedurile şi modalitatea de operare folosite de diverse structuri ale Securităţii.

Prin „sursă”, potrivit Dicţionarului de termeni elaborat de CNSAS, se înţelege o persoană inclusă într-o reţea informativă sau care furniza informaţii Securităţii.

Şi totuşi, cum ar fi fost posibil ca un ofiţer deplin conspirat, care avea misiuni speciale şi specifice, să ajungă sursă, să dea note informative despre colegi sau să facă rapoarte despre cetăţenii străini cu care interacţiona?

Un ofiţer acoperit se afla în legătura unui singur cadru de Securitate, calitatea sa reală şi misiunile pe care era împuternicit să le execute fiind cunoscute doar de către acesta din urmă.

În situaţia în care un alt ofiţer de Securitate, care se ocupa de o reţea informativă dintr-o anumită instituţie, îi propunea ofiţerului deplin conspirat să devină sursă, acesta nu putea refuza.

Surse din fostul DIE ne-au explicat că un eventual refuz al unui ofiţer acoperit ar fi atras atenţia asupra sa şi ar fi putut duce la o eventuală deconspirare.

Cum Institutul de Economie Mondială era principala instituţie de acoperire a Centrului de Informaţii Externe, activitatea angajaţilor presupunea contacte permanente cu diverşi cetăţeni străini, diplomaţi sau ziarişti, astfel încât Securitatea a creat o reţea de contrainformaţii în interiorul instituţiei.

Notele date de Mugur Isărescu sub numele de cod „Manole” figurează în dosarul deschis de UM 0195, unitate de contrainformaţii, care se ocupa cu prevenirea trădărilor din aparatul de spionaj extern.

În Dosarul de obiectiv „Institutul de Economie Mondială” nu se află, însă, un angajament de colaborare semnat de Mugur Isărescu şi nici un dosar personal care să îl vizeze.

După defectarea lui Ion Mihai Pacepa, adjunct al şefului DIE, Securitatea a început să creeze mai abitir reţele de contrainformaţii, adică de protecţie internă, pentru a preveni alte acte de trădare.

Reţelele contrainformative aveau scopul de a monitoriza unităţile militare sau instituţiile în care existau ofiţeri acoperiţi, astfel încât să fie ţinute sub observaţie în special interacţiunile acestora cu cetăţenii străini.

Reţeaua

Într-o Notă din 27 martie 1986, care analiza situaţia contrainformativă a IEM, se menţionează că reţeaua din interiorul Institutului avea 2 rezidenţi, 9 colaboratori, 21 de surse, 13 relaţii operative, o gazdă – casă de întâlniri şi o casă conspirativă, aflate în legătura locotenentului major Ioan Filip.

Potrivit documentelor din Dosarul de obiectiv „Institutul de Economie Mondială”, reţeaua informativă trebuia să urmărească dacă cetăţenii străini erau primiţi în alte spaţii decât cele de protocol sau dacă angajaţii întreţineau relaţii neoficiale cu aceştia.

În dosarul IEM se află mai multe Dosare personale, însă niciunul al vreunei persoane cunoscute care a ocupat poziţii publice după 1989, precum Eugen Dijmărescu, Napoleon Pop sau Petru Rareş, cu toţii colegi, în diferite perioade, cu Mugur Isărescu la Banca Naţională.

Un alt amănunt interesant este faptul că la dosar nu se află nicio notă dată de vreun alt coleg care să îl vizeze pe Mugur Isărescu.

Spionarea diplomaţilor americani

În aceeaşi Notă din 27 martie 1986, care analiza situaţia contrainformativă a Institutului de Economie Mondială, se precizează că acesta era „instituţie de acoperire pentru cadrele CIE şi unele activităţi ale UM 0195”.

În document se menţionează că existenţa şi activitatea Institutului de Economie Mondială, dar şi a „Grupului operativ Negoiu” îi erau cunoscute „trădătorului Vintilă” – numele de cod atribuit de Securitate lui Ion Mihai Pacepa după defectare.

