MODELE de CURAJ. Nicu a refuzat să-și toarne prietenii

Nicu a fost vinovat de mai multe lucruri, în viața sa. De pildă, între 1940 și 1944, că era evreu. Așa că, potrivit planului de "purificare etnică" conceput și aplicat de guvernul mareșalului Antonescu, a fost concediat. Și-a pierdut jobul, cum s-ar spune azi.

Mai târziu, în 1947, vina sa a fost că era intelectual și că nu voia să pactizeze cu noii lideri ai țării, impuși de ocupantul sovietic.

Asta avea să-l coste din nou jobul, dar și licența de avocat – Nicu era, la vremea aceea, doctor în drept constituțional. Cu o teză pe care nu o plagiase, ci o scrisese chiar el, la doar 24 de ani, și care poate fi citită și azi.

Apoi, din cauza completei sale lipse de entuziasm față de comunism, Nicu a traversat o perioadă în care conducerea politică – sistemul, cum s-ar spune − i-a interzis să publice cărți sau să semneze în reviste literare.

Pentru a supraviețui, Nicu a făcut muncă necalificată. Dar, în 1959, la 47 de ani, a fost pedepsit din nou – de data asta pentru vina de a fi refuzat orbește să își toarne prietenii la Securitate.

Fotografie din dosarul de urmărire de la Securitate.

Niciun moment, pe tot parcursul anchetei, și nici mai târziu, în timpul procesului, cu toate că știa că refuzul îl va purta ani de zile prin pușcării, Nicu nu și-a denunțat vreun apropiat.

O simplă hârtie semnată l-ar fi scăpat de închisoare, dar Nicu a zis "nu".

În ciuda tuturor presiunilor – și Securitatea avea metode aparte în acest domeniu, și-a păstrat demnitatea. Asta înseamnă să fii mafiot, cum s-ar spune azi.

Asta vom urmări și noi, în destinul luminos al lui Nicu Steinhardt – curajul neobosit de a nu-și pierde, cu niciun preț, demnitatea.

***

În 1959, Nicolae-Aurelian Steinhardt − căruia, de drag, ne-am permis să-i spunem Nicu − avea 47 de ani și locuia cu tatăl său într-o garsonieră din București.

Cu un an înainte, Securitatea îi arestase pe filosoful Constantin Noica și pe câțiva dintre prietenii acestuia, în ceea ce, pe-atunci, se numea un "lot". În cazul nostru, "lotul Noica-Pillat" - adică mai mulți intelectuali care se întâlneau când la unul, când la altul, și criticau sistemul politic al țării.

Din cercul lor făcea parte și Nicu, doctor în drept și avocat, dar fără drept de a pleda, scriitor și critic literar, dar fără drept de semnătură.

După arestarea lotului său de prieteni, Nicu realizează că îi vine rândul.

Episodul arestării, interogatoriile de la Securitate, în care este presat să-și toarne prietenii și, mai apoi, anii de pușcărie, cu toate chinurile și minunile acesteia, sunt povestite într-una din cele mai frumoase cărți scrise vreodată în limba română: Jurnalul fericirii.

Întâi, Securitatea doar îl interoghează, după care îi dă drumul – unul dintre trucurile prin care "uneltitorilor" li se arăta ce riscă să piardă.

Întors acasă, Nicu se confruntă cu franchețea și limpezimea de minte a tatălui său. Amintirea este consemnată în Jurnal:

"Ovreiul de peste 82 de ani, micul pensionar din Bucureşti, mi s-a dovedit dintr-o dată, şi în chipul cel mai simplu, capabil de simţăminte autentic senatoriale.
După ce i-am povestit cum s-au petrecut lucrurile, mi-a vorbit:

- Ce-ai mai venit acasă, nenorocitule? Le-ai dat impresia că şovăi, că poate să încapă şi posibilitatea să-ţi trădezi prietenii. În afaceri, cînd spui «lăsaţi-mă să mă gîndesc», înseamnă că ai şi acceptat. Pentru nimic în lume să nu primeşti a fi martor al acuzării. Hai, du-te chiar acum.

 

Nicolae Steinhardt, alături de tatăl său, Oscar Steinhardt − fost director al unei fabrici de cherestea, rănit în bătălia de la Mărăști și decorat cu "Virtutea militară".

(...)

