Episcopii care vor fi beatificaţi în acest an (de la stânga la dreapta): Alexandru Rusu, Iuliu Hossu, Valeriu Traian Frenţiu, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Vasile Aftenie, Ioan Bălan. (Montaj: Cosmin Creţ)

Morți în faimă de martiri

În 19 martie 2019, Cardinalul Angelo Becciu, prefectul Congregației pentru Cauzele Sfinților de la Vatican, a fost primit în audiență de către Papa Francisc și i-a așezat pe birou mai multe documente.

Unul dintre decretele pe care Suveranul Pontif și-a pus semnătura în acea zi se referă la beatificarea celor șapte episcopi greco-catolici care au murit în România între 1950 și 1970.

„Morți în faimă de martiri”, așa scrie în decretul papal.

Dosarul lor a călătorit între România și Vatican în ultimii 25 de ani, timp în care echipe mixte de istorici și teologi au studiat peste 45.000 de documente ca să poată susține cauza beatificării.

Firul vieții celor şapte episcopi a fost derulat de mai multe ori, de către comisii diferite.

Iar când ghemul a fost complet, a reieșit, cu argumente factuale și dogmatice, că atitudinea acestor clerici în fața acuzatorilor și a nedreptăților a fost mai curând una supraomenească.

Duminică, 2 iunie, pe Câmpia Libertății de la Blaj − locul unde, la 1848, s-a strigat pentru prima oară „Noi vrem să ne unim cu țara!” −, Papa Francisc va semna decretele de beatificare pentru fiecare dintre cei șapte episcopi greco-catolici.

În acest an, moaște din trupurile lor vor fi depuse în altarele tuturor bisericilor greco-catolice din Transilvania.

Dintre cei șapte, numai trei au fost găsiți. Ceilalți zac neștiuți, în gropi comune.

Care sunt cei șapte episcopi

Capii Bisericii Greco-Catolice au fost arestați de echipe ale Securității în noaptea de 28 spre 29 octombrie 1948, la Baia Mare, Braşov, Bucureşti, Lugoj şi Oradea.

Cel mai tânăr dintre ei avea 41 de ani. Cel mai în vârstă, 73 de ani.

Dintre cei șapte ierarhi arestați în acea noapte, doar trei au supraviețuit pușcăriei.

În memoriile sale, fruntașul țărănist Nicolae Carandino, fost director al ziarului „Dreptatea”, descrie momentele impresionante când episcopii uniţi erau scoși la plimbare în curtea penitenciarului de la Sighet.

„Toţi bătrâni sau îmbătrâniţi înainte de vreme, toţi cocârjaţi, aveau în frunte şi la oarecare distanţă pe Frenţiu.

Totul era la el impresionant: barba albă, figura, mersul. […] Niciodată nu am avut mai puternic şocul suprafirescului decât privind la şirul de moşnegi târşâiţi pe care Dumnezeu sau Moise sau cine ştie ce profet îi luase sub înalta sa conducere.

Îmbrăcaţi în haine de ocnaşi, martiri ai credinţei lor, toţi aceşti bătrâni nu păcătuiseră, desigur, decât prin omenie.

Mare vină omenia în asemenea vreme, dar mari şi aceia care nu se ostenesc să o apere! Mă uitam printre zăbrele şi lăcrimam fără voie la acest spectacol dantesc. […]

Am aflat peste câtva timp că Frenţiu a murit în celulă în urma unui atac de inimă. Locul lui în frunte l-a luat Hossu. Apoi episcopii au dispărut, unii tot în moarte, alţii pe la alte lagăre sau închisori”.

Cei șapte episcopi care vor fi beatificați sunt:

† Episcopul Vasile Aftenie − mort la închisoarea Văcărești în 1950;

† Episcopul Valeriu Traian Frențiu − mort la Sighet în 1952;

† Episcopul Ioan Suciu − mort la Sighet în 1953;

† Episcopul Tit Liviu Chinezu − mort la Sighet în 1955;

† Episcopul Ioan Bălan − mort la Mănăstirea Ciorogârla în 1959;

† Episcopul Alexandru Rusu − mort la Penitenciarul Gherla în 1963;

† Episcopul Iuliu Hossu − mort la Spitalul Colentina din București în 1970.

*

Pentru a înțelege semnificațiile beatificării, PressOne a realizat un interviu cu PS Florentin Crihălmeanu, Episcopul Eparhiei greco-catolice de Cluj-Gherla.

Ierarhul explică funcționarea Tribunalului pentru Cauzele Sfinților de la Vatican și cum a lucrat România în acest dosar istoric, care încorporează și un proces al comunismului.

Fiindcă beatificarea celor șapte episcopi uniți reprezintă și o premieră politică: este pentru prima oară când o instanță internațională decide în favoarea unor persoane omorâte cu premeditare de către autoritățile comuniste din România.

Interviul este întrerupt, după cum veți vedea, de portretele celor șapte martiri.

Episcopul Florentin Crihălmeanu, în fața Catedralei greco-catolice „Schimbarea la Față” din centrul Clujului. Foto: Raul Ștef / Inquam Photos

„O singură cauză pentru toţi”

Decizia de beatificare a celor șapte episcopi greco-catolici a fost luată de către un Tribunal al Cauzelor Sfinților și ulterior consfințită de către Papa Francis. Ne puteți conduce, succint, prin procesul judecat de acest tribunal?

PS Florentin Crihălmeanu: Acest proces a început datorită numeroaselor solicitări care au venit din partea credincioșilor.

Spre exemplu, la cimitirul Bellu Catolic din București erau persoane care mergeau regulat, duceau flori, aprindeau lumânări la mormântul episcopului Vasile Aftenie și la mormântul cardinalului Iuliu Hossu.

Gândiți-vă, de exemplu, că oamenii începuseră să ia pământ de la mormântul episcopului Aftenie, dar uneori luau atât de mult, încât trebuia să fie completat pământul deasupra mormântului, unde se făcuse o adâncitură.

În plus, erau momente de rugăciune unde participau multe persoane, ca un fel de cult privat, dar în același timp și public, tocmai din cauza anumitor miracole care au fost puse pe seama rugăciunilor făcute la aceste morminte.

Aceasta a făcut ca Biserica să discute această temă în cadrul Consiliului Ierarhilor din data de 23 februarie 1994, aici, la Cluj, cu binecuvântarea Preasfințitului George Guțiu, care era Episcopul de Cluj-Gherla, dar și a Administratorului apostolic al Blajului și în prezența Nunțiului apostolic John Bukovsky.

Atunci s-a pus pe ordinea de zi această problemă a deschiderii unui proces pentru beatificarea episcopilor care au fost omorâți în faimă de martiri în timpul regimului comunist.