Tot în document sunt trasate o serie de sarcini astfel ca munca informativ-operativă să se desfăşoare pentru „cunoaşterea, contracararea şi prevenirea acţiunilor ostile desfăşurate de serviciile de spionaj străine împotriva cadrelor ori a muncii speciale sau de natură să prejudicieze interesele politico-economice ale R.S. România”.

Documentele mai arată că Mugur Isărescu – sursa „Manole”, dar şi Eugen Dijmărescu – sursa „Dima” aveau misiuni clare de identificare a spionilor străini, în special cei care acţionau prin ambasadele SUA şi a Marii Britanii, şi de dezinformare a diplomaţilor străini.

Surse din fostul DIE ne-au explicat că una dintre liniile operative ale unităţilor de contrainformaţii, pe lângă împiedicarea trădării, era dezinformarea.

„Surse cu posibilităţi informative în rândul cetăţenilor străini şi al diplomaţilor diverselor ambasade din Bucureşti şi dirijarea lor pe lângă aceştia. Pentru început se va acţiona prin sursele «Manole» şi «Dima» pe lângă diplomaţi de la ambasada SUA şi Angliei, unde sunt cunoscuţi şi invitaţi frecvent.”

În cadrul aceluiaşi document sunt făcute şi alte propuneri, care, sub justificarea apărării secretului de stat, urmăreau „dirijarea reţelei informative cu posibilităţi” pentru spionarea unor colegi de serviciu.

Astfel, sursa «Manole» este menţionată de mai multe ori în legătură cu obţinerea unor date despre „activitatea, comportarea, comentariile, relaţiile şi legăturile” mai multor colegi de serviciu, menţionaţi în acte tot cu nume de cod.

Din documentele consultate la CNSAS reiese că Mugur Isărescu a dat cel puţin 14 note informative despre colegii de la Institutul de Economie Mondială.

Numărul acestora este posibil să fie mai mare, ţinând cont de faptul că ziarul România liberă a descoperit şi alte documente (care pot fi citite aici şi aici).

Note date de sursa „Manole”
despre colegii de la Institutul de Economie Mondială

Bălţatu Laurenţiu – 29 februarie 1980

Ciobanu Cornel – 2 martie 1980

Radu Titircă – 25 septembrie 1981

Victor Babiuc – 4 februarie 1980

Victor Babiuc – 29 august 1987

Iulian Dănescu – 15 februarie 1983

Iulian Dănescu – 5 septembrie 1986

Irina Dumitriu – 9 septembrie 1985

Irina Dumitriu – 16 decembrie 1987

Eugen Dijmărescu – 25 ianuarie 1980

Eugen Dijmărescu – 8 martie 1988

Eugen Dijmărescu – 28 august 1986

Eugen Dijmărescu – 26 august 1987

Eugen Dijmărescu – 26 ianuarie 1989

„Vânătoarea” de agenţi CIA

Într-o Notă-raport din data de 19 aprilie 1982, înaintată ministrului de Interne Tudor Postelnicu, în subordinea căruia se afla şi Securitatea, era prezentată situaţia unor diplomaţi ai ambasadei SUA.

Aceştia erau suspectaţi a fi agenţi CIA interesaţi de angajaţii Institutului de Economie Mondială, care era din nou prezentat ca fiind „instituţie de acoperire a UM 0544”.

Documentul indică faptul că mai mulţi angajaţi ai Institutului erau „cultivaţi intens” de diplomaţii americani, printre aceştia numărându-se Mugur Isărescu, Eugen Dijmărescu, Radu Titircă – cercetători, Aurel Ghibuţiu – şef sector, sau Iulian Dănescu – director adjunct.

„Interesul deosebit al diplomaţilor americani faţă de Institutul de Economie Mondială şi personalul lui se explică şi prin faptul că acesta a fost cunoscut ca instituţie de acoperire de către mai mulţi trădători, foste cadre de Securitate”, se mai spune în Nota-raport.

