MODELE de CURAJ. Dinu a fost pus în lanțuri pentru intenţiile personajului său

Mai târziu, când el se așeza pe un scaun să se încalțe, pantalonii i se ridicau deasupra gleznelor și atunci îi zărea, săpate în carne, albite cu timpul sau vineții, de la frig, urmele de lanțuri.

Când tatăl ei fusese arestat, avea 12 ani. Își jurase că va pune deoparte ciocolată, încontinuu, până când el se va întoarce acasă. Ca să se întremeze și să-și recapete puterile cât mai repede, după ce se vor revedea.

Mai târziu, ronțăind o bucățică tare și prăfoasă din sertarul cu miros dulceag, lui îi venea să râdă: își amintea cum, înainte de închisoare, mâncase un piticuț de ciocolată primit de ea și în casă fusese jale mare.

*

Când am urcat încet panta de jos a bătrânei noastre ulițe,
pe care în anii copilăriei tale ne-am dat de atâtea ori cu săniuța,
ochii mi s-au împăienjenit, gura mi s-a uscat de-a binelea
și sacul cu micul meu calabalâc a cântărit deodată mai greu în mână,
atât de copleșit am fost de emoție revăzându-le pe toate aievea,
cum le lăsasem cu cinci ani, patru luni și trei zile în urmă.

Dacă ai ști de câte ori mi-am închipuit
această scenă a reîntoarcerii mele acasă:
cu domnul Cezar lătrând cu glasul lui gros și răgușit
la auzul portiței deschise; cu mămica ieșindu-mi înainte
(nu știu de ce o vedeam totdeauna cu puloverul și fusta ei gri,
cu ochii măriți și umezi de lacrimi, abia izbutind să articuleze:
Puiucu băstrân…)

Te sărut cu un dor cât cerul de necuprins, 

Tăticu

(28 iulie 1964, prima scrisoare pe care Dinu Pillat i-o scrie fiicei sale,
deja adolescentă, după eliberarea din închisoare)

1947. Războiul e încă prezent în viețile oamenilor, mai ales prin consecințele sale. Mâncarea e puțină și proastă, banii nu au valoare și nimeni nu știe la ce să se aștepte de la noul regim "popular".

Lui Dinu, care are 26 de ani, tocmai i s-a născut o fetiță. Monica.

Se dă peste cap să nu le lipsească nimic nici ei, nici soției sale, Nelli, pe care o iubește ca-n cărțile ce le poartă, nescrise, sub piele.

De unde se anunța ca lipsită de griji, fiindcă Dinu provine dintr-un neam de moșieri înrudit cu Brătienii, familia lor a decăzut într-o situație de provizorat, fără venituri și cu eticheta de burghezi lipită pe orice mișcare.

Oamenii ca ei sunt țapii ispășitori pe care noua putere îi scornește pentru sărăcia şi înapoierea clasei muncitoare.

Dar Dinu nu se lasă. O are pe Nelli, căreia, de fiecare dată când e departe, îi scrie cu patos: "Îmi întind mâna să te mângăi, dincolo de toți kilometrii".

Cornelia (Nelli) și Dinu, în 1944. Fotografie din arhiva Monicăi Pillat.

Chiar dacă și-a pierdut postul de la Facultatea de Litere, unde era asistentul lui George Călinescu, Dinu nu așteaptă să fie salvat de nimeni: încearcă să deschidă un anticariat, la care să-și vândă cărțile din propria bibliotecă, dar apoi se apucă de agricultură la moșia din Miorcani, în nordul Moldovei, ca să obțină mai lesne de-ale gurii.

Pământul care i-a rămas de la părinți se vinde pe bucăți, în curtea moșiei este instalat un gimnaziu de elevi, iar în casa familială din București i se aduc, cu de-a sila, colocatari.

De angajat, reușește să se angajeze casier la o cooperativă de produse chimice.

Dar Dinu are fire de poet și constituție firavă. Efortul și înfrângerile de zi cu zi încep să-i roadă trupul pe dinăuntru. Într-o zi, intră palid pe ușa casei și, "cu vocea sugrumată", îi spune lui Nelli că a fost la doctor și a aflat că are "o cavernă la plămâni".

Nelli îl încurajează − nu e un capăt de lume. Cu alimentația potrivită și cu tratament adecvat, are să se facă bine, așa cum au răzbit și alții înaintea lui.

"Nu știu ce se va întâmpla cu noi în viitor, poate nu ne vom putea vedea foarte mult timp. Să știi însă că te-am iubit și te iubesc mult − cu tot ce am mai frumos în mine. Tu știi că, ori de câte ori mă simțeam la răscrucea incertitudinilor, era numai din pricină că nu mă simțeam capabilă să te fac fericit. Și aș fi acceptat mai ușor suferința de a nu fi a ta decât pe aceea de a te simți cândva nefericit lângă mine."

(Fragment dintr-o scrisoare trimisă de Nelli Pillat soțului ei,
reprodusă în volumul Biruința unei iubiri, Humanitas, 2008)

1956. În februarie, Securitatea îi deschide lui Dinu un dosar de urmărire informativă. Câteva luni mai târziu, prin intervenția fostului său maestru G. Călinescu, este reprimit pe un post de cercetător la Institutul de Istorie Literară și Folclor.

În dosarul lui se semnalează că "desfăşoară activitate contrarevoluţionară şi de spionaj prin trimiterea de materiale informative şi calomniatoare a regimului din R.P.R., emigraţiei române din exil".

La procesul din 1959 va ieși la iveală că activitatea sa "criminală" a fost documentată încă din '44-'45, anii cei mai grei, când el se dădea peste cap să pună mâncare pe masă.

În instanță, cel mai tare cântărește faptul că Dinu a scris o carte. Un roman. Pentru această vină, este condamnat la 25 de ani de închisoare.

"Inculpatul Pillat Constantin a scris un aşa-zis roman, intitulat în a doua versiune «Aşteptând ceasul de apoi», prima versiune fiind intitulată «Vestitorii», în scopul de a justifica crimele legionarilor şi de a-i îndemna la activitate clandestină şi ca să poată elogia mai temeinic în acest roman crimele legionarilor."

Fragment din acuzațiile aflate în dosarul lui Dinu Pillat de la CNSAS

Un roman citit de prieteni

Cât timp a făcut agricultură la Miorcani pentru a-și întreține soția și fiica aflate la București, Dinu a pus pe hârtie cuvinte.

Cuvintele îi sunt atât de dragi, încât scrisul său poate să înmoaie pietrele. Și tot cuvintele îi vor face răul cel mai mare.

A terminat romanul în 1948, iar până în 1955 a revenit constant asupra lui. Apoi l-a dactilografiat în două exemplare.

Abia în 1958, după ce şi-a recăpătat un pic încrederea în sine, Dinu îndrăznește să arate manuscrisul unor prieteni din grupul său.

Romanul trece, printre alții, pe la criticii literari Vladimir Streinu și Tudor Vianu, pe la poeții Vasile Voiculescu și Ion Caraion, pe la istoricul Șerban Cioculescu și pe la Călinescu însuși.

Cu excepția a patru dintre cei care-l primesc, toți vor face închisoare și pentru "crima" de-a fi citit romanul lui Dinu.

În 1958, dintre apropiații săi sunt arestați Vasile Voiculescu și Constantin Noica. Dinu încearcă să-și salveze cartea și ascunde una dintre dactilograme într-o sobă din podul casei.

Cealaltă dactilogramă o dă, spre păstrare, unei colege de la Institutul de Istorie Literară.

*

Este arestat în noaptea de 24/25 martie 1959. Vor urma 50 de interogatorii. Abia la al 26-lea, anchetatorii încep să-l întrebe de carte.

Ce urmează este dincolo de absurd: scriitorul este torturat, judecat și condamnat pentru că, în romanul său, un șef de cuib legionar pe nume Rotaru plănuiește comiterea unui atentat.

Dinu e chinuit pentru că anchetatorii îl asimilează unui personaj. Ficțiunea acaparează realitatea. Omul este lovit pentru creația imaginației sale.

"Romanul este reținut de Securitate drept probă pentru «legionarismul» autorului. Metoda folosită în acest scop este una de grosolană falsificare: psihologia unui personaj sau replicile sale sunt trecute în contul autorului ori sunt socotite emanații ale «ideologiei» sale", va scrie Gabriel Liiceanu, după 50 de ani, în prefața primei ediții a cărții.

Timp de jumătate de secol, romanul lui Dinu va zace, ca probă incriminatoare, într-un dosar al Securității. Până și familia îl va considera pierdut pe vecie.

În 2010, ca prin minune, dactilograma va fi descoperită în arhivele CNSAS de cercetătoarea Raluca Spiridon, care căuta altceva.

Dinu, după eliberarea din penitenciar. Fotografie din arhiva familiei

Fragment dintr-un interviu cu Sandu Lăzescu, unul dintre cei 23 de inculpați din Procesul Intelectualilor (lotul Noica-Pillat)

"- Cum a decurs ancheta?

- Ancheta a fost sub semnul brutalităţii. Ancheta noastră a fost condusă de un maior Simon Jacques, am auzit că a plecat din ţară, şi interogatoriul a fost nemjlocit luat de către un căpitan sau locotenent major, nu-mi aduc aminte... Crişan! Simon Jacques dădea ordinul pentru bătăi, sau, cum spuneau ei, ordinul de aplicare a aşa-ziselor metode de "demascare". Ştiu că s-a bătut! A fost bătut Dinu Pillat, am fost bătut eu. Or mai fi fost şi alţii.

- Înţeleg că s-au folosit cu precădere mijloace de presiune psihică şi fizică...

- Da. Anchetatorul scria ce voia...

- Acesta este un fapt pe care vă rog să îl reconfirmaţi, pentru că formulările din aceste acte, precum şi substanţa lor par agramate şi false. Cine formula şi cine scria documentele?