Sugestia pe care a avut-o Nunțiul atunci a fost foarte importantă. Fiind o persoană cu o viziune foarte largă, care venea tot din zona aceasta, din Estul Europei, a susținut că nu trebuie să fie cauze separate, ci o singură cauză pentru toți, pentru că, de fapt, s-a urmărit suprimarea întregii Biserici.

Și atunci a sugerat ca titlul acestei cauze să fie pentru toți cei șapte episcopi și să urmărească beatificarea sau declararea martiriului slujitorilor lui Dumnezeu „Valeriu Traian Frențiu și a celor șase împreună cu el care au fost uciși din ură față de credință în perioada 1950-1970 în România”.

Aceasta a fost prima întâlnire, la care s-a stabilit și primul postulator, părintele Pantelimon Aștelean.

„Pentru aceea suntem aici, să suferim”.

Episcopul Valeriu Traian Frențiu

Episcopul Frențiu. Mort la 77 de ani

La arestare, Episcopul de Oradea Valeriu Traian Frențiu avea 73 de ani și era deja bolnav.

A fost luat din pat în 29 octombrie 1948, la ora 1 noaptea, și dus de la Oradea la București cu un jeep mic, fără nici o oprire.

După câteva săptămâni în care a fost ținut în vila din Dragoslavele a Patriarhului Justinian − transformată în loc de detenție pentru greco-catolici −, a trebuit internat.

A stat șapte săptămâni la Rucăr, într-un spital aflat în construcție, de unde a fost mutat la Mănăstirea Căldărușani.

Aici, camerele pentru deținuți se aflau într-o anexă avariată la cutremurul din 1940, care nu mai fusese reparată de atunci.

Clădirea dezafectată se afla în afara perimetrului mănăstirii și nu dispunea de încălzire. Crizele cardiace ale episcopului s-au accentuat.

La Sighet a fost dus în 25 mai 1950.

Episcopii greco-catolicii au fost transportați cu două dube lipsite de ferestre, fără să li se spună destinația.

A fost un drum de 20 de ore, în miros de benzină arsă și pe întuneric.

Mulți vomau la viraje într-o găleată.

Episcopul Frențiu a fost scos la muncă, iar gardienii îl certau că e puturos. De la o vreme, n-a mai putut coborî scările fără sprijin.

Picioarele și mâinile i se umflaseră, iar noaptea stătea treaz ore întregi, respirând greu și încercând să-și calmeze crizele cu picături de valeriană.

În ultimele trei zile de viață nu a mai vorbit, doar a gemut continuu. Ceilalți deținuți din celulă s-au așezat în genunchi și l-au vegheat.

A murit în vara lui 1952 și a fost îngropat fără sicriu, într-un loc care a rămas necunoscut.

Pe lista cu obiectele de valoare ale deținuților morți la Sighet figurează o cruce și inelul său. Nu au fost recuperate niciodată.

*

„Au fost studiate peste 45.000 de documente”

− Un postulator este „avocatul” cauzei?

PS Florentin Crihălmeanu: Da, este cel care postulează, cel care pune problema. El o împinge înainte în prima fază, iar apoi, când cauza ajunge în faza romană, se schimbă echipa și vin alte persoane mai specializate.

− Dar nu postulatorul face cercetarea: el doar comunică rezultatele…

− El coordonează munca unei echipe și are rolul de a o prezenta în fața superiorilor, în fața celor care, ca să zicem așa, dau nihil obstantibus (nu există obstacole − n.r.).

Congregația pentru Cauzele Sfinților a emis decizia de nihil obstat, adică nimic nu este împotrivă, la 28 ianuarie 1997.

Au fost numiți și alți membri ai Tribunalului, iar la 3 august 1998, postulatorul a cerut Mitropolitului Lucian Mureșan deschiderea oficială a procesului de beatificare.

Până la acea dată s-a lucrat la cauză la nivelul Bisericii din România. În 1999 a fost numit un judecător delegat pentru instruirea procesului, părintele Iuliu Vasile Muntean, cu specializare în drept canonic.

Instruirea procesului înseamnă pregătirea documentelor necesare pentru a prezenta acest proces într-un tribunal.

Apoi au fost două comisii, una care s-a ocupat de istorie și o alta care s-a ocupat de problemele istorico-dogmatice. Istoricii sunt, în general, de la Facultatea de Istorie a Universității „Babeș-Bolyai”.

Ei au verificat dacă se atestă reperele istorice pentru fiecare dintre cei șapte episcopi. Pe de altă parte, s-au verificat toate scrierile lor, ca să nu aibă niciun fel de erori dogmatice.

Aici vorbim despre articole, cărți, alte documente, scrisori și corespondență, tot ceea ce s-a găsit. Ce a fost mai important a fost tradus și în limba italiană, pentru a fi la dispoziția Tribunalului.

În Pozitio se spune că au fost studiate peste 45.000 de documente sub diferite forme. Cele două volume cu Pozitio, care au și ajuns la Roma, au în total cam 1.900 de pagini.

− Sunt documente studiate în peste 20 de ani, cât a durat pregătirea și documentarea acestei cauze…

− Da, a început în 1994, iar în 2012-2014 au fost întoarse de la Roma pentru cercetare suplimentară.

Dar am să vă spun acum despre ce a fost vorba. S-au luat depozițiile martorilor și a fost nevoie de un nou postulator, pentru că decedase cel anterior, și s-a numit părintele Cristian Arinel Sabău.

„Sunt gata să suport și să înfrunt orice”.

Episcopul Vasile Aftenie

Episcopul Aftenie. Mort la 50 ani

După arestarea din noaptea de 28/29 octombrie 1948, Vasile Aftenie, Episcop vicar de București, a parcurs același drum ca Episcopul Frențiu: audiența la ministrul Cultelor, detenția de la Dragoslavele, lagărul de la Căldărușani.

Împotriva lui s-au folosit ca probe niște declarații date sub tortură de un deținut de la Aiud, Aurel Mărgineanu.

Acesta spusese că Episcopul Aftenie ar fi știut că el, Mărgineanu, voia să creeze „un partid de nuanță creștin-democrată, bazat pe doctrina socială a Bisericii”, și că ar fi acceptat să îi transmită o scrisoare pe acest subiect Nunțiului Vaticanului (ambasadorul Papei).

La Direcțiunea Generală a Securității Poporului (DGSP), prelatul a fost anchetat de Gheorghe Enoiu − care, pentru cruzimea sa, căpătase porecla de „Măcelarul de la Interne”.

Pe 22 iunie 1950, deținutul Aurel Mărgineanu a mai dat o notă în care spunea că, în urma insistențelor sale, Episcopul Aftenie i-ar fi răspuns că „nu face politică și nu a făcut nicio declarație, nici afirmativă, și nici împotrivă”.

