MODELE de CURAJ. Adriana a vorbit despre violul și tortura din pușcărie

Codruţa Simina

Redactor

Vara anului 1956. Primăria orașului Berna găzduiește un proces penal foarte ciudat: patru cetățeni români sunt judecați sub acuzația de terorism. În februarie 1955, ei au ocupat Legația Republicii Populare Române din capitala Elveţiei, pentru a atrage atenția asupra abuzurilor comise de regimul comunist de la București.

Evenimentul a făcut înconjurul lumii, astfel că în sală sunt prezenți jurnaliști din mai multe țări.

La bară este chemată o femeie tânără și foarte frumoasă, care depune mărturie în apărarea celor patru inculpaţi. Vorbind cu mult curaj, ea afirmă că statul român este cel care practică terorismul împotriva propriilor cetățeni.

Martora descrie torturile pe care le-a suferit ea însăşi în puşcăriile românești. Evocă bătăi, injecții cu droguri și chiar un viol.

Impresionat de frumusețea şi distincţia ei, unul dintre judecători îi spune zâmbitor: „Nu aveţi aerul cuiva torturat de comunişti”.

Adriana Georgescu, înainte de a fi închisă. Fotografie din arhiva scriitoarei Doina Jela.

Femeia tace pentru câteva clipe. Apoi își duce mâna la gura și, dintr-o mișcare, scoate şi pune pe masa instanței, cu un pocnet sec, proteza sa dentară.

O cheamă Adriana Georgescu și, la 36 de ani, nu mai are aproape nici un dinte propriu. I-au fost scoși pe viu în timpul interogatoriilor și detenției din ţara natală.

A povestit toate chinurile în prima carte care devoalează adevărata față a regimurilor impuse de sovietici în Estul Europei − La început a fost sfârșitul, publicată în Franța în 1951.

***

Decembrie 1944, București. Adriana are 24 de ani. Este absolventă de Drept, jurnalistă și campioană la tenis de masă. Vara, merge pe bicicletă, purtând șosete albe trei sferturi.

Câteva lucruri pe care ar trebui să le știi înainte să comanzi de pe Shein și Temu

Pe fundalul scumpirii costului vieții aproape peste tot în lume, cei doi giganți chinezi, Temu și Shein, au avut parte de o creștere masivă, datorată, în mare măsură, unor strategii agresive de preț. Însă în spatele prețurilor mici se ascund câteva detalii importante, pe care ar trebui să le știm cu toții înainte să comandăm.

Știri din cealaltă Românie. La Băile Tușnad, guvernul maghiar a donat autorităților locale o vidanjă, iar la Sibiu o directoare și-a pus aer condiționat în birou din banii pentru copii

Știri din cealaltă Românie e o revistă a presei locale concentrată pe comunități și viața lor reală, separată de ce se întâmplă la București sau chiar în marile orașe. Iată ce-am găsit săptămâna asta.

Într-o lume condusă de bărbați, a reușit să-și împlinească visul de a profesa ca avocată. În acești ani de război, a scris şi cronică de film pentru revista Universul literar, iar în timpul liber a făcut gărzi ca infirmieră la un spital militar, în saloanele cu muribunzi.

Este una dintre cele mai valoroase minți ale generației sale – iar asta îi atrage atenția generalului Nicolae Rădescu.

Decorat pentru fapte de vitejie în Primul Război Mondial, numit în octombrie 1944 șef al Marelui Stat Major, generalului i se încredințează președinția Consiliului de Miniștri, într-un moment foarte delicat pentru Regatul României.

El îi propune Adrianei să fie șefa sa de cabinet, iar Adriana acceptă.

„(…) a acceptat funcţia nu doar fiindcă era liberală prin vocaţie, ci fiindcă era primejdios să o facă în acel moment şi ştia că cineva trebuie să-şi asume şi primejdiile. Şi fiindcă nu era dintre cei mulţi şi mediocri ce-şi spun de ce tocmai eu, ci dintre cei puţini şi aleşi ce-şi spun dacă nu eu, atunci cine?„

Scriitoarea Doina Jela despre Adriana Georgescu (sursa)

*

Trec mai puțin de trei luni și, la finalul lunii februarie 1945, generalul Nicolae Rădescu este forțat să demisioneze din fruntea guvernului, sub amenințarea trupelor sovietice aflate în țară și în urma unui incident provocat de comuniștii români.

