Născut în 1935, Paul Goma trăieşte în Franţa din 1977. (Portret din 1977, din arhiva CNSAS. Foto de la Jilava: Raul Ştef. Montaj: Cosmin Creţ)

MODELE de CURAJ. De trei ori Paul

Tu, Paul Goma, zis și Moş Reproș, ești un boșorog insuportabil. Stai acolo, la Paris, departe de lumea noastră, românească, străbătută în toată fibra ei de un fior al frumuseții, și ne tot împungi cu degetul tău bont ca să ne arăți că nu suntem chiar așa de frumoși.

Fiindcă așa ești tu: al dracu’. Mereu cârtești. Nimeni și cu nimic nu-ți poate intra în voie. Mai lasă-ne cu cicălelile tale!

N-am auzit prea multe despre tine în România. Întrebi: Goma? Și lumea se uită lung și întrebătoare la tine, întrebătorul: ce-i aia?

Iar dacă totuși știe cineva ceva, ce știe? Că ești un om rău. Dur. Intransigent. Spurcat la gură. Supărăcios. Că ești antisemit. Ți-ai luat nevastă evreică doar așa, ca să ne păcălești pe noi, vigilenții.

Se mai știe că îți părăsești prietenii. Faci cum faci și scapi de ei. Ești un arici mare și botos; stai acolo, la Paris, cu râtul înfipt în burta moale, și mârâi întruna, înțepi, alungi oamenii de lângă tine.

Ia să vedem: ar putea memoria ta, despre care se spune că nu scapă nimic, să înșire pomelnicul prietenilor pierduți? De la mic la mare, metodic, cum știm că ești.

Nah, de unde? Ar fi prea mult chiar și pentru tine.

Dar poate ți-e mai ușor să memorezi inamicii. Adică toți foștii prieteni, deveniți pe rând dușmani, nu indiferenți, nu uitați pur și simplu; cei care, până la un punct, te ridicau în slăvi, săpând în marmură statura ta morală, marele tău geniu literar, apoi, de la acel punct încolo, zicând exact pe dos, că de fapt ești un ticălos lipsit de recunoștință, un egoist, un obtuz, un mamut al orgoliului, un tip răzbunător, ranchiunos etc. – și, desigur, total lipsit de talent.

Dar cum era cu geniul de la început? Ni s-a părut! – se scuză ei.

1. Curajul operei

Unii știu că ești scriitor; dar ce fel de scriitor, asta le e mai greu să spună. Un-scriitor-așa-și-pe-dincolo. Fără talent, desigur. Că asta ni s-a tot repetat mereu, iar nouă lipsa de talent ne este evidentă: dacă ni se spune prin gura patriarhilor noștri literari, nici nu mai trebuie să citim.

Lasă că nici abundența talentului n-o dovedim prin lectură proprie, o luăm tot așa, de-a gata.

Or, pe tine, criticii manolești nici nu s-au obosit să te treacă în istoriile lor literare. Cel mult te-au azvârlit într-un ungher de nici două coloane, ceva ca să fie, acolo, să nu se spună că nu s-a spus, să nu se scrie că nu s-a scris.

Că nu se știe cum se întoarce roata critică și nu e bine să te prindă noua ordine culturală fără Goma la activ. De-aia.

Atâtea lucruri urâte s-au spus despre tine, nea Paule, și cu atâta forță au fost împrăștiate ca ploaia peste capetele românilor, cu metodă, constant, încât greu mai alegi ceva bun, ceva frumos din conștiința publică – în ce te privește.

Dacă e să găsesc ceva bun la tine, în toată această răpăială de ocări, eu curajul de a scrie cum scrii ți l-aș scoate la lumină.

În ciuda tuturor criticilor oficiali,
te-ai încăpățânat ca un țăran basarabean
să-ți ari ogorul literar cu plugul tău de lemn
cioplit în fundul grădinii din Mana, cătunul unde te-ai născut,
lustruit pe după sobă cu nerușinata învățătoare Tuza,
tras prin colbul refugiului
și al surghiunului,
ascuțit prin cremenea cărților mari
și pe podelele gărilor pe unde dormeai, copil fiind,
așteptându-ți părinții să iasă din beciurile Securității,
întărit prin pușcării,
bătut bine cu maiul în nesfârșitele nopți din Bărăgan,
când arai până la istovire prin manuscrise, în Lătești, la domiciliul obligatoriu –
plugul tău stropit cu sânge pe la anchetele Securității,
înzorzonat cu fleoncuri moldovenești, de la Creangă,
ascuțit cu partea de piatră a inimii tale,
tataie!