La data acestei declarații însă, Episcopul Aftenie murise de o lună, din cauza torturilor la care fusese supus în timpul anchetei.

Printre foștii deținuți politici circulă informația că după moarte i s-ar fi tăiat picioarele, ca să îi încapă trupul în lada în care a fost îngropat.

Preotul Ioan Baltheiser, vicar la catedrala catolică „Sfântul Iosif” din București, căruia i s-a permis să oficieze slujba de îngropăciune, vorbește însă numai despre faptul că sicriul era deschis, fiindcă pantofii puși în picioarele decedatului era foarte mari.

Groparilor nu li s-a dat voie să așeze mai bine capacul sicriului, ca să nu îi poată vedea fața.

După câțiva ani, pentru ca locul să fie recunoscut ulterior, niște credincioși au însemnat cu literele AVE crucea din Cimitirul Bellu Catolic sub care este înmormântat Episcopul Vasile Aftenie.

*

„Orice cauză are un tribunal local, apoi merge la Roma”

− Când spuneți „martori”, e vorba despre foști deținuți politic care au stat cu episcopii în celulă?

PS Florentin Crihălmeanu: Martorii se împart în două categorii distincte. Martori de auditu − cei care au auzit despre − și martori de visu − cei care i-au văzut și au fost acolo, foști colegi de celule sau persoane care i-au întâlnit direct și cărora ei, în primă persoană, au avut ocazia să le povestească anumite întâmplări din timpul respectiv.

Spre exemplu, Mitropolitul Alexandru Todea a vorbit mult despre Episcopul Hossu pentru că au avut ocazia să discute.

El s-a dus la Spitalul Colentina când Episcopul Hossu era în ultimele zile de viață și a avut ocazia să ia o mărturie directă. Și atunci el a dat ulterior mărturii și interviuri, atât la televiziune, cât și la radio, care au fost considerate ca martor de visu, persoană care l-a întâlnit pe el live.

Ceilalți, de auditu, sunt persoane care au auzit povești despre, de la persoane care l-au văzut sau l-au întâlnit, ca un fel de a doua mână.

Pentru unii dintre ei s-au găsit și martori de visu, pentru alții numai de auditu, dar aici sunt importante și scrierile, corespondența lor, sau cum este cartea aceasta − „Credința noastră este viața noastră” (memoriile Cardinalului Hossu − n.r.), care este, practic, istorisirea detenției de la Sighet și ce-a urmat până în 1962.

Există și un volum al Presfințitului Ioan Ploscaru, „Lanțuri și teroare”, care descrie momente din diferite închisori unde dânsul a fost purtat; a avut o detenție mai lungă, dar, paradoxal, a scăpat cu viață din toate acestea.

Așadar, documentarea făcută de echipele de istorici și teologi în România este strânsă în Pozitio și ajunge la Vatican…

− Bun, mergând mai departe: în 8 mai 2008, Comisia pentru Istorie prezintă materialele culese și scrierile slujitorilor lui Dumnezeu în fața Tribunalului.

Gândiți-vă că aceste materiale au trebuit citite, analizate și traduse, pentru că ele urmau să intre în Pozitio.

Materialele acestea, când le avea părintele Sabău la căsuța lui din București, erau, așa, cam către un metru înălțime: documente, dosare, foițe, foicele − tot ceea ce au pus deoparte experții.

Trebuia făcută o sinteză, care să poată fi prezentată la Roma. A urmat o activitate intensă de traducere, rezumarea datelor semnificative, iar la 10 martie 2009 a avut loc sesiunea solemnă de închidere a fazei eparhiale a cauzei de beatificare.

Orice cauză are un moment de studiu și de tribunal local, acolo unde se pune problema beatificării, și apoi cauza merge la Roma, la Congregația Cauzelor Sfinților.

Postulator pentru această cauză a fost numit părintele Vasile Man.

Episcopul Ioan Suciu (cu mitră pe cap), la o procesiune desfășurată la Zalău în perioada în care nord-vestul Transilvaniei s-a aflat sub ocupație horthystă.

Să mai spunem că s-a emis o circulară cu acea ocazie, ca în toate bisericile, capelele, locurile de cult ale Bisericii noastre să se rostească rugăciunea pentru beatificarea episcopilor.

Materialele trimise au fost verificate din nou, la fel ca documentația. Există un fel de birou preliminar, înainte de a intra în Tribunalul propriu-zis.

Anumite persoane care sunt obișnuite cu modus procedendi verifică materialele și-ți spun: Acestea sunt bune, vor fi citite, aici nu este suficient, aceasta nu este dovedit și așa mai departe.

Ca urmare, s-a primit o scrisoare în 6 puncte, care au trebuit rezolvate ulterior. La data de 18 februarie 2011 s-a întocmit decretul de validitate juridică a procesului eparhial. Asta înseamnă că dosarul a putut intra în discuție pentru faza următoare.

La 31 martie 2011, Congregația Cauzelor Sfinților a numit ca relator al cauzei pe părintele Joseph Kias, un călugăr franciscan polonez care e specializat în aceste probleme.

Relatorul este cel care relatează cauza în fața Tribunalului. Până în 2014, echipa, postulatorii din faza romană au identificat o serie de noi arhive, necunoscute în faza eparhială.

S-au întors un pic la nivelul cercetării. Asta a permis completarea dosarelor, fiindcă până în 2012 erau cunoscute doar dosarele personale ale episcopilor aflate în arhivele CNSAS, în care existau note informative și unde se sublinia mai mult poziția lor anti-guvernamentală.

Celelalte arhive care s-au găsit, în mod particular arhiva Miliției, erau întocmite cu totul altfel.

Securitatea lucra prin agenți. Agenții, uneori, aveau interesul să spună ceea ce li se cerea − ca urmare mințeau fără probleme în aceste rapoarte.

Neavând posibilitatea să fie verificate, se luau drept bune. Ei bine, la arhivele Miliției n-a fost așa. Angajații trebuiau să declare ceea ce au găsit efectiv în teren.

Și atunci, de fapt, s-au dovedit anumite acțiuni, care nu erau strict anti-guvernamentale, ci erau pentru cultivarea credinței.

„Într-o luptă pe teren supranatural, când este atacată credința, ținuta noastră, mijloacele de luptă, de rezistență și apostolie trebuie să fie supranaturale. Suntem de dinainte niște învinși dacă credem că vom putea lupta cu vicleșuguri, cu calcul de umană prudență, cu compromisuri”.

Episcopul Ioan Suciu

Episcopul Suciu. Mort la 45 de ani

Pe parcursul anului 1948, Episcopul Ioan Suciu, care în ’47 fusese numit administrator al Arhidiecezei de Alba Iulia și Făgăraș, a fost arestat de mai multe ori, pentru „agitație religioasă”.