Are să fie ultimul guvern democratic de la București, până după Revoluția din 1989.

După demisia cabinetului Rădescu, puterea e acaparată de comuniști, care au nevoie să-și impună rapid oamenii în poziții-cheie.

Pentru asta, elitele vechilor partide trebuie să dispară, iar motivele oficiale, cele comunicate prin ziare și la radio, trebuie să fie cât se poate de revoltătoare pentru populație.

Generalului Rădescu i se fixează domiciliu obligatoriu, în casa unui nepot din București, și i se interzice să primească vizite.

29 iulie 1945. Devenită avocata generalului, Adriana decide să treacă peste interdicție și să îl vadă, totuși.

La ieșirea din casă, înainte să apuce să se suie pe bicicletă, este prinsă între două mașini care frânează brusc, încadrând-o. O ia la fugă.

După o scurtă urmărire, unul dintre bărbații care au coborât din mașini îi strecoară mâna pe gât, până sub ceafă. Apoi o izbește cu capul de portieră.

„Pe hârtie, literele dansează, dansează. Inventarul deţinutului. În afară de poşetă şi de bicicletă, nu am nimic. Încep toţi să râdă, în afară de omul-şobolan, care-mi aruncă:
– Toate reacţionarele sunt cretine. Inventarul a ce ai pe tine.

Altul intervine:
– Da’ greu mai pricepi. Haide, dezbracă-te.
Mă dau un pas înapoi. Mi s-a făcut pielea de găină.
– Haide, dezbracă-te!
Acum urlă. Rămân încremenită pe loc.
– Eşti surdă? Dezbracă-te!

Sunt îngheţată, îmi tremură picioarele. Mă mai dau cu un pas înapoi. Regăsesc peretele, mă sprijin.
Doi dintre ei s-au sculat şi vin spre mine. Omul-şobolan urlă:
– N-ai voie să te sprijini de perete. Dezbracă-te!”

Fragment din volumul La început a fost sfârșitul
(republicat după 1990 de editura Humanitas
și de Fundația Culturală Memoria)

*

Episodul de mai sus are loc la închisoarea Malmaison de pe Calea Plevnei din București.

„Acolo a luat pentru prima oară contact cu Nicolschi şi, deşi nu i-a ştiut dintru început numele, i-a fost lesne să-l identifice şi să-l memoreze, potrivit fizionomiei, ca «omul-şobolan»”, vor scrie, peste 70 de ani, cercetătorii Mihai Burcea și Marius Stan, în lucrarea intitulată „Alexandru Nicolschi, ilegalist comunist, spion sovietic, deţinut şi general de securitate” (care poate fi citită aici).

Nu uitaţi, suntem în vara lui 1945. Peste numai 3 ani, spionul sovietic Alexandru Nicolschi, pe numele adevărat Boris Grünberg, arestat în 1941 și eliberat după 23 august 1944, va ajunge numărul 2 în Direcția Generală a Securității Poporului.

„De fapt, iată cum am fost maltratată la anchetă: insultată. Ameninţată. Dacă nu semnezi, te aşteaptă moartea sau Siberia. Lovită. Dată cu capul de pereţi, sistematic. Biciuită cu o mânecă umplută cu nisip.

Regim celular. Înfometată. Lipsită de aer. Carceră. Ţinută ore întregi în vârful picioarelor, până leşinam. Injecţie ca să fiu drogată. Pălmuită. Scuipată în obraz.

Cer o expertiză medicală ca să pot arăta medicilor rezultatul altor metode de anchetă, pe care prefer să nu le spun în faţa unei săli întregi. Cer o comisie formată din medici comunişti şi neutri”, declară Adriana în instanță, la procesul său din septembrie 1945.

Adriana Georgescu. Fotografie din arhiva Memorialului Sighet

Este acuzată că face parte dintr-o „organizație teroristă” – grupul Tinerilor Liberali.

Pentru că a fost șefă de cabinet la președinția Consiliului de Miniștri, anchetatorii au sperat că ea le va furniza informații compromițătoare, că îi va „denunța” pe capii opoziției anticomuniste.

O femeie tânără și foarte frumoasă a încăput pe mâinile unor torţionari liberi să dea frâu inventivității sadice.

A fost bătută cu sălbăticie, torturată, drogată.

A supraviețuit anchetei și acum, adusă în instanță, le povesteşte judecătorilor prin ce a trecut.

„Punctul culminant era reprezentat de părăsirea victimei într-o încăpere, alături de gardieni beți, și supunerea ei la viol și batjocuri (precizăm că este vorba despre cazul Adrianei Georgescu, așa cum reiese din mărturia acesteia, și nu putem infera că violul era o practică obișnuită la închisoarea Malmaison, dar nici nu putem infirma acest lucru).”

Fragment din lucrarea
Alexandru Nicolschi, ilegalist comunist,
spion sovietic, deţinut şi general de securitate,
scrisă de cercetătorii Mihai Burcea și Marius Stan

*

În cartea sa din 1951, Adriana își va aminti dimineața în care a început procesul:

„Nici măcar faptul de a-mi pune rochia nu mă bucură. Aparţine altor vremi, altor lumi. Nu voi mai face niciodată parte din lumea aceea. De ce nu m-au împuşcat, de ce? (…) Rochia mea e murdară şi ruptă. Aş vrea să râd, dar şi în interiorul meu mă simt murdară şi ruptă”.

Într-o declarație pe care o va da în 1949, la Paris, Adriana va mărturisi că, la finalul anchetei din august 1945, din cauza bătăilor și a izbiturilor repetate cu capul de pereți, pe maxilarul inferior îi mai rămăseseră șase dinți. (Informația va fi inclusă de istoricul englez Dennis Deletant în volumul Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej și statul polițienesc, publicat la editura Polirom în 2001).

Dar să mai zăbovim un pic la procesul din 1945.

Adriana denunță torturile la care a fost supusă și repetă că acuzațiile care i se aduc ei și celorlalți tineri reprezintă, de fapt, un pretext al Partidului Comunist pentru a acapara toată puterea din România.

În sala de judecată se află inclusiv corespondenți de presă din Marea Britanie și din SUA. Punctul culminant al depoziției Adrianei arată o înțelegere profundă, în sens istoric, a momentului în care se află România:

Adriana Georgescu. Fotografie din arhiva Memorialului Sighet

„Domnule preşedinte, nimic pe lumea asta nu ne va împiedica să spunem adevărul.

Iar adevărul este că acest proces e o farsă înscenată de guvern, care vrea să transforme ţara într-o imensă închisoare.

Cât despre organizaţiile teroriste, ele sunt apanajul dictaturilor, nu al partidelor democratice care cred că guvernele se schimbă în urma alegerilor.

Aparţinem unor partide ale căror «metode teroriste» sunt alegerile”.

Peste toate, inculpata insistă orbește să beneficieze de un consult medical, care să constate metodele prin care a fost anchetată. Și violul.

Sala este de partea ei, dar instanța îi respinge cererea. A doua zi, Adriana își primeşte sentința: 4 ani de închisoare.

***

În timp ce așteaptă să fie transportată la închisoarea Văcărești, un avocat îi rezumă situația: „Totuşi aţi câştigat. N-au putut să înfunde pe nici unul dintre şefii politici”.

Din sentința de 4 ani, Adriana Georgescu va executa 2 ani. Amintirile ei din detenție seamănă cu cele din perioada anchetei.

În primele săptămâni, curăță cartofi și se străduieşte să ducă pe picioare efectele bătăilor. I se refuză constant accesul la medic. Când în sfârșit, i se aprobă vizita la infirmerie, medicul descoperă că, în urma loviturilor, are un infiltrat de puroi la coapsa dreaptă.

Adriana este închisă într-o celulă împreună cu deținute de drept comun, hoațe și criminale, care o îngrijesc cum pot ele.

„O bătrână îmi sprijină capul şi îmi dă să beau. Să nu crapi, eşti prea tânără pentru asta! Sunt de planton. Dida, zisă Şobolanca.

Şobolanca are o faţă rotundă şi murdară. Îşi plimbă mâinile cu pielea crăpată pe faţa mea şi îmi repetă necontenit: Să nu crapi, eşti prea puştancă să crapi.„

Fragment din cartea
La început a fost sfârșitul

*

Infiltraţia de puroi îi este operată și drenată pe viu. Dusă înapoi în celulă, asistă o deținută care naşte, fără ca vreun medic să intervină.

Din când în când, din cauza complicațiilor de la coapsă, Adriana este internată în spitalul închisorii. Peste ani, va povesti cum ploșnițele alergau pe pielea ei.

Urmează o operaţie de apendicită, tot pe viu. Delirează săptămâni întregi din cauza febrei, dar, cumva, reușeşte să-și revină.

Apoi: „Dentistul închisorii mi-a scos ieri cei doisprezece dinţi care se clătinau. Fără anestezie”.

În tot acest timp, mici gesturi de solidaritate o ajută să supraviețuiască, să meargă mai departe: datorită condamnatelor de drept comun, primeşte un săculeț cu pământ și pietricele de la foști colegi, şi ei deținuți politici.

Un condamnat de drept comun îi trimite săptămânal un pachet de țigări: Adriana are să descopere mai târziu că e vorba despre un fost client, pe care îl apărase ca avocată.

Imagine de la închisoarea Jilava. Foto: Raul Ştef

*

Sunt relevante, pentru acest moment istoric, discuțiile pe care Adriana le înregistrează în memorie:

„Toată noaptea, fetele discută cu înverşunare «ultimele ştiri»: spărgătorii şi ucigaşii care s-au înscris în partid au fost numiţi inspectori de poliţie şi îşi denunţă colegii”.

Este grațiată de Regele Mihai în 1947. În primele zile de libertate, nu face decât să cutreiere străzile, fără oprire. Din cauza febrei, cade iarăși la pat.

Urmările celor doi ani de închisoare sunt consemnate în evaluarea medicului:

„Nici unul dintre organe nu e la locul său: stomacul a căzut, rinichii sunt deplasaţi, cât despre plămâni, ce să mai vorbim. Infecţia e atât de generalizată, că o septicemie se poate declara de la un moment la altul. Dacă putem obţine penicilină în cantitate mare, mai avem o şansă să o salvăm.

– Câte unităţi ar trebui?
– Un milion, deocamdată. Mai multe milioane ca s-o salvăm cu adevărat.„

Fragment din volumul de memorii
La început a fost sfârșitul

*

Medicul șef al spitalului o tratează cât de indiferent poate: este supravegheat peste tot de un responsabil din partea Partidului Comunist – mecanicul spitalului.

După două luni de internare, Adriana este arestată din nou. Regele nu a abdicat încă, iar „reacționarii” continuă să fie vânaţi.

În celulă, Adriana își donează mâncarea cu carne altor deținute și primeşte în schimb supa lor: descoperă astfel că în porţiile ei generoase au fost strecurate droguri. Când este anchetată, imită starea colegelor sale, dar refuză să semneze vreun denunț.

Este ajutată să evadeze de câțiva foști colegi. În Bucureşti, se mută dintr-o ascunzătoare în alta, schimbând gazdele încontinuu. Printre aceste gazde, o mamă ai cărei copii sunt deja învățați la școală să raporteze ce discută părinții acasă, precum și un fost prizonier de război care s-a înscris la comuniști pentru a scăpa de puşcărie.

Mărturia acestuia descrie baza sistemului de relații dintre membrii partidului:

„Mi-e frică de responsabilul politic al unităţii, care s-a înscris în partid înaintea mea. Lui îi e frică de mine fiindcă sunt un fost prizonier din Rusia. Amândurora ne e frică de comandantul unităţii, iar comandantului îi e frică de noi”.

Între timp, Adriana își procură cianură, pe care o va purta cu ea în buzunar, pentru eventualitatea în care o vor prinde.

Luni de zile, nu rămâne în nici o casă mai mult de-o noapte. În orașul tinereţii ei, statuile sunt dărâmate, iar străzile sunt redenumite după „eroii” comunismului sovietic.