Imagine de pe coperta ediției definitive a cărții „Din Calidor. O copilărie basarabeană”, apărută la editura Ratio et Revelatio în 2015, când Paul Goma a împlinit 80 de ani.

Ai debutat târziu, la 31 de ani, când canaliile canale, păsări ale furtunilor ideologice, umpleau rafturi cu opera publicată și huzureau într-o țară a suferinței. Cu o proză, proza aia, chiar „Aia” numită. În „Luceafărul”.

Prima carte – și singura până la Revoluție – ai scos-o în 1968, la frumoasă vârstă de 33 de ani, „Camera de alături”, o cărticică schilodită de editură, un fel de terci scăpat printre degete din pumnul strâns al cenzurii.

În perioada aia umblai și cu „Ostinato” pe la edituri, dar nu ți-l publica nimeni. Miron Radu Paraschivescu a citit câteva pagini și-a exclamat: „Dar băiatul ăsta e un Soljenițîn român!” – și așa ți-a rămas numele, puținii admiratori nu te-au mai scos din Soljenițîn, iar detractorii au făcut motiv de bășcălie din acest supranume.

Se uitau toți cruciș la „Ostinato”, roman lung și întortocheat ca muzica unui trompetist beat, și nu pricepeau o iotă din frazele acelea țesute milimetric, așezate aparent alandala.

Se chinuiau gospodinele criticii oficiale să prindă firul epic și să-l depene pe ghem, alții stăteau muți, atinși de sunetul metalic al prozei tale, zguduiți de frumusețe și de durere, uluiți de senzația că pătrund în text ca într-o farmacie unde o doamnă frumoasă le pune în mână – și ei nu pot refuza – ceva ce îi va face mai bine sau îi va omorî încet-încet, cu atâta emoție și cu atâta lucire a spiritului câtă nu găseai în toată vânzoleala de vorbe din literatura vremii.

Și ți-au zis: măi băiete, că erai deja „băiatul ăsta”, scrie și tu cum se scrie, frumos, ca să priceapă tot poporul de la orașe și sate, bagă și tu ceva ca marii noștri scriitori, ceva cu muncitorii care depășesc planul, cu un erou care se aruncă sub șenilele buldozerului ca să-l salveze de la distrugere, ceva cu țăranii noștri harnici și frumoși care prășesc atât de adânc, cum nimeni nu mai reușește, lucruri din astea, încetează cu temele politice, cu pușcăriile, cu Securitatea, sau măcar scrie și tu prostii mai țepenege, mai onirice, ceva ce să nu atingă realitatea socialistă și, oricum, într-un stil mai de-al nostru, mai așa, mai pe linie.

Și tu – nu!

Ai continuat să scrii cum știai tu. Cum nu se mai scrisese în literatura română. Ceva atât de frapant, de nou, de puternic, de gomesc, încât mulți, nepricepând nimic, au zis că aia nu e literatură. Iar ceilalți, care au înțeles despre ce era vorba, au tăcut mâlc, că nu era voie de la Partid și de la brațul său lung, Securitatea, să se spună ceva de bine despre scriitorul Goma.

Confrații tăi publicau cărți, creșteau în câmpul literaturii ca știuleții din povestea lui Creangă, îmbârzoieți și laureați, iar tu îmbătrâneai fără operă tipărită, umblai de colo-colo cu niște manuscrise sub braț, scrise cu zemuri bubonice, că prea fugeau toți de ele și prea cădeau din scaune directorii de edituri pe unde ajungeau.

Câți scriitori se îndurau să-și îngroape opera în sertare?

Și când ai văzut că nimeni din România nu îndrăznește să-ți publice cărțile − dinamită curată, i-ai dat dracului cu tot sistemul lor și ți-ai strecurat manuscrisele afară, în lumea liberă. Acasă erai anonimul anonimilor, scriitorașul cel cu un volumaș, iar în străinătate te lăudau ca pe un adevărat „Soljenițîn român”. Fără „băiatul ăsta”.

Pliantul din 1971 al editurii germane Suhrkamp pentru lansarea volumului „Ostinato”, cu mențiunea „Un Soljenițîn român”.

În ’77 te-au alungat comuniștii din țară. Ai lăsat în urmă câteva proze risipite prin gazete literare și același volumaș chinuit (de alții). Douăzeci și ceva de ani n-a mai știut nimeni de tine – dintre cei tineri; doar leatul tău știa și cu mult farmec tăcea!