Mai mulţi istorici şi cercetători ne-au declarat că Note precum aceasta arată faptul că dosarul este unul de contrainformaţii, mai ales prin natura măsurilor propuse:

„Garanţiile reciproce”

Într-un interviu apărut la finalul lunii februarie în Jurnalul Naţional, Mugur Isărescu afirmă că, atunci când a devenit prim-ministru (la sfârşitul lui 1999), a cerut analizarea activităţii Institutului de Economie Mondială. El mai spune că a scris „referinţe” despre colegi ca „garanţii reciproce”:

„Este adevărat că statutul neconvențional al IEM impunea salariaților o anumită rigoare. Cu atât mai mult cu cât am avut multe întâlniri în acea perioadă cu cercetători, cu jurnalişti străini, cu diplomați, și am plecat de mai multe ori în străinătate. Desigur, cu acceptul, așa cum era atunci, al instituțiilor statului. Și cu referințe pe care angajații le scriau între ei ca garanții reciproce”.

Dosarul de contraspionaj

Cel de-al treilea dosar de obiectiv a fost deschis de Direcţia a III-a cu câteva luni înainte de căderea regimului comunist, în 31 mai 1989, tot sub denumirea „Institutul de Economie Mondială”.

Direcţia a III-a de Contraspionaj a Securităţii avea ca obiectiv „organizarea şi desfăşurarea muncii informativ-operative în scopul prevenirii, descoperirii şi lichidării acţiunilor de spionaj şi trădare îndreptate împotriva R.S. România”.

Raportul de deschidere a dosarului a fost semnat de lt.-col. Gheorghe Manea, căpitan Dorel Ungureanu şi lt.-col. Emil Rădulescu şi aprobat de generalul-maior Aurelian Mortoiu. În document se precizează că, în acel moment, la IEM lucrau 170 de persoane.

Justificarea pentru deschiderea dosarului de obiectiv era dată de faptul că Institutul organiza acţiuni de informare a cetăţenilor străini, inclusiv diplomaţi, în chestiuni referitoare la relaţiile economice mondiale, dar şi de faptul că angajaţii Institutului se deplasau frecvent în străinătate pentru reuniuni internaţionale sau tratative comerciale.

„Din datele obţinute până în prezent rezultă interesul serviciilor de informaţii străine de a culege informaţii privind competenţa şi rolul Institutului în cadrul organismelor economice ale ţării noastre şi date de studiu despre cercetătorii români.

În vederea organizării unor măsuri complexe de prevenire a scurgerii de informaţii cu caracter secret, cât şi contracararea unor acţiuni ostile din partea serviciilor de spionaj străine, propunem a se deschide dosarul de obiectiv privind Institutul de Economie Mondială.”

Deschiderea acestui dosar de contraspionaj cu doar câteva luni înainte de căderea regimului comunist are două posibile justificări: fie este un dosar care dublează un dosar deschis deja, fie este un dosar nou – situaţie puţin probabilă.

Istoria administrativă
a Institutului de Economie Mondială

Institutul de Economie Mondială (IEM) este urmaşul Institutului pentru Studierea Conjuncturii Economice Internaţionale (ISCEI), înfiinţat ca organ al Consiliului de Miniştri, în baza Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 2839 din 26 decembrie 1968.

Printre atribuţiile ISCEI se număra elaborarea de studii cu caracter fundamental şi aplicativ în domeniul conjuncturii economice, dar şi întocmirea de „lucrări destinate organelor conducerii de partid şi de stat, Comitetului de Stat al Planificării şi Ministerului Comerţului Exterior”.

ISCEI avea printre priorităţi studierea activităţii Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), Piaţa Comună, Fondul Monetar Internaţional (FMI), Banca Mondială, Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER) etc.

Institutul pentru Studierea Conjuncturii Economice Internaţionale era condus de un director general, numit de Consiliul de Miniştri.

ISCEI avea dreptul să-şi trimită reprezentanţi oficiali permanenţi pe lângă organizaţiile şi organismele internaţionale, oficiile diplomatice şi reprezentanţele comerciale, oficiile şi birourile ONT, NAVROM şi TAROM sau în calitate de corespondenţi Agerpres, cu scopul de a rezolva problemele specifice Institutului.