A fost ridicat la Cătina de Securitatea din Sibiu, apoi de la Berivoii Mici, de Securitatea din Brașov.

Pe urmă a fosr dus la Dragoslavele, alături de ceilalți episcopi uniți.

A fost torturat ca să mărturisească că avusese legături cu partizanii din munți, fiind amenințat că i se vor aresta cincizeci de rude apropiate.

„N-a mărturisit nimic în această privință, pentru că n-avea ce să mărturisească”, scrie Episcopul Hossu în memoriile sale.

La Sighet, Episcopul Ioan Suciu a suferit de foame. Colegii de celulă își amintesc că era slab ca o mumie. A fost băgat la izolator, în celula 8, ca să moară singur.

A rezistat în recluziune, dar, pe fondul unei boli digestive, nu mai putea mânca ce primeau în pușcărie. Porția sa era împărțită de ceilalți deținuți din celulă.

Ioan Suciu, supranumit Episcopul tinerilor, a murit de foame în 1953.

În noaptea în care a murit, aflat în agonie, a început să strige rugăciunea „Tatăl nostru”, apoi „Născătoarea”.

Colegii de celulă se chinuiau să fie auzit de vreun gardian.

Suciu îl tot chema la patul lui pe Episcopul Tit Liviu Chinezu, duhovnicul său.

„«Titu, te rog…», pe întunerec, nevăzându-l, îl chema, iar Titu răspundea: «Aici sunt, dragă, lângă tine»”.

Cardinalul Alexandru Todea, care l-a văzut mort în dimineața următoare, avea să povestească:

„L-am găsit pe o scândură, o ușă veche de închisoare, îmbibată cu sânge. Învelit cam de la genunchi până la piept, încât mi-a făcut impresia că n-a mai rămas nimic din el. Era cât o mână de-a mea”.

*

„E de dorit să poată fi declarați Fericiți”

− Așa ați putut și să verificați mărturiile găsite în dosarele de urmărire de la CNSAS?

PS Florentin Crihălmeanu: Ecco! Să știți, în paranteză vă spun, că arhiva fostei Securități e ca o capcană în care intră multe persoane care studiază istoria, fără a fi istorici, pentru că iau de bune anumite rapoarte ale securiștilor sau ale informatorilor lor.

Dacă nu sunt dovedite dintr-o altă sursă, e foarte riscant.

− E o colecție de minciuni însăilate…

− Din nefericire, da. Scriau ceea ce ar fi dorit șefii să obțină. Se duceau și îl preluau pe om sau îl arestau și făceau ceea ce le convenea lor. Acțiunea era deja hotărâtă.

Formal, aveau nevoie de dovezi − așa cum s-a încercat și cu Cardinalul Hossu, să i se strecoare ziare în buzunar și alte chestii, să îi pună în baie, eu știu, o sticluță cu droguri, să îl poată acuza.

Dar, de fapt, erau luate din buzunarele lor și puse acolo. Dacă nu au găsit așa ceva, n-a fost nicio problemă, le-au scris ei și au intrat în procesul general de acuzație.

− Deci, în 2014, documentele au fost redactate din nou, cu noi informații…

− Iar la 8 ianuarie 2019, dosarul de beatificare a celor șapte episcopi greo-catolici morți în faimă de martiri a trecut cu unanimitate de comisia teologilor din cadrul Congregației Cauzelor Sfinților.

Deci, judecata a început în 2011. Cum spuneam, s-au întors pentru cercetare, dar procesul a continuat, chiar cu acest hiatus de doi ani.

Apoi s-a considerat că este nevoie de o comisie de nouă teologi, care să nu se cunoască între ei, și care să analizeze separat această cauză și să dea câte un vot.

Și aici este documentul care prezintă toate aceste rapoarte făcute de cei nouă. Vedeți că numele nu se dă, rămâne secret.

E vorba despre experți din cadrul Congregației Cauzelor Sfinților. Nu sunt români, dar îi poți recunoaște, de exemplu, pe ucraineni, fiindcă ei pun accentul și pe istoria ucrainenilor și fac legătura cu Biserica Greco-Catolică Ucraineană și cu scenariul lui Stalin care a fost aplicat la noi.

− Biserica Greco-Catolică Ucraineană a fost distrusă într-un mod similar..

− Ceea ce s-a întâmplat la noi în 1948 se întâmplase la ei în 1946: același sistem de a suprima existența Bisericii printr-un fals sinod de unire cu Biserica Ortodoxă.

Era metoda cea mai bună pentru societate, în aparență: „Nu mai există această Biserică nu din cauza unei suprimări a Miliției, Securității sau comuniștilor, ci pentru că a luat această decizie sinodală de a reveni la Biserica-mamă Ortodoxă”.

Dar revin la raportul celor nouă teologi. La sfârșitul raportului apare votul pe care îl dă teologul, în limba latină: Responditur affirmative.

Ceea ce a fost frumos: toți cei nouă au dat vot afirmativ, în unanimitate.

Este de dorit ca cei șapte slujitori ai lui Dumnezeu să poată fi declarați Fericiți, dacă va fi pe placul Sfântului Părinte. Martiri pentru Cristos.

Cele două volume ale Pozitio au mers, apoi, la Comisia cardinalilor. În mod asemănător, s-au ales dintre cardinali mai multe persoane, fără a ști unii de alții, și li s-a cerut un vot.

La 5 martie 2019, votul a fost pozitiv pentru cauza de beatificare.

Iar în 19 martie, Cardinalul Becciu, care e prefectul Congregației Cauzelor Sfinților, deci autoritatea supremă, a cerut audiență Pontifului Roman, Papa Francesco, și, în timpul acestei audiențe s-au pus în discuție mai multe cauze de canonizare și beatificare, printre care și cauza Bisericii noastre.

Cu această ocazie, Pontiful Roman a aprobat publicarea decretului privindu-i pe episcopii noștri în „Acta Apostolicae Sedis”, iar astfel s-a intrat în faza iminentă a beatificării.

„Trebuie să știi că păcatul neamului nostru e ignoranța”.

Episcopul Tit Liviu Chinezu, în 1926

Episcopul Chinezu. Mort la 50 de ani

Protopopul Tit Liviu Chinezu a fost arestat în casa parohială a bisericii „Sfântul Vasile cel Mare” din București tot în noaptea de 28/29 octombrie 1948 − când Securitatea a luat de acasă 25 de clerici cu funcții de răspundere în Biserica Greco-Catolică.

Toți au ajuns în același arest, odată cu episcopii.

În ziua următoare,  a fost dus de la București la Neamț, o călătorie cu mașina de peste 40 de ore.

În 25 noiembrie 1948, Arhimandritul Teoctist, trimis de la Patriarhie, s-a întâlnit cu fiecare cleric greco-catolic în parte, spunându-le că pot să se salveze trecând la ortodoxie.

Patru dintre ei au cedat: unul avea grave probleme de sănătate, iar altul avea soția bolnavă de cancer.

Părintele Chinezu a refuzat și a fost trimis la Sighet, via Căldărușani.

La Sighet a fost izolat în celula numărul 8, după ce s-a descoperit că fusese consacrat episcop în lagărul de la Căldărușani.

În închisoare, s-a îmbolnăvit de inimă.

Era atât de slăbit, încât nu mai putea căra afară, când îi venea rândul, tinetele cu apă și cu excremente din celulă.

În 12 ianuarie 1955 i s-a făcut rău.

N-a mai vorbit și n-a mai putut să mănânce până în dimineața zilei de 15 ianuarie.

Ca să nu moară singur, ceilalți deținuți au încercat să-l ascundă de gardian.

Când a fost găsit, muribund, s-a agățat de reverul hainei unui coleg de suferință, cerându-i să nu fie lăsat să plece.

A murit după două ore. Nu se cunoaște locul îngropăciunii sale.

*

„De jur împrejurul sicriului era un cadru de bilețele”

Ați pomenit de pelerinajele care aveau loc la mormintele episcopilor îngropați la București. Când a început acest fenomen și ce răspunsuri salvatoare erau puse pe seama rugăciunilor?

PS Florentin Crihălmeanu: Ceea ce vă spun nu este de visu, este de auditu, adică am auzit și eu din partea altor persoane.

Părintele Silvestru Augustin Prunduș, călugăr bazilian, povestea că, în momentul când au mers în cimitirul Bellu Catolic pentru a reînhuma osemintele Cardinalului Hossu, că se lucra în zona respectivă, așa că și-au spus: Hai să mergem la mormântul Episcopului Vasile Aftenie.

Când au ajuns la acest mormânt, acolo erau persoane care se rugau, erau lumânări aprinse, erau flori proaspete. Și au făcut o rugăciune împreună cu ceilalți, acolo, la acest mormânt.

Mai mult, revenind la mormânt, găseau bilețele mici cu dorințe, strecurate între pietre, pe lângă cruce, undeva în pământ: reușită la examen, căsătorie fericită, copilul să fie sănătos…

Fapt e că oamenii aveau încredere în mijlocirea pe care o realiza episcopul respectiv.

Mărturisesc că și eu am luat pământ de acolo. Toată lumea făcea așa. După rugăciune, fiecare scotea o batistuță sau un șervețel în care lua un pumn de pământ, îl punea în buzunar și pleca.

La acest mormânt, ca și la mormântul Cardinalului, erau întotdeauna lumânări și flori, semn că era un rulaj permanent în rugăciune.

Ceea ce vă pot spune de visu este că, în momentul în care noi ne-am dus la București și s-a înlăturat placa de marmură de pe mormântul Cardinalului Hossu, de jur împrejurul sicriului era un cadru de bilețele, băgate sub această placă.

Era un spațiu strâmt, dar au încercat să le bage cât mai aproape de locul în care se afla el.

Aceste bilețele au fost colecționate de către un arheolog și toate vor fi studiate și publicate. Este cutremurător, în sens pozitiv, când citești și vezi persoanele care apelează.

Mai mult chiar, a doua zi, când s-a repus placa, deja era un bilețel acolo, deci cineva fusese pentru o rugăciune. Asta arată devoțiunea și faptul că poporul a mers, ca întotdeauna, mult înaintea Bisericii.

„O să suferim cu toții. E tot ce putem câștiga în această lume: eroismul creștin”.

Episcopul Ioan Bălan

Episcopul Bălan. Mort la 79 de ani

Când a fost ridicat de la Lugoj, Episcopul Ioan Bălan avea 68 de ani.

A fost închis tot la Sighet. Să-i lăsăm pe camarazii săi de detenție să povestească:

Fratele Ioan al Lugojului a cerut de multe ori directorului să i se cumpere, din ce biata [puținul pe care îl] avea la dânsu’, o centură pentru hernia de care suferea, bilaterală; nu i s-a împlinit cererea mult repetată. […]

În această stare, la vârsta fratelui Ioan, cam 73 de ani pe atunci, spărgea butuci în curtea temniței și făcea toate lucrările așa-zise «voluntare», impuse”.

În 1955, PS Ioan Bălan, PS Iuliu Hossu și PS Alexandru Rusu au fost scoși din celula 44, îmbarcați într-un furgon mic și trimiși, în plină iarnă, către o destinație care nu le-a fost dezvăluită.

Călătoria a durat două zile și două nopți. Pe drum au făcut scurte opriri în clădiri ale Securității.

Timp de o lună, au fost tratați medical într-o casă conspirativă a Securității, cu geamuri camuflate și vizoare la uși, după care au fost duși la Spitalul „I. C. Frimu” din București (azi, Spitalul Floreasca).

Din acel moment n-au mai fost obligați să poarte ochelari opaci. Episcopul Ioan Bălan a fost operat în două rânduri, cu succes, de hernie bilaterală.

Apoi s-a încercat să li se refacă dantura, complet distrusă.

Într-un final, au fost duși la Mănăstirea Curtea de Argeș.

Acolo, Ioan Bălan a avut pe urmele sale 14 informatori, instruiți cu privire la întrebările ce trebuiau să-i fie puse episcopului.

Practic, era înconjurat de turnători. S-au păstrat 59 de note informative care se referă la Episcopul unit de Lugoj.

A murit în timpul unei predici, la mănăstirea Ciorogârla, unde fusese mutat de la Curtea de Argeș. Suferea de scleroză galopantă și de amnezie.

Cei care l-au văzut își amintesc că era „simplu și umil ca un copil”.

*

„Planul venea din Rusia”

Faptele pe care le-ați relatat până acum ne obligă să vorbim și despre colaborarea dintre fețele bisericești și autoritățile comuniste. În dosarul de beatificare scrie că, în perioada anchetei, până la condamnare, episcopii greco-catolici au fost „ispitiți” să adere la ortodoxie. Cine i-a vizitat în detenție?

PS Florentin Crihălmeanu: Da… Haideți să încercăm să luăm apărarea. Au fost unele persoane….

De exemplu, Înaltpreasfințitul Mitropolit Nicolae Corneanu a mărturisit la un moment dat că, la început, credea că această unificare cu Biserica Ortodoxă era o idee de bună-credință.

După aceea a înțeles că, de fapt, totul se întorcea împotrivă. Adică, probabil că erau anumite persoane care într-adevăr credeau că această unire va avea un efect pozitiv.

ÎPS Nicolae Corneanu, Mitropolitul ortodox al Banatului între 1962 și 2014.

Însă aceste persoane, să zic așa, erau naive. Planul era mult, mult mai amplu și venea dintr-o zonă străină țării noastre. Venea din Rusia.

Era un plan care fusese deja discutat la nivel de Patriarh al Moscovei și ministru de Externe al URSS și care, de fapt, includea toate țările astea frontaliere Uniunii Sovietice, pentru că logica era destul de simplă în sine.

Trebuiau înglobați în Patriarhatul Moscovei, iar apoi Armata Roșie își făcea datoria − așa cum s-a întâmplat, de exemplu, cu țările baltice sau în zona de sud a URSS.

Ei bine, s-a văzut că nu poate merge totul atât de ușor cum a fost calculat pe hârtie. Chiar și ucrainenii, parte din URSS, au avut o rezistență remarcabilă și au martirii lor pentru credință.

Acest scenariu s-a copiat în România. Era nevoie de Biserica Ortodoxă Română pentru a se pune în aplicare planul URSS − scuzați că trebuie să îi spunem pe nume. Și atunci, prin Partidul Comunist s-a impus această idee Bisericii Ortodoxe.

Nu toți au acceptat-o. O chestiune care este mai puțin cunoscută este că, în momentul în care a fost ocupată Catedrala unită „Schimbarea la Față” din Cluj, Episcopul ortodox de aici, Nicolae Colan, nu a vrut să intre în biserică: nici el, nici preotul rânduit.

Preotul rânduit a avut de suferit, iar Episcopul a fost obligat și, până la urmă, a intrat în această biserică. Nu toți au făcut cu plăcere jocul acesta al URSS-ului, ca să mergem la sursă.

În primul rând, regimul comunist a făcut-o cu bucurie, pentru că ei cântau în struna Moscovei și s-au văzut de pe-o zi pe alta pe posturi foarte înalte. În fine, nu facem politică.

Ajungem la 1948, momentul adevărului. La începutul anului, în primăvară, are loc la Moscova o întâlnire unde ierarhii BOR primesc directive foarte clare cu privire la Biserica Greco-Catolică: trebuie să dispară.

Și atunci preiau scenariul: se face acest așa-zis sinod cu o sumă de preoți, care poate erau și puțin îndoielnici în privința apartenenței lor, și se consideră că marele act al unificării a fost realizat.

Asta s-a întâmplat în 1 octombrie 1948.

Petru Groza şi ministrul Cultelor, Stanciu Stoian, încadrându-l pe Patriarhul Justinian după o şedinţă a Sfântului Sinod al BOR din iunie 1949. Sursa foto: ziarul Lumina

În 28-29 octombrie 1948, toți episcopii, indiferent de locul unde se află, sunt arestați. Și, într-o primă fază, sunt duși la posturile de securitate cele mai apropiate, iar apoi reuniți la vila patriarhală de la Dragoslavele.

Era vila de vacanță a Patriarhului. Dar ei nu merg în vacanță.

Uneori s-a spus că Patriarhul s-a dus şi le-a oferit un ospăț și s-a purtat foarte frumos cu ei. Era sârmă ghimpată de jur împrejur, era pază armată.

„Doamne Dumnezeule, primește jertfa vieții mele pentru libertatea Bisericii Greco-Catolice”.

Episcopul Alexandru Rusu

Episcopul Rusu. Mort la 78 de ani

În martie 1948, Securitatea a urmărit un călugăr care ducea bani de la Nunțiatura Apostolică pentru Eparhia unită de Maramureș și pentru Mănăstirea de la Bixad.

Călugărul a fost arestat, anchetat și torturat.

S-a ajuns astfel și la implicarea Episcopului maramureșean Alexandru Rusu.

O anchetă paralelă a Siguranței arăta că „învinuitul” încălcase noua lege valutară.

În 18 octombrie 1948, Episcopul Rusu a fost ridicat la Cluj și dus sub escortă la Baia Mare.

A fost arestat tot la 29 octombrie 1948, la ora 6 dimineața, și transportat cu jeep-ul la București, 600 de kilometri. La acel moment, avea 64 de ani.

A fost închis 5 ani la Sighet, apoi trimis în domiciliu forțat. În 1956 a fost arestat a doua oară. Ancheta s-a făcut la Securitatea din Cluj.

A trecut prin 29 de interogatorii, după care, în mai 1957, a fost transferat la penitenciarul Gherla, condus pe atunci de criminalul Petrache Goiciu.

Chiar și „Măcelarul” Gheorghe Enoiu a scris, după anchetarea lui Rusu, că „probele culese nu pot să constituie motive serioase pentru care să se facă un proces public”, cerând ca episcopul să fie dus în domiciliu obligatoriu.

Acest lucru, însă, nu s-a întâmplat.

Un doctor care s-a aflat în aceeași celulă cu prelatul, și care a emigrat în SUA după eliberare, va povesti într-o scrisoare către Vatican că episcopul suferea grav de cașexie cu uremie, urmare a anilor de malnutriție din pușcărie.

În luna mai 1963 nu s-a mai putut da jos din pat. A oficiat ultima liturghie din viața lui.

„A fost impresionant. Oameni în vârstă, foști demnitari […] plângeau”.

Înaintea morții, a fost transferat într-o cameră cu geamurile bătute în scânduri, unde s-a stins.

Locul în care a fost îngropat nu se cunoaște. Este posibil să fi fost depus într-una dintre gropile comune de pe Dealul Cărămidăriei din Gherla, loc unde Biserica Ortodoxă a creat în 2017 o mică mănăstire și un Memorial dedicat victimelor comunismului.

*

„Credinţa noastră este viaţa noastră”

− Deci, episcopii „invitați” la vila Patriarhului nu aveau cum să plece, dacă doreau…

PS Florentin Crihălmeanu: Evident! Era un loc pregătit pentru un lagăr de concentrare, cum am spune astăzi, chiar dacă locuința în sine, sigur, era luxoasă pentru vremea respectivă.

În acest timp, cât au fost la Dragoslavele, atât Patriarhul Justinian Marina, cât și vicarul său Teoctist Arăpașu au venit și au stat de vorbă cu fiecare episcop în parte, în particular, și au încercat să îi convingă de binele trecerii la ortodoxie. Și aici au primit diferite răspunsuri.

Ionel Suciu le-a spus: Uitați, credința noastră nu este ca și cămașa, adică azi este timp frumos, punem cămașa albă, mâine e timp întunecat, punem cămașa de culoare închisă. Noi rămânem la credința noastră. Deci, nu încercați să ne convingeți, că nu veți reuși.

Se încerca argumentul acesta: Trebuie să înțelegeți că sunt niște timpuri noi, România se va reface din temelii și drumul acesta e al socialismului, e drumul pe care și noi trebuie să îl urmăm, dictatura proletariatului și toate celelalte lozinci, care erau doctrina comunismului.

