Moartea caprei vecinului. Eseu despre invidie

Sună ca un verdict, ca o condamnare: Să moară și capra vecinului!

Subliminal, se sugerează să moară nu doar capra, ci, dacă s-ar putea, și proprietarul ei, la pachet. Ciudată vorbă românească. Ciudat de actuală și ciudat de des folosită.

Există și alte expresii referitoare la vecin și ograda lui, care conțin același germen al pizmei, însă nici pe departe atât de radicale ca în cazul verdictului dat sărmanei capre: Să moară!

Se bănuiește că iarba de dincolo de gardul vecinului ar fi mai verde. Sau că „pentru pizmaș, găina vecinului e întotdeauna o curcă”.

Armenii au și ei o variantă, un pic mai subtilă: „Vecinul tânjește după fumul vecinului”. Turcii, savuroși precum o baclava, împing povestea un pas mai departe, spre zona eroticului: „Găina vecinului pare gâscă, iar soția lui, fecioară”.

Practic, ce înseamnă această expresie care ne e atât de familiară: „Să moară și capra vecinului?”

Înseamnă să contabilizezi binecuvântările altuia în loc să te concentrezi pe ale tale.

Așa se naște râca.

N. Steinhardt transferă ideea în teologie, însă în negativ, vorbind nu despre binecuvântări, ci despre păcate: Hristos e boier. El uită, iartă, șterge.

Doar diavolul e contabil. El numără, ține socoteala pe răboj, te trage la răspundere, îți reamintește cu fervoare de câte ori ai căzut și, mai ales, cât de scump e prețul iertării.

Să fii invidios înseamnă să fii neîmpăcat cu tine însuți, mereu atent la celălalt, ba chiar să pui nefericirea ta pe seama succeselor aproapelui.

Să fii mereu nemulțumit, îmbufnat, lipsit de pace. Să tânjești după casa, mașina sau gazonul vecinului. Și, într-o răbufnire finală, să dorești pe față să-i moară amărâta de capră.

Iarăși Steinhardt: „Aventură și romantism e să-ți rodești viața care ți-a picat acolo unde te-ai născut din întâmplare și în condițiile date”, nu să tot fugi zănatec după rețete de fericire, pe care toți cei din jur, afară de tine, par să le dețină.

Invidia pare să fie o rețetă sigură doar pentru dezastru.

Capra, sărmana, obiectul zicătorii, deși seamănă şi e din aceeași familie, nu e oaie. Germenii invidiei se regăsesc și la oi, dar altfel.

Tocmai poemul nostru fondator, Miorița, se construiește pe o stranie combinație de invidie cu resemnare. Iar miorița noastră cuminte, bucălaie și pârâcioasă scapă teafără.

Nu însă și ciobănașul apatic. El pune capul pe butuc ca pe pernă, închide ochii și se împacă cu ideea sfârșitului încă de la primul zvon.

Invidiat de colegi pentru oile și câinii săi, ciobănașul se lasă moale într-o rână, așteptând visător să vină odată „să mi-l omoare”, într-un apus de soare răpitor, cu culori saturate în photoshop.

Oile, în general, sunt stahanoviste, compacte, responsabile, au un lider cu bâtă care le mână, au câini care le organizează. Natura lor sugerează obediență și disciplină. Rareori ce mai ridică oile capul din pământ, rareori o ia careva razna din turmă.

La oi nu se iese din ordinea prestabilită. Se merge frumos cu turma, se intră prin strungă, se stă la muls și se livrează cota de brânză.

Caprele sunt un pic pe invers. Sunt expresia haosului.

Capra seamănă cu o oaie care ori a băut prea mult energizant, ori a dat iama într-o cultură de canabis. De fapt, e poate cea mai puțin sobră vietate a ogrăzii.

Pare mereu un amestec de neseriozitate proverbială cu un spirit malefic, caracteristici date de coada ridicată obraznic și de figura ușor drăcească.

E jovială, zăludă, pusă pe joacă, ronțăind muguri, frunze, tufe, mereu cocoțată pe tulpina pomilor, având o sticlire de nebunie în privire.

V-ați oglindit vreodată de aproape în ochii unei capre? E tulburător ce vezi acolo, simți un disconfort cert. Am încercat.

Nici cu deodorantul nu stau prea bine caprele. Pe oriunde umblă, lasă o dâră de miros înțepător, foarte specific. Iar țapii, cu coarnele lor îmbârligate, par niște figuri mitologice chiar de speriat.

Să nu uităm de țapul ispășitor, în spinarea căruia se puneau toate păcatele mărturisite ale comunității.

Apoi, potrivit vechii legi ebraice, de Yom Kippur − sărbătoarea ispășirii − sărmanul țap cocoșat de toate mizeriile omenești era alungat de către marele preot în pustie, pradă pentru sălbaticiuni.

Capra iese la fel de șifonată în episodul cu „Caprele Irinucăi”, ucisă de un bolovan uriaș pornit la vale de niște prunci moldoveni odihniți la minte.