- E adevărat, zice tata, că vei avea zile foarte grele. Dar nopţile le vei avea liniştite - (trebuie să repet ce mi-a spus, trebuie; de nu, m-ar bate Dumnezeu) -, vei dormi bine. Pe cînd, dacă accepţi să fii martor al acuzării, vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar nopţile vor fi îngrozitoare. N-o să mai poţi închide un ochi. O să trebuiască să trăieşti numai cu somnifere şi calmante; abrutizat şi moţăind ziua toată, iar noaptea chinuitor de treaz. O să te perpeleşti ca un nebun. Cată-ţi de treabă. Hai, nu mai ezita. Trebuie să faci închisoare. Mi se rupe şi mie inima, dar n-ai încotro. Dealtfel, chiar dacă apari acum ca martor al acuzării, nu fi prost, după şase luni tot te ia. E sigur."

Fragment din Jurnalul fericirii

Urmează câteva zile de... stres, cum s-ar spune astăzi. Măcinat de așteptarea unui nou interogatoriu și de ideea că i se va cere brutal să-și trădeze prietenii, Nicu decide că nu va turna, în ruptul capului.

Un alt fragment din Jurnalul fericirii surprinde aceste trăiri:

"Tata la plecare: să nu fii jidan fricos, să nu te caci în pantaloni. Suprarealismul e de la Paris, delirul o fi bun la Zürich, la cafenea. Aici nu-i acolo. Aici se opreşte trenu-n gară, nu gara la tren.

Aici e ţara lui Ion, a Fanarioţilor şi a lui Soarbe-Zeamă, aici Vlad Ţepeş i-a tras pe solii turci în ţeapă, nu le-a spus «trageţi întîi dumneavoastră, domnilor englezi», iar Petrache Carp i-a arătat lui Vodă Carol că porumbul se mănâncă cu mîna, aici e pe viaţă şi pe moarte, aici nu e decor sofisticat şi suprem de nebunatic, nu-s draperii şi delicii, nu-i paradis ori iad artificial, aici e ca la dugheană, ca la tejghea, ca la obor; ca la proces de clironomie; nu-i cu giuvaericale, e cu pietre, cu bolovani (şi dintr-odată gîndul mă poartă spre Brâncuşi, ţăran hotărît care-şi ciopleşte materialul cu gesturi mari de cosaş). Aici e scăldătoarea Vitezda: te arunci ori ba. Aici, acum, acum, acum. Aici te declari băiete, aici, pe loc, alegi."

Și alegerea lui Nicu este deja făcută.

Urmează un nou interogatoriu, repetarea refuzului și arestarea, repetarea interogatoriilor și, constant, încăpățânat, înverșunat, refuzul de a face vreo mărturisire despre prietenii săi. Apoi procesul și sentința.

Pentru curajul și tăria sa, Nicu este condamnat la 12 ani de muncă silnică şi 7 ani de degradare civică. În documentele vremii se notează și infracțiunea de care se face vinovat: uneltire împotriva ordinii sociale.

În 1960 este încarcerat la Jilava, unde îi va cere ieromonahului Mina Dobzeu să-l boteze – evreul Nicu se convertește astfel la creștinism, devenind ortodox.

În august 1964, este eliberat. Primul drum pe care îl face, odată liber, este la Schitul Darvari din București, pentru a-și desăvârși botezul. Mai târziu, la bătrânețe, se va retrage la Mănăstirea "Sfânta Ana" de la Rohia, unde se va călugări.

Întreaga perioadă a detenției este cuprinsă în Jurnalul fericirii – un volum care are, la rândul său, o istorie fascinantă.

Pentru că, odată intrat în vizorul Securității, nu mai aveai cale de ieșire. Din 1945 până în 1989, Nicu a fost urmărit, supravegheat și controlat de Securitate.

Fotografii din dosarul de urmărire, cuprinse în volumul "N. Steinhardt în dosarele Securității" (editura Nemira, 2005).

La înmormântarea sa, în 1989, participau cel puțin 20 de securiști, potrivit amintirilor consemnate de Călin Emilian Cira în volumele "Convorbiri despre N. Steinhardt", publicate de editura Eikon.

***

În 2012, într-o cronică publicată în România literară, criticul Răzvan Voncu lansa o ipoteză tulburătoare: manuscrisul publicat în acel an de către editura Polirom sub titulatura Manuscrisul de la Rohia ar putea fi a treia versiune a Jurnalului fericirii. Dar cum se ajunsese la trei versiuni?

Nicu a început să scrie Jurnalul în 1969, la sfatul prietenului său Dinu Pillat. Potrivit lui Voncu, dactilograma de 550 de pagini i-a fost confiscată de către Securitate în 1972. Momentul este elucidat de către istoricul literar George Ardeleanu – care este și editorul Manuscrisului de la Rohia.

Nicu făcuse mai multe cópii ale cărții, pe care le împărțise unor prieteni apropiați, spre lectură. Unul dintre aceștia, poetul Ion Caraion, a citit exemplarul primit, după care s-a dus glonț cu el la Securitate.

Pe baza acestui denunț a debutat un nou episod de anchetare a lui Nicu. La fel ca prima dată, a refuzat să divulge numele prietenilor cărora le încredințase cópii ale Jurnalului său.

Pentru a putea confisca manuscrisul, Securitatea s-a folosit de un denunț anonim în care Nicu era acuzat că ar deține, în mica sa locuință din București, armament, valută și literatură obscenă.

Casa i-a fost percheziționată și ultimul exemplar al Jurnalului, confiscat.

Firul poveștii îl reînnoadă Voncu, în cronica menționată: Nicu s-a încăpățânat și, ajutându-se doar de memorie, a rescris Jurnalul.

Fii și tu ca Nicu.

La un moment dat, Securitatea i-a restituit versiunea inițială, prin intermediul Uniunii Scriitorilor, dar i-a confiscat-o din nou, în 1984. A doua versiune, cea rescrisă din memorie, a dispărut – nu se știe unde. Cert este că nu a mai fost găsită.

În 2002, George Ardeleanu a descoperit în arhivele Mănăstirii Rohia un manuscris care îl are ca autor pe Nicu Steinhardt. L-a editat și l-a publicat sub denumirea Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia.

În cronica sa despre Manuscris, Răzvan Voncu spune că e foarte posibil ca acesta să reprezinte o a treia versiune a cărții, realizată prin contopirea și rescrierea primelor două versiuni.

Filosoful Virgil Ciomoș lămurește, totuși, dispariția versiunii secunde a Jurnalului, într-un interviu cuprins în volumul "Convorbiri despre N. Steinhardt": alături de prima versiune, aceasta i-a fost înmânată de către Nicu Steinhardt în plicuri sigilate.

După Revoluție, în 1991, editura Dacia din Cluj a publicat prima versiune (cea confiscată de Securitate), iar editura Humanitas ar fi trebuit să publice, în același timp, a doua variantă. Dar asta nu s-a mai întâmplat. Virgil Ciomoş spune că Humanitas a pierdut acel manuscris.

Ceea ce contează, dincolo de textul efectiv, este îndârjirea lui Nicu de a rescrie, cel puțin de două ori, cartea vieții sale.

 *

În 1980, anul în care a fost primit la Rohia, Nicolae Steinhardt avea 68 de ani. S-a călugărit și apoi s-a ocupat de biblioteca mănăstirii până la moartea sa, în martie 1989.

Din acei ani datează amintiri ce conturează portretul unui monah cu duhul veseliei, preocupat continuu și de literatură, și de politică. Prietenii care-l vizitau la Rohia îi rememorează voioșia și simțul, deosebit de fin, al umorului.

Fizic, monahul Nicolae era foarte slab, din cauză că postea mult. Unii amici din Cluj îi mai strecurau în mâncare carne trecută prin sită, fără să-i spună.

"Când era în situații dificile – contractase o tuberculoză intestinală în închisoare, ale cărei efecte l-au urmărit toată viața, și-a fracturat femurul, era cardiac și avea tot felul de limitări fiziologice – se comporta întotdeauna ca un vajnic soldat. Adesea nu mai putea fi hrănit decât prin perfuzii. L-am văzut de câteva ori răstignit între pungile cu glucoză, întâmpinându-mă cu același gen de discurs: Frate Virgile, eu nu sunt încă pe moarte, mă simt minunat!"

Filosoful Virgil Ciomoș, citat în volumul
"
Convorbiri despre N. Steinhardt", apărut la Editura Eikon

*

Chiar și așa, Securitatea nu l-a slăbit deloc, până s-a stins. Potrivit dosarului de urmărire, Nicu al nostru a fost supravegheat, în mai bine de 40 de ani, de sute de ofițeri și turnat de peste 70 de persoane, dintre care unii îi erau prieteni apropiați, intelectuali sau cadre universitare.

Cea mai jucăușă fotografie rămasă cu Nicu.

"Un călugăr bătrân și soios îl înjura mereu pentru că se spală prea mult, cheltuind apa comunității și stricând dușul. Într-o dimineață, Ioan a asistat la următoarea scenă: călugărul respectiv i-a ieșit în cale lui Steinhardt stropșindu-l cu clasicele reproșuri: «Frate Nicolae, iar te-ai spălat, iar nu mai avem apă».

La care Steinhardt, înfuriat, îi pune toiagul în piept și-i spune înfuriat: «Frate Gh., nu suntem toți curați, nu suntem toți curați. Eu sâmt nevoia să mă spăl!»"

Fragment din volumul
"Singurătatea păsării migratoare",
de Cristian Bădiliță