− Repetate de Patriarh?

− Da. În primul rând se încerca convingerea lor. Dacă reușeau să convingă un singur episcop să treacă la ortodoxie, aveau ceea ce și-ar fi dorit, adică o ierarhie pentru această Unire formală a celor 38 de preoți, și totul ar fi devenit legal, legitim: Uite că această Biserică poate continua, are un episcop.

Au luptat mai cu seamă pe două fronturi: Vasile Aftenie, la București, și Hossu, pentru că era o persoană foarte cunoscută, mai cu seamă în zona Transilvaniei; era și membru al Academiei și senator de drept, ca și ceilalți.

El a fost cel care a dat glas Rezoluțiunii de la Alba Iulia, avea o voce care se asculta în zona noastră, a Transilvaniei, deci era urmat de foarte multe persoane.

Cu Hossu au încercat de mai multe ori, pe lângă aceste vizite despre care am vorbit la Dragoslavele. La care el răspundea, foarte ferm, cu acel motto pe care l-a avut de-a lungul vieții sale: Credința noastră este viața noastră.

Episcopul Iuliu Hossu, în 1942. Sursa foto: thelightcone.com

Cum am putea înțelege − scrie Hossu în memoriile sale − că mâini arhierești doresc să suprime o Biserică creștină, o Biserică a fraților lor făcându-i invitația − „Te unești cu mine, că te-aștept cu brațele deschise. Dacă nu voiești, te sugrum și așa, batjocorită, te îmbrățișez”?

Aceasta era impresia pe care au creat-o prin presiunea exercitată asupra episcopilor.

− Eu sunt ortodoxă și pentru mine e o mare durere faptul că Biserica noastră nu reușește să se curățească moral și să se desprindă, măcar simbolic, de acel moment.

− Vedeți, unele persoane au reușit. Dar nu s-a reușit în bloc. Adică eu am toată admirația pentru Mitropolitul Nicolae Corneanu, care a avut curajul de a scrie şi de a publica în ziar − Da, eu am crezut că așa este bine. Am dat informații despre X, Y, Z, chiar dintre preoții ortodocși, pentru că în momentul acela am crezut că este bine. Când mi-am dat seama că am făcut rău, am încercat să repar.

A avut puterea să facă acest gest și, după părerea mea, s-a dus total liniștit.

Când am avut ultima Conferință Episcopală la Lugoj, Mitropolitul Corneanu a participat la prima sesiune a Conferinței Episcopale Catolice, nu doar la liturghie.

Pentru mine, a fost un gest extraordinar. Un om care stă cu tine la masă în dezbaterea unor probleme ale Bisericii tale, împărtășindu-le, asta înseamnă o dorință de comuniune afirmată practic.

Și, practic, nimic, nimic nu ne-ar împiedica să facem așa ceva în continuare.

No, am ajuns la pasajul pe care îl căutam. Citez din memoriile Cardinalului Iuliu Hossu, este vorba de luna august a anului 1948.

„În 10 august m-a cercetat părintele episcop Colan. Mi-a spus că a fost la Moscova cu câteva luni înainte și mi-a povestit anumite lucruri indiferente.

După câteva minute îmi spune: «Iată ce doresc să-ți spun. Patriarhul ar dori să te vadă, fie aici, fie în alt loc unde ți-ar conveni mai bine».

Fără nicio șovăire i-am răspuns: «În datele împrejurări, nu sunt pentru o atare întâlnire, care nu are niciun rost, dând naștere la confuzie, și așa o întâlnire nu este de dorit».

A răspuns părintele episcop Colan: «Chit că nu vă veți înțelege, stați totuși de vorbă».

«Preasfințite, ești episcop! Suntem Episcopi! Credința noastră este viața noastră. Așa că nici nu poate fi vorba de conversație pe această temă. Cuvântul meu și al tuturor fraților mei episcopi este acesta: credința noastră este viața noastră».

«Înțeleg, răspunde părintele episcop Colan, dar credeam că ați putea vorbi laolaltă».

«În aceste împrejurări, este cu neputință și de niciun folos, pentru că ar da naștere la confuzii dăunătoare».

Astfel, ridicându-se pentru plecare, a adăugat stând în picioare: «Am spus aceasta pentru că acesta este hotărât să meargă înainte». Eu i-am răspuns: «Să meargă»”.

În 21 septembrie, Cardinalul Hossu merge în audiență la primul ministru Petru Groza.

Aici, după câteva discuții introductive, s-a vorbit din nou despre rolul mare pe care ar putea să îl joace, și a înțeles imediat despre ce este vorba. Primul ministru i-a spus surâzând: Vrei să fii Mitropolit de Iași?

„Surprins, n-am înțeles la ce face aluzie și am răspuns: acolo este Durcovici, el este romano-catolic. A, răspunde râzând Groza, nu așa!

Atunci am tresărit și din gesturi am înțeles că vorbește de Mitropolia Iașilor ortodoxă, care era vacantă în timpul acela.

Atunci am răspuns: Domnule prim-ministru, credința noastră este viața noastră!

La acest cuvânt hotărât, pe care l-am spus și-l voi repeta cu tot prilejul dat pe această cale, mi-a răspuns liniștit și zâmbind: Dacă ar fi numai viața…

El știa ce zice și ce va mai fi până la viață. Evident, toți anii ce vor trece până atunci, cu tot ce se va petrece în cursul lor, până la dăruirea vieții pentru credință, hotărârea pare a fi luată dinainte. Eu în convorbire am repetat cuvântul «credința noastră»”.

Vedeți, aici i s-a pus explicit problema, dar nu din partea unui ierarh, ci din partea omului care era practic la guvernământ. Iar asta înseamnă că ei conduceau, din nefericire, şi Biserica supusă lor.

Episcopul Iuliu Hossu a fost numit cardinal „in pectore” în 1969, adică fără ca numirea să fie făcută publică. Vaticanul a anunţat acest lucru abia în 1973, după 3 ani de la moartea lui Iuliu Hossu

„Biserica pe care am slujit-o și eu a fost desfigurată, iar ca imagine a desfigurării ei, privește-mă pe mine”.

Cardinalul Iuliu Hossu

Cardinalul Hossu. Mort la 85 de ani

Aproape toată luna octombrie a anului 1948, Episcopul unit de Cluj-Gherla Iuliu Hossu a fost blocat la reședința sa.

În noaptea arestărilor masive, se afla în locuința fratelui său din București.

A fost ridicat la ora 1.30 și dus la Ministerul de Interne.

I s-au luat obiectele personale și șireturile şi aşa a fost dus în fața ministrului Cultelor, Stancu Stoian, pentru a fi invitat să treacă la ortodoxie.

