Moștenitoarea Palatului

Piața centrală din Cluj-Napoca - fostă a Unirii, apoi a Libertății, acum iarăși a Unirii - e înconjurată de clădiri care au aparținut nobilimii maghiare. Se numeau Palatul Jósika, Palatul Rhédey sau Palatul Wass.

După naționalizare, în câteva dintre aceste imobile au fost construite apartamente și s-au mutat familii, în timp ce parterul cu ieșire la stradă a rămas, ca în interbelic, spațiu pentru restaurante, cafenele sau bănci.

Cel mai mare și mai frumos dintre aceste imobile este fostul Palat Bánffy, vechi de aproape 250 de ani, unde funcționează, din 1956, Muzeul de Artă din Cluj-Napoca.

Din 1999 (de 16 ani!), prin decizie definitivă a instanței, proprietarul a trei pătrimi din această clădire de patrimoniu este Paraschiva Roșca, acum în vârstă de 88 de ani, care trăiește în județul Sibiu. Până acum, chipul ei n-a mai apărut în presă.

Care este povestea acestei retrocedări în natură, pe care statul o contestă încă? Și cum a ajuns o femeie simplă să moștenească fosta reședință de secol XVIII a guvernatorului Transilvaniei?

palatul banffy si corso

Imagine de arhivă: Palatul Bánffy, în anii '30 ai secolului trecut.

*

Paraschiva Roșca iese în fața casei și se așază pe o bancă de lemn. Toamna e bună cu ea și cu oasele ei bătrâne. E un soare cald care i se revarsă peste față și peste mâinile sprijinite în cârje.

"Mulți ani am. 87. Și împlinesc 88. Ba, să nu fie mulți înainte! Că mă dor picioarele, mă dor toate cele."

Soțul Paraschivei Roșca a murit în 1992. Un an mai târziu, a murit și fratele lui, cumnatul femeii.

Așa au ajuns ea și cele trei fiice ale sale moștenitoarele unei averi în jurul căreia, în perioada interbelică, se creaseră legende.

Personaj-cheie în povestea Palatului, dar mai întâi în familia lor de negustori din Săliște, a fost Nicolae Roșca, cumnatul decedat în '93 al Paraschivei Roșca.

Supranumit "Micul milionar", Nicolae Roșca a botezat și nășit vreo 200 de persoane din Săliște, din Sibiu, din Alba-Iulia și din Cluj, de la judecători la oameni simpli.

"Negustor o fost de copil, ca mamă-sa. Soacră-mea o avut o prăvălie aci. Și-apoi el avea afacerile în sânge. O fost mai deștept. Soacră-mea mai spunea: Ee, când a ajunge Niculae al meu la Cluj... Palatul i-o fost luat atuncia, în '50. Asta e soacră-mea, am o poză mare cu ea acolo. Era isteață, negustoriță mare", spune Paraschiva Roșca, cu ochii la un portret în ulei de unu pe unu care amintește de privirea aprigă a Marei lui Slavici.

Din tablou ne privește o femeie cu vestă și cu batic negru strâns tare în jurul capului, așa cum e portul sibienilor.

Nicolae Roșca (foto sus) făcea catrințe și pieptare specifice săliștenilor și le vindea în târguri. Le povestea celor din familie că tiparele costumelor populare le-ar fi primit moștenire de la un tovarăș de arme alături de care s-ar fi nimerit pe front.

Mai târziu, și-a dus meșteșugul la Alba-Iulia și a deschis un atelier în care mai multe femei confecționau jachete bărbătești de fâș la comandă.

Paraschiva Roșca ne arată poze cu un om îndesat, cu ochelari, care aduce cu George Maior, fostul șef al SRI-ului.

Nicolae Roșca a călătorit și a făcut afaceri în mai toate orașele și târgurile mari din Ardeal. Probabil așa l-a întâlnit, într-un anturaj comun, pe Dionisie Bánffy.

În enciclopedia Transindex se spune că, în 1927, Dionisie Bánffy, fiu al lui Albert Bánffy, a deschis o cinematecă în curtea interioară a Palatului din Cluj.

Paraschiva Roșca susține că cinematograful a fost, de fapt, o investiție a lui Nicolae Roșca. "Când erau tineri, ai mei au avut un cinematograf în Cluj. Bărbatu-meu făcea filmele, era proiecționist", spune ea.

Istoricul clujean Ucu Bodiceanu confirmă că în clădirea Palatului din Piața Unirii a existat un cinematograf Corso, care și-a schimbat numele în Capitol, iar în perioada 1940-1944, când nord-vestul Ardealului s-a aflat sub stăpânire maghiară, a devenit Mátyás Király (Regele Matei). Cinematograful a existat și după 1948, sub numele de Progresul, până la desființarea din 1970.

Extravaganțele negustorului Nicolae Roșca s-ar explica, spun rudele sale, prin faptul că era unul dintre puținii oameni prosperi din Transilvania anilor '30.

