Monica Voitovici, jurnalistă în Polonia: "Vreau să mă întorc într-o ţară unde lumea este dispusă să se gândească și la binele colectiv"

Redacția

Nu am avut niciodată intenția să mă stabilesc în altă țară. Încă nu-mi vine să cred că locuiesc de aproape 12 ani în Polonia.

Am obținut un post la Varșovia și am venit. Mi-am spus că, după patru ani, voi reveni în țară. Patru ani s-au făcut șase, la același loc de muncă, apoi o schimbare în viața personală m-a făcut să rămân aici.

Toată copilăria mea, tatăl meu mi-a subliniat moștenirea poloneză, astfel încât, când am văzut, după terminarea Masteratului, un anunț cu un curs de limba polonă, m-am înscris imediat.

Cumva, de multe ori, am simțit că a fost chemarea sângelui. Sfertul de sânge polonez din mine.

*

Am plecat în 2006. Știam că urmează patru ani în altă țară, apoi revenirea în România. Nu am avut intenția de a emigra, ci pur și simplu am profitat de o ofertă de muncă de nerefuzat.

Am promovat cultura poloneză în România, am cunoscut foarte mulți polonezi, apoi mi s-a oferit șansa să promovez cultura română în Polonia. Îmi plac foarte mult provocările, așa că am acceptat.

Până atunci, avusesem două burse în Marea Britanie, de 3-4 luni fiecare, o bursă de o lună și jumătate la o școală de vară din Norvegia, călătorisem puțin prin Europa și la marginea ei (Georgia).

Mi s-a spus că este nevoie de aproximativ șase luni pentru adaptare. Cred că atât a durat și în cazul meu.

Sunt lucruri la care nu te gândești înainte să ajungi într-o altă țară: unde găsești un medic de familie, un dentist, cum rezolvi anumite formalități, de la a deschide un cont în bancă până la a face un abonament la mobil.

Când am venit, vorbeam limba, chiar dacă nu foarte bine, ceea ce este un mare avantaj.

Iulişca invadatoarea

Fără să exagerăm, putem spune că acolo unde crește iulișca, totul în jur dispare.

Dughin, la București: "Noi, rușii, am comis multe nedreptăți în raport cu România"

Discursul ideologului Aleksandr Dughin, cu prilejul lansării volumului său "Destin eurasianist" la București, a fost mult mai temperat decât ideile din carte.

Polonia nu este foarte diferită de România, nu pot spune că a existat un șoc cultural. Nici acum nu pot spune însă că mă simt „ca acasă”, deși am prieteni polonezi.

*

Prima dată cînd am mers cu trenul de la Varșovia la Cracovia am rămas uimită să văd că, în compartiment, nimeni nu vorbea. Asta, după patru ani de navetă lunară Cluj-București-Cluj, când nu trecea mai mult de o jumătate de oră până când cineva din compartiment pornea discuția.

Într-o dimineață, tramvaiul nu a oprit în stație, a mers mai departe. M-am uitat în jur − nimeni nu a vociferat, nimeni nu a comentat, ci, pur și simplu, oamenii s-au dat jos la stația următoare, au traversat și au luat tramvaiul în sens invers.

Mi s-a întâmplat de nenumărate ori să fiu întrebată de unde sunt, atunci când vorbeam în română. Aproape de fiecare dată mi s-a spus că nu arăt ca și cum aș fi din România.

Îmi place profesionalismul polonez, corectitudinea lor. Am născut în România și în Polonia. Experiențele au fost total diferite.

În România am avut parte de un doctor minunat, dar nu uit cum am fost întrebată dacă am cotizat la moașă atunci când așteptam să elimin placenta.

Polonia a luptat pentru o naștere decentă, și acest lucru s-a văzut: am născut cu moașa de serviciu, care și-a făcut treaba ca la carte. Nu am avut parte doar de zâmbete și vorbe calde, dar am fost tratată corect, fără ca cineva să aștepte vreo atenție de la mine.

Corupția în sistemul medical a existat cândva și aici, dar oamenii au câștigat lupta împotriva ei.

Nu-mi place însă naționalismul în creștere. Unul dintre teatrele varșoviene a fost nevoit să facă un control la intrarea în sală, în urma incidentelor legate de un spectacol.

Vreau să am libertatea de a privi un spectacol, chiar dacă el atacă direct puterea actuală. Ca străin, ajungi să te temi să ieși pe stradă în zilele în care sunt organizate marșuri și mitinguri ale naționaliștilor.

Să nu mai spunem că polonezii pot fi violenți la beție. Ultima dată am simțit asta pe propria piele, atunci când un bețiv s-a legat de mine într-o stație de autobuz.

*

Este ușor să te integrezi atunci când nu există bariere în comunicare, când nu faci nici un fel de faux-pas, când respecți credința altora.

Cred însă că cel mai ușor te integrezi în familie.

Atunci când intri în familia unui polonez, îmbrățișezi țara cu tot ce are ea. În lipsa unei familii, prietenii sunt baza. De la ei poți afla tot ce te interesează, pe ei poți conta la nevoie. Și cred că este nevoie și de dorință: dorința de a-l cunoaște pe celălalt, de a avea o relație cu el.

Pe vremea când am lucrat la Institutul Cultural Român de la Varșovia, am inițiat un proiect dedicat comunității de români. Pe parcursul unui an, sediul Institutului a găzduit lunar întâlniri cu o anumită temă, care s-au prelungit în afara sediului, informal. Am lucrat apoi împreună cu români la două firme.

Am întâlnit români la protestul de anul trecut, din februarie, din fața ambasadei României de la Varșovia.

Sunt evenimente la care comunitatea se întâlnește, la ambasadă, dar și încercări precum cele ale lui Teodor Ajder, unul dintre inițiatorii unei reviste a comunității, Mămăliga de Varșovia, de a aduce la un loc vorbitorii de română (români și moldoveni).

Când am venit, în 2006, cifrele oficiale vorbeau de 350 de români în Polonia, ceea ce era însă foarte departe de realitate.

Astăzi vorbesc de 4000 − o parte veniți să studieze, o parte detașați de firme pentru o anumită perioadă.

Familia mea mă sfătuiește să rămân unde sunt, pentru că nu crede că, în România, copiii mei ar avea parte de o viață asemănătoare.

Ultima oară, un fost coleg de facultate, maghiar, cu care nu vorbisem niciodată despre politică, mi-a scris să nu mă întorc câtă vreme PSD este la putere.

Eu vreau să mă întorc. Ideal, într-o țară fără corupție. Într-o țară unde să am siguranța că la spital voi fi tratată corect, fără ca vreun angajat să aștepte să primească un ban în buzunar pentru asta, unde, în sistemul de învățământ, calitatea educației este pe primul loc, unde să știu că lumea este cinstită și dispusă să se gândească și la binele colectiv.

Ar trebui să nu mai fie tăiate păduri fără rost, să fie redusă poluarea, să se și construiască (drumuri, căi ferate), nu doar să se distrugă. Sunt dispusă să lupt pentru toate acestea.

#maiviiacasă

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€