Ca să faciliteze dialogul, la vizita Patriarhului Justinian la Dragoslavele, care a avut loc după câteva zile, lui Iuliu Hossu i s-au dus trusa de bărbierit, cămașa de noapte și o carte de rugăciuni − rămase la fratele său în noaptea arestării.

Memoriile sale reprezintă unul dintre documentele-cheie ale dosarului de beatificare.

Despre detenția de la Sighet, scrie:

„Aici în Sighet am văzut, am simțit și am trăit «foamea». Se vorbește de atâtea ori de foame și nu ne dădeam și nu ne dăm destul și destul de bine seama ce este foamea […].

Puteam pipăi toate oasele și mă miram cum țin laolaltă de tendoane, când nu mai erau mușchi; zăcând în pat, nu puteam ține picior peste picior, căci cel de dedesubt mă durea”.

După eliberarea de la Sighet, unde a stat 5 ani, Iuliu Hossu a fost trimis în domiciliu forțat la Curtea de Argeş, apoi la Mănăstirea Ciorogârla.

Aici s-a reunit cu Episcopii Ioan Bălan şi Alexandru Rusu, dar numai până în 1956, când au fost dispersaţi.

Iuliu Hossu a fost trimis la Căldăruşani, unde a rămas până la moartea sa, în 1970.

„Aici [la Căldărușani, în D.O.] așa este, […] nu mai ești om cu voință liberă, nu mai ești om stăpân pe tine; altul te stăpânește, punându-te unde vrea, când vrea și cum vrea el, tiranul nu numai al meu, ci al țării întregi”.

Călugărul care îl supraveghea îl închidea pe dinafară; când primea vizite, oaspeții nu puteau pleca până nu descuia ușa.

Începând din 1967, Episcopul a fost spitalizat repetat pentru insuficiență cardiacă, cu edeme cronice ale membrelor inferioare. A leșinat de mai multe ori în curtea mănăstirii.

Pentru a fi dus la spital a fost nevoie de acordul Patriarhiei, al Departamentului Cultelor și al Ministerului de  Interne.

Unul dintre prelații care l-au vizitat înaintea morții l-a înregistrat citind încă o dată Rezoluţia Unirii de la 1918, și a trimis înregistrarea la Vatican.

Se spune că Papa Paul al VI-lea ar fi plâns când i-a auzit vocea.

*

„Credinţa creştină ne poate uni”

Credeți că am putea citi acest proces de beatificare, de recunoaștere a martiriului acestor oameni, și ca un proces de condamnare a comunismului? E singura reparație morală pe care o instanță internațională, cum e Vaticanul, a oferit-o victimelor din Europa de Est.

PS Florentin Crihălmeanu: Da, sunt convins. Este lectura pe care am făcut-o și în momentul în care a fost binecuvântată statuia Cardinalului Hossu, care se află acum în fața bisericii „Schimbarea la Față” din Cluj-Napoca.

Considerăm că este o reparare morală și o invitație la a rememora istoria pentru a o purifica de anumite momente tensionate și, în plus, de unele momente apocrife, care au fost puse sub obroc.

Dacă ne pretindem o societate democratică și o societate liberă, trebuie să începem lămurindu-ne trecutul.

Și să știți că Episcopul Hossu − pentru că despre el am citit mai mult − i-a spus pe patul de moarte lui Alexandru Todea, pe atunci episcop, că noi dorim să ieșim în libertate cu doctrina împăcării, nu a răzbunării.

Soluția o oferă și practic. El spunea așa: mai întâi să se recunoască greșeala făcută, să se repare greșeala făcută, ne îmbrățișăm și mergem de mână cu Patriarhul la Roma, să rezolvăm problema.

Nu zice să trecem la catolici! Problema unei Biserici Române unite s-a mai pus și în 1848, și în 1918, deci nu era o problemă nouă, dar trebuia găsită o soluție, în așa fel încât fiecare biserică să-și poată menține ritul, tradiția proprie și în același timp să fie în comuniune între ele. Unitate în diversitate, modelul Preasfintei Treimi.

Cum vă imaginați momentul din 2 iunie? Pe Câmpia Libertății de la Blaj, Papa va semna decretul de beatificare a lui Iuliu Hossu, unul dintre acei români care, după ce au făcut Unirea, au sfârșit în pușcăriile comuniste…

− E foarte emoționant. Cred că va fi un moment cutremurător, un moment care vine să confirme, zic eu, și rolul pe care Biserica Română Unită cu Roma l-a avut în această zonă a Transilvaniei, unde a fost majoritară după 1700.

Apoi, în timp, sigur că istoria s-a scris și altfel. Dar rolul pe care Biserica noastră l-a avut aici, și care a fost negat în perioada comunistă, este rolul trinomului Cetatea Alba Iulia – Biserica Blajului – Câmpia Libertății.

Acolo s-a scris, practic, istoria românilor transilvăneni.

Din acest motiv, ceremonia de pe Câmpia Libertății are un puternic sens simbolic și este o puternică invitație la unitate. La unitate, pentru că, așa cum știți, în 1848, printre multe alte sloganuri, s-a strigat: Noi vrem să ne unim cu țara!

Aceste cuvinte sunt scrise pe Câmpia Libertății − există acolo un piedestal de piatră, un monument. Și vizita Sfântului Părinte se desfășoară sub acest motto: „Să mergem împreună!”

Deci, drumul pe care îl avem de făcut, ca un pelerinaj spre mântuire, să-l facem împreună.

Este o invitație nu doar la nivel politic, social, european, ci poate în primul rând la nivelul confesiunilor creștine care se află în același teritoriu. Şi vedem că avem încă mult de lucru.

De aceea sperăm să fie un triumf al unității, și nu al dezbinării, un triumf al sfințeniei, prin aceste modele pe care Biserica ni le pune în fața ochilor: episcopii care vor fi beatificați.

Avem de nevoie de pace, de liniște, de împăcare în societatea noastră. Şi constatăm, cu ocaziile marilor sărbători, cât suntem de diferiți zonal. Sunt convins că credința creștină ne poate uni.

Dacă am privi poate mai mult spre ceea ce ne unește decât spre ceea ce ne dezbină, dacă am înlătura fricile nejustificate sau uneori încurajate de factori din afara Bisericii, am reuși să descoperim un ideal care ne unește și care pleacă nu de la noi, ci de la cuvântul Mântuitorului − „ca toți să fie una, precum Tu, Tată, ești în Mine și Eu în Tine”.

Și sunt sigur că am putea face mult mai multe acțiuni de forță, bune pentru neamul nostru românesc.

Alba Iulia, 1 decembrie 1918. Iuliu Hossu (primul din dreapta) citește Rezoluția prin care Transilvania se uneşte cu România. Foto: Samoilă Mârza
Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter perntru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...