Nobilul Dionisie Bánffy scăpătase și avea patima jocului de cărți. "Cumnatu-meu era prieten cu Bánffy, dar ăsta sărăcise. Și când nu avea bani, îi dădea cumnatu-meu. A ținut și chitanțele, tot!", spune bătrâna doamnă.

Nicolae Roșca (al doilea din stânga), într-o fotografie de familie din anii '50. Foto: Arhiva personală.

Dionisie Bánffy nu a mai putut returna împrumuturile, care erau uriașe. Una dintre fiicele Paraschivei Roșca, Eugenia, spune că unchiul ei, Nicolae Roșca, i-ar fi dat peste 28 de kilograme de aur lui Bánffy.

Pentru că n-a putut înapoia această avere, Bánffy a fost de acord ca negustorul sibian să-și recupereze împrumutul în natură. Cu apartamente în Palat.

În perioada tulbure de la finalul războiului, când totul era pe cale să se schimbe în România, Nicolae Roșca nu a reușit să întabuleze proprietățile obținute de la Bánffy.

*

Dorin Lavu este unul dintre ginerii Paraschivei Roșca. Locuiește la Cluj și e mandatarul soacrei sale în procesele cu statul. "Eu l-am cunoscut pe bătrânul Roșca", ne spune Lavu, care e inginer și lucrează în construcții.

"La un moment dat, a avut proprietăți și în Oltenia, și în Austria. Numai că nu avem acte pentru ele. În casa soacrei mele, în care ați fost, prăvălia aia are 200 de ani. Au fost neam de comercianți care s-au extins. Vindeau de toate", povestește Lavu.

"Roșca n-a lucrat nici pe vremea lui Ceaușescu. Își deschisese o linie și făcea costume naționale și scurte de fâș. N-a lucrat niciodată. Era invalid de război, îi săriseră schije în ochi. Și ei aveau dreptul să fie mici meșteșugari sau așa ceva. Era un tip, cum să zic, cum erau oamenii bogați mai demult, foarte plin de el".

Înainte să se înrudească cu familia Roșca, bătrânul Lavu-tatăl îi povestea fiului său că, la un bal din tinerețe, Nicolae Roșca fusese ales regele balului. "Pe vremea aia erau aleși numai cei cu bani. Și mi-a zis tata: Pe banii ăstuia am băut la un bal, după ce a fost ales rege!"

Din povestea Palatului Bánffy, așa cum ne-a spus-o Paraschiva Roșca, am mai aflat că Nicolae Roșca a fost un om singur și atent la pungă, ca orice negustor. S-a căsătorit după ce-a împlinit 50 de ani, apoi a divorțat fără a avea copii.

La bătrânețe a ajuns în grija fratelui și a cumnatei sale. S-a stins în 1993, în casa părintească din Săliște.

"Bani o vrut, bani o avut. Și pretini mulți. Noi l-am ținut, dar nu i-am luat pensia. Întâi am stat la Mediaș, că n-o vrut să vină aicea. Bărbatu-meo o fost bolnav de astmă și nu mai voia să stea acolo și eu i-am zis: Dacă vrei să vii în Săliște, bine, dacă nu, Dumnezeu cu tine. O venit, că n-o avut ce face"

Paraschiva Roșca

Nici al moștenitorilor, nici al statului

Paraschiva Roșca se mișcă încet, foarte încet. Când o privești încercând să urce cele două trepte ale casei, parcă ai vedea toată mărirea și decăderea interbelicului. A fost toată viața contabilă și gestionară, întâi la o bază de recepție, apoi la o prăvălie.

A făcut naveta, a crescut trei fete și le-a ținut la facultate. Instanțele i-au dat dreptate: deține, pe hârtie, trei pătrimi din Palatul Bánffy, adică din sediul Muzeului de Artă al Clujului.

Până după revoluție, femeia nu a călcat pragul Muzeului. Când, în 2004, a vrut să vadă ce i-a rămas, directoarea de atunci, Livia Drăgoi, nu a lăsat-o să intre.

Paraschiva Rosca cu album

Răsfoiește niște albume pline de praf, care par și ele moștenite din alte case, din alte vieți. Fețe în alb-negru se zgâiesc dintre pagini, poze cu vârfuri de munți, cu zăpadă și schi, curse de cai, sindrofii.

"Noi n-am umblat… Am știut numa' să muncim. Îți închipui, trei fete, toate cu facultatea. Nu m-am mai gândit că mă întreabă cineva de asta", spune ea, gânditoare.

Sentința definitivă prin care Paraschiva Roșca devenea proprietara a trei sferturi din clădirea Muzeului de Artă din Cluj datează din 1999.

De atunci, situația acestei clădiri de patrimoniu din centrul Clujului este în suspensie: Paraschiva Roșca nu a intrat în posesie și n-a fost nici despăgubită, iar Muzeul de Artă, instituție aflată în subordinea Consiliului Județean, n-a mai făcut vreo investiție în restaurare.