- Avea loc o... conversaţie între anchetator şi inculpat. După care, anchetatorul scria. Nu scria aproape niciodată ce s-a vorbit şi ce s-a-ntâmplat. Scria după planul prealabil. După care îţi cerea să semnezi. Nu voiai? Bătaie! Asta era schema de interogatoriu."

Sursa: Caietele CNSAS, nr. 7-8 din 2011

*

În vara lui '59, timp de aproape o lună de zile, Dinu este bătut și pus să scrie numele tuturor celor care i-au citit cartea.

Întâi minte: spune că a trimis în străinătate a doua dactilogramă a cărții. Apoi este obligat să recunoască: manuscrisul a ajuns în casa colegei sale de la Institut.

"Tatăl meu era un om al marilor contraste. Avea o fragilitate fizică evidentă, se îmbolnăvise de tuberculoză încă din anii studenţiei, iar apoi, la scurte intervale, a tot fost internat în spital, din cauza unor caverne la plămâni. Spiritul său era însă de neclintit.

De aceea, în ciuda faptului că a fost atât de bătut în timpul celor 50 de interogatorii şi apoi atât de bolnav în cei peste 5 ani de închisoare, a rezistat psihic şi s-a putut întoarce, după eliberare, acasă."

Monica Pillat, fiica lui Dinu Pillat, într-un mesaj pentru PressOne

Atentatul pus la cale de personajul Rotaru

"În lumina scăzută din biserică, figurile băieților nu se deosebeau în amănunt.

Rotaru, rezemat într-un cot de o margine de strană, se uita la ei, șovăind încă o clipă înainte de a pune în sfârșit problema atentatului. Degetele sale făceau cocoloș biletul de tramvai cu care venise din oraș.

— Prin măsurile de reorganizare luate în ultimul timp, ne-am reconstituit coeziunea. Azi, de pretutindeni avem informații că suntem din nou puternici. Astfel stând lucrurile, cred că a sosit momentul să trecem la acțiune. Orice amânare nu poate să fie decât în paguba noastră. Trebuie să recurgem la violență. La vărsare de sânge nu ne rămâne decât să răspundem cu vărsare de sânge".

Fragment din romanul Așteptând ceasul de apoi,
de Dinu Pillat, publicat în 2010 la Humanitas

*

Dinu nu a povestit familiei prin ce a trecut în timpul anchetelor și, mai apoi, în pușcării.

Astăzi, fiica lui, Monica Pillat (70 de ani), mărturisește "cu infinit regret" că, de câte ori încerca să le povestească, îl opreau, fie ea, fie mama sa, fiindcă nu puteau îndura să asculte: "În mod paradoxal, noi eram mai traumatizate psihic decât el".

Dinu a primit maxima condamnare posibilă, 25 de ani. Potrivit sentinței, ar fi trebuit să fie eliberat în 1984.

Fiindcă nu se mai putea angaja nicăieri purtând numele Pillat, Nelli a divorțat și și-a reluat numele de fată. Întrebată de un securist ce va face, ea ar fi răspuns:

"Am așteptat doi ani, o să-l mai aștept încă douăzeci și trei".

Pentru Dinu, probabil că cel mai puternic izvor lăuntric de rezistență a fost dragostea.

Fiica lui îl descrie ca pe un prinț Mâșkin, un om altruist, cu "o înţelegere generoasă a naturii umane" și o credință a cărei "iluminare lăuntrică l-a fãcut să-şi păstreze libertatea interioară în cele mai grele condiţii".

Nelli, Monica și Dinu Pillat, în 1975, anul morții scriitorului. Fotografie din arhiva familiei.

Dosarul lui Dinu conține o sumedenie de fișe în care este consemnată situația sa medicală.

În puşcărie, el a fost mai mereu inapt pentru muncă. Dat fiind că politicii nu erau menajați deloc, dimpotrivă, rezultă că tuberculoza lui Dinu ajunsese într-un stadiu grav până și din punctul de vedere al medicilor din penitenciar.

Fișă medicală emisă la Penitenciarul Jilava în 9 martie 1962

Antecedente contagioase: T.B.C. pulmonar bilateral din 1944. Neagă maladiile infectocontagioase.
Diagnostic - T.B.C. pulmonar bilateral.
Aptitudini de muncă - Inapt de muncă.
Verso: Examen clinic: T.B.C. pulmonar evolutiv.

Buletin radiologic emis la Penitenciarul Jilava în 27 martie 1962

  • Micronoduli apical dreapta.
  • Leziuni fibronodulare subclaviculare bilateral cu bule de emfizem.
  • Leziuni fibroase hilar şi parahilar dreapta.

Boala avansa cu repeziciune în toate formele ei posibile, cu noduli, leziuni fibroase, emfizem, cuprinzîndu-i şi zdrobindu-i plămânii pînă la clavicule.

Sursa

Dinu a fost eliberat, la fel ca majoritatea deținuților politici din România, în 1964.

După ce a ieșit din închisoare, ca nu cumva să le pricinuiască vreun rău prietenilor săi, nu a mai scris literatură niciodată.