Un alt lucru prevăzut de Hotărârea de înfiinţare era faptul că Institutul putea trimite corespondenţi permanenţi în străinătate, în calitate de observatori pe lângă instituţii şi organisme internaţionale considerate mai importante, „respectând normele legale în vigoare care se aplică de regulă în sectorul presei”.

La un an după înfiinţarea Institutului pentru Studierea Conjuncturii Economice Internaţionale, prin Hotărârea nr. 2306 a Consiliului de Miniştri din 18 decembrie 1969, semnată de preşedintele Consiliului, Ion Gheorghe Maurer, s-a decis reorganizarea ISCEI, astfel încât să funcţioneze ca o instituţie bugetară, cu personalitate juridică şi tutelară de plan, fiind scos de sub coordonarea Consiliului de Miniştri şi trecut în subordinea Ministerului Comerţului Exterior (MCE).

Atribuţiile Institutului urmau a fi stabilite de către Colegiul Ministerului Comerţului Exterior, iar numirea directorului general cădea în responsabilitatea ministrului Comerţului Exterior.

În noua structură, Institutul avea un Consiliu Ştiinţific, ai cărui membri erau numiţi tot de ministrul Comerţului Exterior. Din Consiliu făceau parte, pe lângă directorul general şi directorii generali adjuncţi, cadre de conducere din Ministerul Comerţului Exterior şi întreprinderile de comerţ exterior, cadre didactice din învăţământul superior, cercetători de la Institutul de Cercetări al Academiei RSR etc.

Prin aceeaşi Hotărâre s-a decis înfiinţarea, în cadrul Institutului, a unui Oficiu pentru Studierea Dezvoltării Economiei Mondiale (OSDEM), condus de unul dintre directorii generali adjuncţi ai Institutului.

În aceeaşi zi, preşedintele Consiliului, Ion Gheorghe Maurer, a semnat şi Hotărârea nr. 2307 prin care s-a decis exceptarea ISCEI de la controlul organelor de stat în privinţa planificării economice şi financiare, finanţării şi deservirii bancare.

Institutul de Economie Mondială a început să funcţioneze sub această denumire începând cu 1976.

Prin Decretul nr. 426 din 27 decembrie 1976 s-a decis reorganizarea Institutului pentru Studierea Conjuncturii Economice Internaţionale şi transformarea acestuia în Institutul de Economie Mondială.

Printre atribuţii acestuia se regăseau „cercetarea tendinţelor economice pe plan mondial şi realizarea unor studii zilnice privind evoluţia preţurilor la diverse produse pe pieţele internaţionale, destinate informării zilnice a conducerii superioare de partid şi de stat”.

Conducerea operativă a IEM

Institutul de Economie Mondială a fost condus de savantul Costin Murgescu, economist cu reputaţie internaţională. Una dintre poziţiile de director adjunct a fost ocupată de un ofiţer de Securitate cu o rapidă ascensiune, Gheorghe Marcu.

Potrivit fişei de cadre aflate la CNSAS, Marcu a fost numit director adjunct încă de la înfiinţarea Institutului, în 1969, precum şi şeful diviziei operative din cadrul IEM.

La 41 de ani, în 1972, a fost avansat la gradul de general-maior şi ocupa funcţia de adjunct al şefului DIE, potrivit documentelor din arhiva CNSAS.

Gheorghe Marcu a îndeplinit misiuni în Egipt şi Israel, a fost şef de rezidenţă la Londra, iar de la începutul anilor ’60 a fost unul dintre principalii negociatori din partea DIE în cadrul operaţiunilor speciale de vânzare a evreilor şi etnicilor germani derulate cu Israelul şi, respectiv, cu Germania Federală.

După defectarea lui Pacepa, Marcu a fost retras din aparatul DIE şi a fost numit comandantul Şcolii Militare pentru perfecţionarea ofiţerilor de Miliţie.

Potrivit unor relatări de presă, Marcu a fost profesor asociat la ASE şi deţine un doctorat în economie.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€