Limba ți se împiedică în capră și la clasicul exercițiu de dicție: „Capra calcă piatra. Piatra crapă-n patru. Crăpa-i-ar capul caprei precum a crăpat piatra-n patru”.

„Să crape și capra vecinului” este un fun page pe Facebook care conține un amestec zălud de chestii umoristico-banale. Are nu mai puțin de 485.597 de urmăritori! De invidiat!

Este, se pare, o expresie românească prizată, cu care se identifică foarte mulți, deși e evident că în spatele ei stă pitit, rânjind meschin, sentimentul ranchiunei.

Or, se știe, acidul corodează mai întâi pereții vasului în care e ținut. Cu invidia nu e de joacă. Practic, e ca și cum ai bea tu însuți otravă și te-ai aștepta să moară vecinul, cu capra lui de gât, cu tot.

„Invidia este de multe ori o boală incurabilă pentru că persoanele care suferă de ea nu vor să recunoască acest lucru.

Este o boală a minţii, a sufletului şi a fizicului, pentru că ea consumă foarte multă energie.

Invidia focusează gândurile şi emoţiile unei persoane pe vecini sau cei apropiaţi, în speranţa că, la un moment dat, le va muri capra.

Or, nu îţi poţi trăi viaţa în această manieră fără consecinţe în zona emoţională, mentală şi fizică”, susţine psihologul Stelian Chivu într-un articol din Adevărul.

De unde vine pizma? De ce e invidia atât de prizată? Vine din nesiguranță și anxietate, din lipsa de încredere în forțele proprii.

Scena vieții e vastă, rolurile sunt multe, chemați sunt toți, dar puțini sunt aleși, cei care stau sub lumina reflectorului.

Nu e totuna să fii în rolul celui care declamă „A fi sau a nu fi” ori să fii un costumier singuratic, înconjurat de cârpe și butaforii, undeva într-o cămăruță din culise.

Sau chiar un paj tăcut pe scenă, îmbrăcat în verde, care nu are nici o replică de zis și care, pe deasupra, se mai și confundă cu un decor.

Invidia este partea lașă a urii. Are de-a face cu o zonă întunecată a sufletului, cu ronțăitul unghiilor, privirea piezișă încărcată de resentiment, ciudă, ranchiună.

E negativă, toxică, contraproductivă. Îți ocupă mintea ca un gaz, îți amărăște inima, îți alungă bucuria. Să nu te mai poți bucura din suflet de bucuria altuia − așa arată, cred, iadul.

Invidia e o mâță blândă cu gheare foarte ascuțite, care ți se cocoață moale în brațe și toarce molcom. O mângâi cu gingășie pe cap, dar e ca și cum ai mângâia cuiul unei grenade.

Cum ronțăie molia în dulap rochia de bal, așa e invidia. Cum mănâncă fierul rugina, așa îl roade ranchiuna pe cel ce-i face loc în sufletul lui.

Păsările călătoare sunt libere. Ele nu se uită cu pizmă la avioane și nici nu-i invidiază pe cei care călătoresc. Invidioșii, în schimb, nu pot fi liberi.

Sunt prizonierii propriilor proiecții despre cum accesul lor la fericire e obturat de către celălalt, de vecinul posesor de capră cu ugere supradimensionate.

Mai nou, invidia s-a mutat din ograda vecinului în pagina lui de social media, unde iarba e mai accesată, prietenii, mai bărbați, și like-urile curg ca apa.

Capra vecinului se reîncarnează acum în idei, în opinii sau în poze de prin insule înconjurate de apă turcoaz.

O nouă specie de invidioși se reîncarnează și ei în așa-numiții online haters. Orice pagină de pe o rețea de socializare, orice comentariu are azi potențialul unei sticluțe cu „vitrion englezesc”.

Paradoxal, astfel de provocări ne pot motiva și ne învață să gândim cu adevărat liber. Ne învață să ne repoziționăm, să reacționăm cu răbdare, să ne controlăm impulsurile imediate.

Tentația e să să fim mereu prompți, reactivi, bățoși. Normal, pitiți în spatele tastaturii. Vrem să amendăm nesimțirea pe loc și definitiv, însă alunecăm în capcana unui fals dialog, care devine o spirală negativă, fără sfârșit.

Ignorarea, pacea minții, „datul-în-pace” sunt cele mai grele lucruri când avem de-a face cu un hater dedicat, a cărui ultimă bucurie e să ne umple de noroi.

Romancierul spaniol Carlos Ruiz Zafón e numai bun de încheiere:

„Invidia e religia celor mediocri. Le oferă pacea minții, le anesteziază îngrijorările, dar în cele din urmă, le otrăvește sufletul, permițându-le astfel să-și justifice răutatea și lăcomia până într-acolo încât ajung să le ia drept virtuți.

 Astfel de oameni sunt convinși că porțile raiului se vor deschide doar înaintea unor sărmani nefericiți precum ei, cei care trec prin viață nelăsând nici o urmă în afara jalnicelor lor strădanii de a-i denigra și exclude pe alții”.