Ai avut curajul să scrii tot timpul în limba română, în exilul francez, fără să ai cititori români. Fără să abdici cu o frază, cu o idee, cu un cuvânt de la scrisul-ca-tine, de la scrisul-din-tine, măi Paul.

Ai fi scris așa până la moarte, ca pe o planetă străină, în cel mai crunt anonimat, sufocant pentru orice autor, dacă nu venea Revoluția și cărțile tale nu ajungeau, în sfârșit, acasă, în limba lor. Și în malaxoarele unde Liiceanu ți-a dat la topit tirajele nevândute.

Ai avut curaj și răbdare. Acum, iată, steaua lui Soljenițîn, cumva străină de tine, apune. În locul ei răsare steaua ta. Încet-încet se face auzit corul tinerilor care îți citesc opera și scriu despre ea – tineri ieșiți din rătăcirea purificatoare prin deșertul comunismului, insensibili la vocile bătrânilor demoni: „Goma n-are talent! Goma n-are talent!”

S-au scris deja multe cărți despre tine, lucrări de doctorat, studii aprofundate, criticii tineri se avântă cu entuziasm în adâncimile textelor tale, înțeleg ce văd acolo și au curajul s-o spună. Astfel încât acum, la vârsta finală, după o viață de exil politic și literar, se aude tot mai clar noul apelativ: Paul Goma, cel mai mare scriitor român! Încă în viață.

Pentru acest curaj dovedit zi de zi, pagină cu pagină, vreme de peste 60 de ani, îmi scot pălăria în fața dumitale, Paul Goma!

2. Curajul civic

Ia stai dumneata aici, Paul Goma. Pe scăunelul ăsta. Noi o să-ți legăm frumușel mâinile la spate, te vom atârna cu picioarele de tavan și te vom bate, Dumnezeii mă-tii, cu pumnii și cu picioarele, cu bâta, numai la cap, la cap, ca să-ți iasă din cap toate ideile astea împotriva clasei muncitoare, a comunismului.

De ce-ai spus dumneata, studentu’ lu’ Pește și al cui mă-ta te-a mai făcut, că frații și prietenii noștri sovietici au invadat Finlanda? Și că moldovenii din Republica Moldova sunt români. Na!, la cap!, să-ți iasă asta din minte.

Limba moldovenească nu este limba română, să nu uiți! Să nu mai spui asta cât vei trăi! Și află dumneata – Dă-i, tovarășe! Rupe-l! – că trupele sovietice din țara noastră nu sunt trupe de ocupație, ci sunt aici ca să ne păzească de elementul imperialist.

Na! Acum mai știi cum te cheamă? Paul Goma îți zice, criminalule, și ești student. Mai știi în ce an suntem? 1956. Te afli aici, la beci, fiindcă ai scris în cartea ta despre-în-contra partidului nost. Mai na!

Dumitale, Paul Goma, nu-ți mai tace clanța. Ia niște pușcărie de la popor! Cu carnea ruptă de la bătăi, cu dinții scoși, cu ochii umflați, marș doi ani la pușcărie!

Întâi, Jilava. O să te jilăvim rusește, cum numai noi știm. Și nimic altceva n-o să-ți mai facem: numai bătaie. Ca să ai tu ce să descrii frumos, cum numai tu știi, în cărțile tale viitoare, de să-l doară și pe cititor când o vedea cum ți-o tragem noi la tălpi, în ficați, peste bot, la cap, la cap, la cap!

Na „Ostinato”! Na „Gherla”! Na „Patimile după Pitești” – și ce pizda mă-tii mai ai tu de gând să scrii, împroșcând cu noroi în clasa muncitoare și în partidul care ne este far!

Paul Goma în 1956. Fotografie din dosarul penal.

Nu te-ai săturat? Hai și la Gherla! Scrie și despre asta: cum lucrăm noi băieții de la țară, de-i ziceți voi tortură. ‘Ţi-ai dracu’ de dujmani! Ce zici? Vorbește clar, că nu se înțelege ce spui cu botul ăla rupt de bătaie.

A, nu-ți ajung doi ani de închisoare? Mai ia trei ani de domiciliu obligatoriu în satul Lătești din Bărăgan. Numai vezi, ai grijă că satul ăsta nu prea există. Fă-ți și tu acolo o gaură în pământ, ca șobolanul, și bagă-te în ea. Noi o să fim cu ochii pe tine.

Gata, ai terminat cu domiciliul obligatoriu? Mai ia doi ani, banditule! Ia, că avem de unde. Cam prin ’63 așa, când o ieși soarele, să te duci acasă.

Eu sunt securistul Victor Achim. Iar dumneata, Paul Goma, ești un student cam bătrân la 32 de ani. Așa-ți trebuie dacă pierzi timpul prin pușcării și prin domicilii obligatorii. Ia leagă dumitale facultatea de gard, că așa vrem noi, și du-te-n…

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României. Vrei să ne ajuți?

Susține PressOne

Du-te-n lume, în lumea literară… Vezi că la anul ai să debutezi cu volumașul ăla… O s-avem noi grijă să fie subțirel și discret… nu trebuie să știe tot poporul nostru cititor…

De-acum, dumneata, Paul Goma, nu mai ai voie să mai publici în România. Gata! Ți-ajunge! Suntem în 1970, cât mai ai de gând să ne strici liniștea cu cărțile tale în care, las’-că-știm-noi, vorbești de fapt despre tovarășul Nicolae Ceaușescu și a sa Elenă Derenumemondială?

Bine, dacă nu vrei și nu vrei să-ți schimbi romanul „Ostinato” pe ici-pe colo, adică de tot, ca să ți-l publicăm noi, atunci să ți-l publice străinii la anul. Noi ne vom retrage de la Târgul de carte din Frankfurt, în semn de protest, și tu vei rămâne singur în standul României cu cartea ta plină de calomnii la adresa…

Cărțile dumitale, Paul Goma, tot apar una după alta în Occident, dar aici – nimic! Aici, dumneata ești un scriitor ciumat. Editurile românești nu te vor.

Lucrezi cu bucurie la sculptorul Jalea. Tragi tare, ca zilier, la statuia lui Decebal, plus un cal. O vom așeza în frumosul oraș Deva. Iar noi, partidul, vom tăia cu bomfaierul scula calului, că parcă prea bate spre orașul plin de realizări socialiste… să rămână o iapă cu un cancioc de coaie.

Cam așa am vrea să tăiem și din operele dumitale, dacă ne-ai lăsa. A, nu vrei? Bine, atunci vom spune peste tot, și zi de zi, că nu ai talent, până când asta le va intra în cap tuturor și nu le-o va mai putea scoate nimeni cel puțin două generații.

Și iată anul cel mare al curajului, ’77, când cutremurul oamenilor, nu al pământului, comprimă curcubeul într-o singură culoare.

Într-o țară stăpânită draconic de Securitate, unde umbra fricii îngheață inimile oamenilor, te-ai ridicat dumneata, Paul Goma, scriitor alungat din limba română, să strigi românește, sus și tare, că totul e fals în jur, că regimul comunist e un joc absurd de-a viața într-un abator uriaș.

Ai aderat printr-o scrisoare la Charta ’77, a cehilor și slovacilor, cărora conștiința li s-a trezit mai repede. Un singur scriitor te-a urmat, Ion Negoițescu; ceilalți au dat bir cu fugiții, răcnind din goană că ți-ai trădat țara și că, bineînțeles, nu ai talent.

Strigând asta într-o țară în care cărțile dumitale nu existau, spre a fi confruntate, le-a fost ușor să inoculeze în mintea neștiutorilor această idee, devenită axiomă a Securității și a breslei.

Fotografie din dosarul de Securitate al lui Paul Goma, făcută la arestarea din 1977.

Bine ai revenit la noi, la Securitate, măi Gomiță. Uite-așa, trăgându-te de barbă cum tragi calul de căpăstru, o să scot eu de la tine tot și o să te fac să-i pupi și-n cur pe tovarășii noștri cei sfinți Neculai și Ileana.

Că eu sunt Pleșiță, generalul, și nimic nu-mi rezistă.

Întâi să te dăm afară din Uniunea Scriitorilor − zic, că tu, cu cărțile tale, ești rușinea acestei bresle care sprijină Partidul.

Îți mai amintești de bătăile din pușcărie? Ia de-aici, să nu le uiți gustul.

Hai că-ți mai dăm în ceiuț și ceva bun, să te facă legumă, să semnezi ce-ți zicem noi, da? Cum adică nu? Las’ că te facem noi să…

Îți dăm drumul de la beci, te băgăm într-un apartament cu microfoane, ca să știm și când îți ghiorăie mațele, o mai prindem și pe jidoavca de nevastă-ta să-i mai tragem câte o sperietură, o să avem grijă și de ovreiașul ăla mic de doi anișori, Filip…

Mai punem niște băieți să te caftească pe unde te prind, poate și o mașinuță să te boțească puțin… Pân-ai să pleci dracului din țară, să scăpăm odată de tine, că aici nu putem să te omorâm, noa, că nu suntem proști, ar sări toată Ioropa Liberă cu gura pe noi − ce i-ați făcut lui Goma?

Lasă, du-te frumușel la capitaliști, și acolo brațul nostru cel lung te va ajunge și te va face praf. Îți vom trimite o bombă într-o carte și te vom ucide.

Poate vei scăpa și vei povesti despre asta în „Soldatul câinelui”. Dar nu uita, Gomiță – și jur asta pe părul din mâna mea, smuls din barba ta –, că te vom urmări clipă de clipă, oriunde-ai fi, și pe tine, și pe nevastă-ta, și pe ăla micu’, și nu vei ști cine și unde suntem, vei sta tot timpul în alertă ca o lighioană vânată, îți vom face viața un calvar sau te vom omorî.

Când vei ajunge acolo, vei primi un semn…

… că și Monica Lovinescu a fost bătută de gorilele Securității, pe stradă, pân-a intrat în comă.

Ediție din 2015 a volumului „Culoarea curcubeului”, publicat la editura Ratio et Revelatio. În Franța, volumul apăruse cu titlul „Cutremurul oamenilor”.

Țara s-a făcut mică sub greutatea protestului dumitale, Paul Goma. Singur te-ai ridicat din mulțimea îngenuncheată, sfidător, chemându-i și pe alții să ți se alăture – ceea ce s-a numit „Mișcarea Goma”. Și cine a îndrăznit a sfârșit ca dumneata în pușcărie, în tortură, ori s-a dezis de tine, bine „convins”.

Dumneata ai văzut ce alții nu vedeau și ai strigat ce nu aveau curajul să strige ceilalți. Singur împotriva celui mai crud regim din Europa vremii. Un pas nu ai dat înapoi. Un cuvânt nu ai schimbat din scrierile dumitale, din protestul dumitale și al puținilor ce au îndrăznit să ți se alăture.

Ai avut curajul să înfrunți moartea și să strigi că scriitorul nu e doar artist, exilat în turnul de fildeș, ci în primul și în primul rând o conștiință – și că tocmai din această conștiință derivă sensul operei sale, că din această conștiință capătă opera valoare și validitate.

La care, auzind de conștiință, capetele scriitorilor români, atât de isteți și de esteți de felul lor, s-au aplecat cu grăbire deasupra foii de scris și nu s-au mai ridicat de acolo.

Ai acceptat să pleci din țară, unde, paradoxal, erai mai protejat, chiar dacă traiul era un coșmar. Noiembrie, 1977. De atunci nu te-ai mai întors niciodată.

Pentru această luptă nebunească, pentru această consecvență fără fisură, care spală demnitatea pătată a intelectualilor români din perioada comunistă, ticălosul lor pact cu călăul, îmi scot din nou pălăria în fața dumneavoastră, domnule Paul Goma.

3. Curajul conștiinței

Dumneavoastră, domnule Paul Goma, nu ați tăcut nici după ce ați ajuns la Paris, mai mult mort decât viu după „chimizarea” de la Securitate, cu două valize, două mașini de scris și încă două suflete: soția Ana și, în brațele ei, fiul Filip, de doi ani.

Ați scris imediat „Culoarea curcubeului. Cutremurul oamenilor”, depunând în fața lumii libere o mărturie despre ororile ce se întâmplau în România comunistă.

V-ați implicat în mișcările europene pentru drepturile omului. Primeați amenințări și pe stradă, strecurate din mers, printre dinți. Ați primit și o bombă prin poștă: într-o carte, ca pentru scriitori. Ați fost și ținta unui scenariu de otrăvire prin securistul Haiducu. Ați avut tăria să nu vă opriți.

Cu fiecare refuz al dumneavoastră, Securitatea mai pierdea câte un șurub din mecanismul de intimidare deplasat peste graniță. Pe brazda lăsată de dumneavoastră în țară au început să crească, firav, conștiințe noi și mișcări românești pentru drepturile omului.

Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România este doar un exemplu. Este datoria istoricilor – a celor onești, posesori de conștiință proprie – să arate în ce măsură curajul dumneavoastră, lupta dumneavoastră împotriva comunismului au contribuit la căderea regimului.

Regimul a căzut, dar oamenii săi – nu; românii au dat jos comunismul și au ales în loc comuniștii. Când majoritatea zdrobitoare a românilor, năuciți de 45 de ani de dictatură, îi realegea pe comuniștii din eșalonul al doilea, dumneavoastră ați avut din nou curajul să spuneți adevărul.

Din modestul apartament de la Paris, urmăreați tot ce se întâmpla în România și, spre deosebire de alții, și în mai mare măsură, înțelegeați ce se întâmplă. Și spuneați lucrurilor pe nume. Astfel ați început să vă pierdeți prietenii pe drum, unul câte unul.

Ar fi putut să vă părăsească pur și simplu și să vă lase în pace, iertându-vă poate excesele, dar nu: s-au întors împotriva dumneavoastră. Albul a devenit negru pentru ei. Geniul literar al dumneavoastră, pe care îl aplaudaseră, a devenit deodată lipsă de talent – reluând aceeași placă a Securității.

Se pot spune multe despre dumneavoastră, domnule Paul Goma, găsind un firav argument, la rigoare, pentru toate; dar să se spună că nu aveți talent, asta este o susținere atât de stupidă, încât numai mințile aplatizate de menghina Securității o mai pot accepta. Minți care, desigur, nu s-au luminat niciodată cu vreo pagină din cărțile dumneavoastră.

Cu soția sa, la o manifestație din ’94 împotriva lui Ion Iliescu.

Ați refuzat constant să reveniți în țară dând o pildă de demnitate: nu ați cerut repunerea în drepturile de cetățean român, preferând să rămâneți cu azil politic la Paris, pentru că nu puteați să cereți ceva ce vi se luase fără voia dumneavoastră; și ați așteptat (zadarnic) reparația de la statul român.

Ca azilant politic, nu puteți veni în țara care v-a persecutat. Cu o simplă semnătură pe o cerere ați fi căpătat o viață mai bună.

Ați refuzat. Nu găsesc alt exemplu, dacă mă uit în jur, de verticalitate perfectă – ca a dumneavoastră.

Poate ați greșit în aprecierea oamenilor. Dar nu din răutate. Ci dintr-o prea severă închidere în propriile dumneavoastră principii.

Și asta vi se poate ierta, fiindcă o singură fisură în armătura principiilor dumneavoastră i-ar fi știrbit valoarea de simbol.

Iar noi, cei rătăciți, pribegii acestor vremuri cu conștiință tulbure, avem nevoie de modele.

Pentru curajul de a nu ceda nimic din rigorile dumneavoastră morale, cu riscul de a fi marginalizat, îmi scot din nou pălăria în fața dumneavoastră, domnule Paul Goma.

Cărțile dumneavoastră s-au întors pe rând acasă, în țara lor. Unele au fost ciopârțite. Altele, tipărite, dar date la topit înainte de a fi măcar trimise în librării. Ați strâns din dinți și ați continuat să scrieți la Paris și să publicați în România.

Din câte știu, uriașa dumneavoastră operă nu a produs destui bani în țară ca să vă puteți permite un trai decent la Paris. Ați ales ca banii obținuți din vânzarea cărților să fie folosiți pentru tipărirea următoarelor cărți. Asta în timp ce erați dat afară din casă pentru neplata chiriei și locuiați pe la prieteni (ştiu că ați dormit și în parc până a sosit un ajutor prietenesc).

Pentru această renunțare ascetică în favoarea operei dumneavoastră − finalmente pentru noi, cititorii, și pentru cultura română −, vă admir fără margini, stimate domnule Paul Goma.

Mai știu și că acum mult timp, când eram în spital la Iași, mușcat de un șobolan, în stare gravă și fără medicamente, mi-ați trimis de urgență, din toată sărăcia dumneavoastră de mare scriitor român, medicamentele de care aveam nevoie. Și nici măcar nu mă cunoșteați.

Mai știu, de asemenea – și nu e nicio rușine să mai știe și alții –, că atunci când, în sfârșit, ne-am văzut la Paris, în scurta îmbrățișare de adio, ați lăcrimat – doar licărit, bărbătește; și pentru această tresărire umană din pieptul monstrului impenetrabil, vă iubesc, domnule Paul Goma.

Imagine de la închisoarea Jilava. Foto: Raul Ștef
Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...