În 2008 - după 9 ani! -, președintele de atunci al Consiliului Județean emitea o decizie prin care recomanda ca moștenitoarei să i se acorde despăgubiri. Un an mai târziu, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP) refuza despăgubirile.

Motivația oficială: "În speță nu sunt incidente prevederile articolului 19, aliniatul 1 din Legea nr. 10/2001, care vizează acele construcții cărora, prin transformările survenite, în raport cu forma inițială, le-au fost adăugate corpuri de zidărie sau volume din alte materiale, ce reprezintă peste 100% raportat la aria desfășurată existentă la data preluării".

Altfel spus, statul nu consideră important să rămână proprietar al Muzeului de Artă din Cluj, pe motiv că, de-a lungul anilor, nu s-a intervenit masiv asupra clădirii istorice, iar aceasta a rămas apropiată de forma inițială.

Cum?

"La acest moment, clădirea este încă în proprietatea Județului Cluj și în procedură de soluționare pe cale administrativă a cererii. Încercăm să obținem acte, de la arhivele naționale sau persoane fizice, care să ne fundamenteze fie decizia de retrocedare, fie de respingere", a explicat, pentru PressOne, secretarul Consiliului Județean Cluj, Simona Gaci.

Declarația e proaspătă. Dar perioada de grație de 5 ani în care destinația clădirii putea fi menținută a expirat în 2013.

"Las prietenului meu intim Roșca Niculae..."

Așa începe testamentul din 1958 al lui Dionisie Bánffy, prin care îl desemna pe negustorul Nicolae Roșca moștenitor al bunurilor sale mobile și imobile. Ca anexă la acest document stă un proces verbal în care testamentul este tradus, pe motiv că testamentarul nu știe românește.

Anterior acestei date, există numeroase contracte de vânzare-cumpărare, foi de proprietate, precum și încheieri notariale din 1947 și 1948 prin care Bánffy i-ar fi vândut lui Roșca bucăți din Palat.

"Bánffy a tot jucat pe la cazinouri, așa știu și eu istoria. Și era datornic vândut la bănci. Și Roșca, fiind bogat, îl tot împrumuta, cred că umblau împreună pe la cazinouri. Roșca i-a tot plătit din datorii și în contul acelor bani s-au încheiat tot felul de contracte de vânzare. Sunt tot bucățele din acea clădire. Număr topo e același, dar apare 108/I/1, 108/I/2, 108/I/7, și așa mai departe", spune Dorin Lavu, ginerele Paraschivei Roșca.

De ce a mai fost nevoie de un testament în care Roșca să fie declarat moștenitorul lui Bánffy, din moment ce actele notariale atestau vânzarea pe bucăți a Palatului?

Acesta e punctul nevralgic al speței. Cu speranța că pot să clarifice aceste circumstanțe, juriștii Consiliului Județean sapă în arhive de ani de zile.

"Nu știu de ce s-a încheiat și un testament existând aceste acte. Testamentul e despre toate posesiunile lui Bánffy, o mai fi având și altele, nu știu", spune Lavu.

După revoluție, bătrânul Roșca avea 80 de ani și "îi umbla mintea la afaceri", își amintește inginerul clujean.

El are o teorie despre cum a ajuns ambițiosul negustor din Săliște să acumuleze proprietăți în toată Transilvania: ar fi fost vorba despre o politică a românilor sibieni, să se extindă în zonele ocupate de unguri. "Sibienii bogați au cumpărat și dețineau multe spații comerciale și în Cluj, și în Turda", crede Lavu.

Nu retrocedarea în natură, ci despăgubirile negociate cu statul ar fi soluția pentru Paraschiva Roșca și pentru urmașii ei. La 16 ani după sentința prin care moștenesc cel mai important edificiu baroc din Cluj-Napoca, ei nu au făcut însă nicio evaluare.

Clădirea Muzeului de Artă din Cluj-Napoca se degradează pe zi ce trece. Administratorii spun că, din pricina situației juridice, se află în imposibilitatea de a atrage fonduri pentru reabilitarea imobilului. Foto: Raul Ștef

Sincer, mie și copiilor nu ne trebuie clădirea. Vă dați seama cum arată clădirea aceea, în ce hal e lăsată?

Pe lângă faptul că noi nu suntem niște oameni bogați, ar trebui să mă apuc să investesc în ea. Nu-mi pot permite să plătesc impozite sau să o întrețin. Ce să fac cu ea?

Deranjant e faptul în sine: alții și-au luat acum 10-15 ani clădirile și despăgubirile, și cu acte aranjate. Bătrânii ăștia se duc, taică-meu s-a dus, soacră-mea și ea are aproape 90 de ani.

Rămân niște acte inutile. Nouă ne-a cam pierit elanul. Avem fiecare meseria noastră, suntem așezați.

Sunt cele trei fete moștenitoare ale soacrei. Eu am două fete doctorițe. Nepoți sunt destui. Am plătit avocați și cu ce ne-am ales? Cu mult timp pierdut.

Dorin Lavu

Ți-a plăcut acest articol?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim.