MODELE de CURAJ. Puiu a reînvăţat să vorbească după 7 ani de izolare într-o celulă

Un bărbat la vreo 50 de ani, înalt cât un toc de ușă, pune lacătul pe intrarea într-o coșmelie acoperită cu stuf, care stă să se prăbușească la primul vânt puternic. Palmele sale ca niște lopeți mângâie lemnul.

Sunt aceleași mâini care au săpat, lângă căsuța vitregită, o mică grădină de legume. Chiar și iarna, ascuns sub pănuși, aici crește pătrunjel verde. Sporul cu care i se fac zarzavaturile a ajuns de pomină, ca roșiile lui Ilie Cazane.

Morcovii cât sfecla par să fi încolțit la adâncimi fenomenale, în beznă, și nu se mai opresc din rodit.

- Dragă, la ce-ți trebuie lacăt? Că la asta, dacă îi dau un șut, vine cu deal cu tot!, spune Rodica, sora bărbatului.

- Tu nu știi ce înseamnă să-ți închizi singur ușa, răspunde Puiu.

Suntem în 1964, în cătunul Rubla din județul Brăila. Căsuțele cu acoperiș de stuf adăpostesc foști politici, trimiși aici cu domiciliu obligatoriu după eliberarea din pușcării.

Casa din Rubla. Sursa foto: Memorialul Sighet.

Înapoi în 1947.

Corneliu Coposu - Puiu, cum îi spun apropiații - are 33 de ani, este șeful de cabinet al lui Iuliu Maniu și secretar general adjunct al Partidului Naţional Ţărănesc. Toate documentele importante trec prin mâinile lui. Toate planurile celui mai mare partid din țară îi sunt cunoscute.

Nu este nici pe departe un ucenic ingenuu.

În august '44, a fost la Palatul Regal imediat după arestarea mareșalului Antonescu. Când în București a început să se tragă, l-a căutat pe Maniu, să-l ducă la adăpost.

S-a aflat în sala de judecată la procesul lui Antonescu. A privit de la câțiva metri figurile satisfăcute ale Anei Pauker și a lui Iosif Chișinevschi când Maniu a fost audiat, fără întrerupere, timp de 7 ore.

Apoi a transcris corespondența dintre Maniu și delegația care reprezenta România la Conferința de Pace de la Paris. A fost martor la întocmirea planului de scoatere din țară a fruntașilor țărăniști, în frunte cu Ion Mihalache.

A știut tot timpul ce se întâmplă.

Puiu este avocat. A pledat în procesele ilegaliștilor comuniști, pe care i-a apărat cot la cot cu Ion Gheorghe Maurer. "Nu mai sunt naiv", îi va spune în 1962 lui Alexandru Vișinescu, comandantul penitenciarului de la Râmnicu Sărat. "Acum n-aș mai pleda, pentru că îi cunosc pe comuniști foarte bine".

Va trece o jumătate de secol până când Vișinescu, trecut de 90 de ani, va fi judecat și trimis după gratii.

Fotografii din dosarul de penitenciar.

Puiu e un munte de om. A făcut box și a fost campion de categorie grea la haltere. În dimineața zilei de 14 iulie 1947 este ridicat de jandarmi de la sediul PNȚ, împreună cu tot personalul din clădire. E închis la Malmaison, pe Calea Plevnei.

În aceeași zi, la Tămădău, fruntașii țărăniști Ion Mihalache, Nicolae Penescu, Ilie Lazăr și Nicolae Carandino sunt arestați înainte să urce în cele două avioane cu care urmau să evadeze din țară.

Zece zile mai târziu, este arestat și Iuliu Maniu, aflat la tratament într-un sanatoriu. Bătrânul lider ţărănist, ajuns la 74 de ani, refuză să plece în pijama. Cere să-i fie adus costumul. Va fi băgat lângă Puiu, în celula alăturată.

La anchetă este trimis acuzatorul public Avram Bunaciu. Puiu îl cunoaște de la Cluj, unde au fost colegi la Drept și chiar vecini. După un an, Bunaciu va ajunge ministru de Justiție. După alți 10 ani, ministru de Externe.

Dacă semnezi - îi spune Bunaciu, punându-i în față o declarație - vei fi pus în libertate.

"Mi s-a adresat pe un ton prietenesc și mi-a atras atenția că, dacă voi fi rațional și dacă voi ușura desfășurarea anchetei, voi fi pus în libertate.

Mi-a dat o foaie de hârtie, pe care era bătut la mașină un text scurt, de o jumătate de pagină, pe care urma să-l citesc și să-l semnez, urmând ca acest text să fie folosit în procesul Maniu ca depoziție a mea în calitate de martor al acuzării. (...)

Întrucât eu am refuzat să citesc și să semnez declarația , Bunaciu și-a schimbat atitudinea față de mine, a chemat un gardian și pe un ton aspru i-a ordonat acestuia: du-l la carceră", va scrie Puiu, peste ani.

Iuliu Maniu, la proces. Sursa foto: Fototeca online a comunismului românesc.

Acuzațiile care i se aduc lui Puiu sunt ridicole.

În procesul tineretului țărănist din martie 1948, este învinuit că a aprobat o chitanță prin care un aparat de duplicat a fost luat de la sediul partidului. Aparatul avea să fie folosit de studenți pentru "manifeste subversive" împotriva noului regim.

14 iulie 1947 are să fie ultima zi de libertate din tinerețea lui Puiu. Se va plimba din nou pe străzile Bucureștiului după 17 ani și jumătate.

*

După arestare, Puiu trece prin mâinile unor anchetatori care vor ajunge temuți și faimoși din pricina violenței lor.

Se intersectează cu sadicul Alexandru Nicolschi, cu "Împăratul" Mișu Dulgheru (poreclit astfel de subalterni fiindcă se îmbracă impecabil și colecționează obiecte de lux), cu "Măcelarul" Gheorghe Enoiu (coordonatorul represiunii din 1956 împotriva studenților), cu Emil Brânzaru (care chinuiește deținuții înainte să le spună ce vrea de la ei) și chiar cu Pantiuşa Bodnarenko (Gheorghe Pintilie), șeful Direcției Generale a Securității.

"Se intersectează" e un eufemism. De fapt, toți aceștia îi cer nume și informații, planuri și comploturi, legături cu dușmanii din străinătate. Metodele lor sunt bătaia la tălpi, bătaia cu săculeți de nisip, bătaia peste cearceaf ud sau "manejul".

Manejul înseamnă că deținutul dă ocol camerei de anchetă, iar torționarul îl lovește când vrea el. Așa, din senin. Ca pe cai.

"M-au insultat în toate felurile, dar nu luam asupra mea insulta. Nu mă consideram umilit de înjurături", va mărturisi Puiu după mai bine de 40 de ani de la acele fapte.

Cine îl privește în interviurile din anii '90, povestind calm despre chinurile la care a fost supus, poate crede că vorbește despre altcineva.

"Când am ieșit din pușcărie, biata mama [...] nu m-a recunoscut. Și, la un moment dat, m-a întrebat dacă m-am gândit la ea. Zic - «Mamă, m-am gândit ceas de ceas la tine, dar, chiar dacă n-aș fi vrut să mă gândesc, torționarii mi-aduceau aminte, că te-njurau în fiecare minut»."

La închisoarea din Craiova, unde Puiu stă închis timp de 8 luni, comandantul este atât de zelos în a executa ordinele primite de la București, încât înțelege greșit mențiunea "Strictă izolare" din dosarul său. Și îi zidește ușa celulei.

Dar el vede partea plină. Măcar nu-l mai bat în fiecare zi. Măcar poate să se întindă pe pat, nu ca în alte părți, unde gardienii îi obligă să stea toată ziua în picioare și îi supraveghează cu încăpățânare, nu cumva să se așeze.

Timp de 8 luni, Puiu primește mâncarea prin vizetă, iar printr-o gaură din perete, stă de vorbă cu Ion Hudiță, deținut cu același regim.

"Niciodată n-am cochetat cu ideea sinuciderii. Am eliminat-o de la început". (Corneliu Coposu)

Interiorul închisorii din Râmnicu Sărat.

Din 1947 până în 1954, Puiu trece pe la penitenciarele Văcăreşti, Jilava, Pitești, Craiova, Capu Midia, Bragadiru, Popeşti-Leordeni, Rahova, Gherla, Aiud.

În Ajunul Crăciunului din 1954, deși aflat după gratii, pe numele lui este emis un mandat de arestare pentru "activitate intensă contra clasei muncitoare". În rechizitoriu, finalizat în martie 1955, este acuzat pentru conținutul unor articole semnate în oficioasele PNȚ.

După câteva luni, își află sentința: 15 ani de detenție grea. Este trimis la Râmnicu Sărat, unde va sta singur în celulă, până în 1962.

Singur în celulă. Un an. Doi ani. Trei ani. Șapte ani.

A refuzat să-l acuze pe Pătrășcanu

Este mai puțin cunoscut că Lucrețiu Pătrășcanu, unul dintre liderii comuniști care au preluat puterea după 1944, făcuse parte din anturajul apropiat al lui Corneliu Coposu. Se vizitau, iar Pătrășcanu avea o cheie de la apartamentul familiei Coposu.

Chiar dacă în politică nu împărtășeau aceleași valori, Coposu i-a respectat alegerile.

"Discuțiile contradictorii ce le-am purtat au luat uneori chiar întorsături vehemente, eu neezitând să-i dau replici violente atunci când dânsul formula reproșuri ce mi se păreau nejustificate privind tactica adoptată de Maniu", scrie el în jurnalul său, publicat în 2014.

În 1953, când Pătrășcanu devenise indezirabil în cadrul Partidului Comunist, Coposu, aflat în pușcărie de 6 ani, a fost anchetat cu privire la relația lor. Securitatea căuta comploturi și voia să îl lege cumva pe Pătrășcanu de Iuliu Maniu și de Regele Mihai.

"Ți-a fost prieten și complice, l-ați introdus în partid ca să ne dărâme din interior!", i-au spus anchetatorii lui Coposu. Dar el a refuzat să semneze orice fel de declarație defăimătoare la adresa lui Pătrășcanu.

Fotografii din volumul "File dintr-un jurnal interzis", apărut la editura Vremea sub îngrijirea Doinei Alexandru.

Imaginile cu Corneliu Coposu before and after − cum se spune azi  sunt mărturii ale operațiunii de exterminare care s-a petrecut în regimul penitenciar din România.

În stânga vedem un bărbat plesnind de sănătate, care poartă pe chip siguranța de sine a tânărului în putere. Are 1,89 și 112 kilograme.

În dreapta vedem o figură mortificată, cu buze supte și găvane violacee sub ochi. Pare un om care s-ar fi prăbușit pe dinăuntru și care acum se uită la lume, înțelepțit, de undeva, din capătul unui tunel nesfârșit.

Când, în 1962, este eliberat de la Râmnicu Sărat și trimis cu domiciliu obligatoriu în cătunul Rubla din Bărăgan, Corneliu Coposu are 51 de kilograme.

Cântărește jumătate din cât era, plus-minus un suflet.

"Obsesia foamei îi transformă pe oameni în animale. Am văzut și gesturi de fiare în condiții de înfometare, dar am sesizat și acest gest, dintr-o mare dragoste, dintr-o mare dăruire, să renunți la propria ta sănătate, pentru a salva un om". (Corneliu Coposu)

"Fiecare celulă are muzica ei. Deschiderea și închiderea puteau fi sesizate cu ascuțimea auzului, ca să știi ce celulă se deschide", spune Corneliu Coposu, filmat la bătrânețe în fostul penitenciar de la Râmnicu Sărat.

E un bărbat cu părul alb și voce răgușită, ajuns la aproape 80 de ani. Îl vedem cum deschide zăvorul ruginit al unei celule, iar sunetul e ca prima lopată de pământ peste un coșciug coborât în groapă. Parcă ai redeschide cu un cuțit o rană ce tocmai a făcut pojghiță.

Au trecut aproape 30 de ani de când a ieșit.

Aici, la Râmnicu Sărat, Corneliu Coposu a stat 7 ani de zile într-o celulă lată de 2 metri și lungă de 3,5 metri. Singur, a uitat cum se pronunță cuvintele.

Între patru pereţi, doar cu foamea şi cu frigul, a rememorat poeziile pe care le știa și a compus altele. Dar n-a putut forma cuvintele decât cu mintea. N-a avut voie nici măcar să le rostească.

Iar cuvintele s-au așezat unele peste altele în sufletul lui și au ridicat un zid. După eliberare, a reînvăţat să vorbească la vârsta de 50 de ani.

Şi, cu fiecare amintire despre acea tăcere, a dărâmat zidul.

"Cerne, Doamne, liniștea uitării"

Una dintre puținele poezii scrise în pușcărie și pe care Corneliu Coposu le-a şi transcris după eliberare este Ruga.

Cerne, Doamne, liniștea uitării,
Peste nesfârşita suferință
Seamănă întinderi de credință
Și sporește roua îndurării.

Răsădește, Doamne, dragostea și crinul
În ogorul năpădit de ură
Și așterne peste munți de zgură
Liniștea, iertarea și seninul.

Aceste versuri au fost puse pe muzică, după 1990, de Valeriu Sterian (care, ca o ironie a sorţii, a copilărit în orăşelul Râmnicu Sărat când Coposu era închis acolo):

Râzând de turnători

În notele informative din dosarul de urmărire al lui Corneliu Coposu, colaboratorii Securității sesizează în mai multe rânduri că acesta este sarcastic, că are un ton "zeflemitor" și "talent de pamfletar".

Felul său de a fi nu i-a fost o rețetă de supraviețuire în sine, dar l-a ajutat să treacă peste micile și marile delațiuni, peste slăbiciunea semenilor și peste dezamăgiri. A rămas stoic și ironic.

Istoricul Marin Pop consemnează, spre exemplu, că, deși era încarcerat, Coposu şi prietenul său Șerban Ghica se amuzau pe seama turnătorilor:

"Pe data de 6 decembrie 1951, în momentul în care ieșeau la muncă pe șantier și se făcea numărătoarea, Șerban Ghica a ieșit din rând și l-a întrebat pe [Vasile] Copilu-Cheatră dacă-l cunoaște pe Puiu Coposu. El i-a răspuns că-l cunoaște, dar în același timp Corneliu Coposu a adăugat ironic: «O să mă cunoască el când îl voi băga la închisoare». Informatorul a raportat incidentul, completând și o declarație semnată, în acest sens, pe data de 22 ianuarie 1952".

Corneliu Coposu (în mijloc) în 1963, când avea domiciliu obligatoru în Bărăgan (pe teritoriul actualului sat brăilean Valea Călmăţui). Sursa foto: Memorialul Sighet.

Când, pe 2 ianuarie 1952, sursa "Busuioc" s-a întâlnit cu Coposu, acesta "l-a felicitat și i-a urat urgentă libertate, promițându-i că o vor avea toți deținuții politici".

I-a povestit apoi, cu nostalgie, cum își petrecea Revelionul "pe timpuri". După care i-a spus, ca pe o mare confidență, că anul 1952 urma să fie "unul hotărâtor", în care avea să se decidă "soarta omenirii pe 1.000 de ani". Acesta le-a raportat întocmai ofițerilor.

"Simțind că discută cu un delator, Corneliu Coposu îi spunea ironic sursei «Busuioc», pe data de 2 martie 1952, că «a stat de 3 ori la carceră și nu știe pentru ce motiv». (...)

Tot lui «Busuioc» îi spune că, pe data de 18 martie, detașamentul 14 a fost inspectat de comandant, care ar fi spus că «dintre toți, numai Coposu muncește, ce gândește el nu mă interesează, sunt alții pentru acest lucru, sunt mulțumit însă că muncește».

«Ce gândesc eu, spune Coposu, știu ei. Dacă am fost secretar general a lui Maniu (al PNȚ) nu pot gândi decât ce gândeam și atunci. Vom mai vedea mai târziu ce va mai fi»". (Fragment din volumul Monografia familiei Coposu, de Marin Pop, apărut la Editura Caiete Silvane din Zalău.)

În fine, într-o înregistrare a Fundației Corneliu Coposu, Seniorul rememorează un episod petrecut după Revoluție, când se întâlnește pe stradă cu unul din foștii săi torționari.

Acestuia, "cât era de mic și de afurisit și de rău și de veninos", i-a fost frică să nu fie bătut și a trecut repede pe celălalt trotuar. Atunci, Coposu a mers după el și i-a spus:

"Uite, domnule, de ce te opresc. Dacă cumva, cândva, ți se va face un proces pentru crimele pe care le-ai făcut personal, te rog să mă chemi de martor. A rămas așa mirat și am continuat: pentru că eu voi depune [mărturie], îți promit de-acuma, că nu ești apt de închisoare.

Fiindcă un subom care s-a putut preta la ceea ce ai făcut dumneata însemnează că nu are răspundere psihică și, ca urmare, ești de internat în casa de nebuni, nu de băgat în pușcărie, îți promit! A plecat ca din pușcă."

Era Alexandru Vișinescu.

Dragostea

Puiu a cunoscut-o pe Arlette de Paști, în 1941. Îl însoțea la Constanța pe Iuliu Maniu, care se ducea la o casă de odihnă, când a dat cu ochii de fiica generalului Marcovici, un fost colaborator al țărăniștilor.

În octombrie 1942 s-au căsătorit.

Arlette a fost arestată în 1950, la 3 ani după Puiu. Acuzată de spionaj pentru că lucra la Legația Franceză din București, a fost ridicată împreună cu una dintre surorile ei, France.

Arlette a făcut 14 ani de închisoare. France a murit în pușcărie.

Soţii Coposu, în 1965.

În 1964, în primele luni după eliberare, Arlette a vorbit cu soţul ei doar la telefon. Din 1962, Puiu avea domiciliu obligatoriu în Bărăgan și nu putea merge să o vadă. Arlette era în stare de șoc și n-avea nici o haină cu care să se poată îmbrăca. Le spunea surorilor lui să nu risipească banii pentru ea.

Lui Puiu i s-a permis să se întoarcă la București în acel an. S-au revăzut după 17 ani.

În 1965, în urma unui control medical, Arlette a descoperit că are cancer. Când a aflat, Puiu a leșinat.

Arlette a mai trăit până în a treia zi de Crăciun a anului 1966. Avea 51 de ani. Puiu nu s-a recăsătorit niciodată.

"Suferințele au trecut, totul e ca viitorul să asigure pentru țară ceva bine. Acuma, trecutul nu mai are importanță. Față de sacrificiile pe care le-au făcut eroii, niște bieți ani de pușcărie contează mai puțin."

Corneliu Coposu, 1991