„Cei care m-au primit în seara asta au un fel rigid şi tăcut de a se mişca, ca şi cum le-ar fi intrat un mort în casă. Dorm cinci persoane în două camere.

Refuz să împart cu unul din ei patul şi mă duc la bucătărie, să mă sprijin de pervazul ferestrei şi să privesc stelele.

Şi, în timp ce încerc să recunosc constelaţiile, vorbesc singură cu voce înceată. Este evident că nu mai pot continua aşa. Este evident că, mai presus de orice, doresc să mor”, îşi va aminti Adriana.

În 1948 reuşeşte să fugă din țară cu ajutorul lui Ștefan Cosmovici, care îi va deveni soț. Finalul cărții ei consemnează:

„Drumurile care duc la trecerile clandestine de frontieră sunt făcute dintr-un nămol şi un pământ special, pe care numai iniţiaţii le pot cunoaşte şi înţelege.

Da, restul nu mai are istorie. Am ajuns la Viena la sfârşitul lui august 1948″.

***

În exil, Adriana trăieşte, într-un fel, viața care i-a fost refuzată în propria țară. Lucrează ca jurnalist pentru Radio Paris, Radio Europa Liberă și apoi în Anglia, pentru secţia română de la Radio BBC.

Se căsătoreşte a doua oară, cu un ofițer englez, primind astfel cetățenia britanică. În 1951, cu ajutorul Monicăi Lovinescu, publică volumul La început a fost sfârșitul, la Paris.

Cartea va apărea în românește abia în 1992, cu ecouri slabe.

Adriana Georgescu, la bătrânețe, în Anglia. Fotografie din arhiva scriitoarei Doina Jela

Adriana moare în 2005, la 85 de ani. Scriitoarea Doina Jela notează în România literară:

„Eram la Monica Lovinescu, în după-amiaza de sâmbătă, 29 octombrie, când a sosit vestea despre dispariţia Adrianei Georgescu.

Monica Lovinescu era sunată de la BBC, de unde i se cerea, cum se cuvine în asemenea nefericite prilejuri, o declaraţie.

De la posturile de radio şi televiziune sau de la ziarele româneşti nu a sunat nimeni”.

*

Doina Jela, care a cunoscut-o pe Adriana, ne-a oferit și această amintire:

„Fiindcă Adriana a fost o minune de om, ultimul cuvânt care ți-ar fi venit în minte pentru a o caracteriza era exact termenul de curaj, fiindcă tot ce a făcut ea, constrânsă de împrejurări, a izvorât dintr-o curățenie sufletească, o cinste, o anulare de sine și o dăruire către ceilalți și față de ceea ce i se încredințase de făcut, încât, dacă respectiva misiune necesita, întâmplător, și curaj, nu putea fi altfel decât curajoasă.

Dar curajul decurgea firesc, nenegociabil, din celelalte calități ale ei, naturale. Căci, altfel, nu și-a dorit niciodată o viață care să necesite curaj. N-a căutat-o niciodată cu lumânarea.

Era bună, loială, generoasă, devotată, plină de umor, nespus de frumoasă și răspândind în jurul ei niște unde atât de pozitive, că treceai peste fumul gros, să-l tai cu cuțitul, de la cele peste 40 de țigări pe zi pe care le-a fumat până la moarte.

Am spus, cred, că venea la ea un băiat de vreo 25 de ani, care avea la rându-i un boyfriend, mi-a zis Adriana, care nu știa ce balama să mai repare, ce clanță să mai meșterească, numai să mai întârzie în preajma ei. Iar ea nu făcea nimic nici să rețină pe cineva și, mai ales, nici să-l facă să plece.

Așa era Adriana, când am cunoscut-o eu, fiindcă Monica Lovinescu nu se mai putea duce s-o vadă și mi-a spus: «Pe Adriana trebuie neapărat să o cunoști».

Am plecat, deci, special de la Paris la Stevenage, s-o văd. Înainte de a ajunge în blocul ei, un HLM de stat, obișnuit, am fotografiat, în lacul din spate, aceste două balerine, atât de potrivite cu imaginea mea despre ea”.

Fotografie din arhiva scriitoarei Doina Jela.