La vremuri noi, mizerabili noi. Brigada specială de poliție din „Mizerabilii” lui Ladj Ly

„Mizerabilii”: autentica nouă revoluție a lui Gavroche

Gândit ca o cădere aproape totală dintr-un paradis îndepărtat, „Mizerabilii” francezului Ladj Ly nu e nici simpla radiografie a lipsei de libertate, egalitate și fraternitate din Franța de azi, nici doar un alt manifest al defavorizaților sau o demascare a autorității opresive.

Fără să renunțe la nimic din cele de mai sus, e și o frescă minuțioasă și intimă a unei lumi care are nevoie urgentă de o schimbare, semnată de un artist care se ține cu dinții de baricadele unei noi revoluții franceze. 

Nu întâmplător, de la titlu până la ultimele cuvinte de pe ecran, filmul merge cot la cot cu Victor Hugo, pe care-l face martor eșecurilor politice și sociale actuale.

Spre deosebire de scurtmetrajul cu același subiect și același titlu, lansat de Ly acum doi ani (și care poate fi vizionat pe platforma mubi), totul se deschide nu cu cei trei polițiști de la brigada specială în jurul cărora se va construi filmul, ci cu imaginea unui copil, a unui nou Gavroche, îmbrăcat în tricolor, care se scufundă în mulțimea care sărbătorește victoria Franței la ultimul campionat mondial de fotbal.

După ce părăsește peisajul dezolant al periferiei, care ulterior se va dezvălui ca aceeași în care Hugo plasase odioasa familie Thénardier, grupul se revarsă pe străzile Parisului, pe lângă Arcul de Triumf și Turnul Eiffel.

Același copil va deveni, mai apoi, ținta echipajului de poliție condus de „porcușorul” Chris (Alexis Manenti), în care abia intratul Stéphane (Damien Bonnard) încearcă să dezamorseze situațiile create de temperamentul vulcanic al primului.

Tensiunea dintre membrii brigăzii și locuitorii cartierului e constantă și fiecare se lasă pradă instinctelor de supraviețuire care, în mod firesc, pornesc din frică.

Înarmați, polițiștii par să controleze lanțul trofic, iar, la apariția lor, cei slabi se împrăștie. Singura soluție de apărare rămâne însă solidaritatea.

S-au făcut destule comparații între „Mizerabilii” și superbul „Ura” (1995), care i-a adus lui Mathieu Kassovitz premiul de regie la Cannes, probabil și din cauza rarelor investigări serioase ale schimbărilor sociale din Franța ultimilor treizeci de ani.

Nu e nici o urmă de îndoială că cele două pelicule se întâlnesc de câteva ori, chiar dacă perspectiva tinerilor, dominantă la Kassovitz, pare aici echilibrată de cea a autorității, însă propunerea lui Ly e cu siguranță mai viscerală și reușește să te plaseze mai realist în lumea asupra căreia „Ura” părea câteodată că plutește.

Scenele de confruntare între tabere, violența explicită, finalul deschis și înregistrarea aproape documentaristă a abuzului, pe care regizorul a învățat-o „pe viu” în zona în care a trăit, înlocuiesc stilizarea perfectă a unor concluzii morale care, însă, par să nu se fi schimbat prea mult: o societate care face playback după valorile sale fundamentale și în care dialogul a fost înlocuit de frică nu va putea niciodată ieși din cercul vicios al urii care se hrănește cu ură și al violenței care dă naștere violenței.

* „Mizerabilii” / „Les Misérables” (2019). Regia: Ladj Ly; Scenariul: Ladj Ly, Giordano Gederlini, Alexis Manenti; Imaginea: Julien Poupard; Montajul: Flora Volpelière; Cu: Damien Bonnard, Alexis Manenti, Djibril Zonga, Issa Perica, Steve Tientcheu. Distincții: Premiul juriului la Cannes 2019, European Discovery (Academia Europeană de Film), Nominalizat la Oscarul pentru cel mai bun film străin.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României. Vrei să ne ajuți?

Susține PressOne

On/Off-screen

* HBO: „Pauza” (2018)

Primul lungmetraj al cipriotei Tonia Mishali, „Pauza”, continuă procesul personal, început în urmă cu aproape un deceniu, în care patriarhatul e chemat la bară să dea socoteală pentru multiplele sale crime.

Patriarhul e aici un tată și soț dictatorial, care folosește tot arsenalul agresiunii masculine asupra Elpidei (Speranța). Nu e de mirare că ajungi să ți-l dorești, la fel ca soția, mort, fie într-o supradoză de usturoi, fie de medicamente. Pentru ca, murind ultima, Speranța să mai aibă vreme să trăiască liberă.

Chiar dacă pică în stereotipii cimentate în discursul feminist de aproape un secol încoace, Mishali atinge o coardă mai sensibilă prin imaginea femeii obligate la o atât de lungă pauză de la fericire, încât orice secundă pierdută agravează sentimentul întemnițatului speriat că nu va mai face vreodată pasul dincolo de pereții închisorii. 

* Netflix: „Dr. Ruth știe” / „Ask Dr. Ruth” (2019)

La 90 de ani, Ruth Westheimer are alura acelei bunici care, cu naturalețea cuiva care a trecut printr-o viață plină, te poate jena cu întrebări delicate despre cele mai intime părți ale vieții tale. Pentru că bomba de energie de 140 de centimetri face asta de vreo 40 de ani cu tot felul de necunoscuți, la radio, TV sau conferințe și a devenit unul dintre cei mai reputați psihosexologi din istoria Statelor Unite.

Documentarul despre această „orfană de la Auschwitz”, salvată prin mutarea într-un internat din Elveția, unde se auto-școlește în ciuda restricțiilor impuse fetelor, încearcă să reconstituie întreaga viață a unei figuri iconice, cunoscută acum drept dr. Ruth.

În lipsa unor bogate documente de arhivă din perioada copilăriei și adolescenței, autorii apelează la animație pentru a reconstitui pasaje din jurnalul viitorului terapeut, deși soluția nu se dovedește a fi cea mai fericită. Din fericire, subiectul salvează formula artistică prăfuită. 

* „1917” (2019)

Cu Globurile de aur pentru cel mai bun film și pentru cel mai bun regizor și zece nominalizări la Oscaruri, pelicula „1917”, a britanicului Sam Mendes, se pregătește de avanpremiera în cinematografe.

La fel ca Peter Jackson cu „Ei nu vor îmbătrâni”, regizorul „Frumuseții americane” face o reverență bunicului său, caporalul Alfred H. Mendes, la o sută de ani de la încheierea Primului Război Mondial.

Apreciat de unii pentru folosirea complicatelor planuri secvență în redarea experienței de pe front a doi soldați care încearcă să întoarcă sorții în favoarea Armatei Britanice, filmul nu a fost scutit de reacții negative, în principal legate de artificialitatea soluțiilor lui Mendes. Proiecțiile în România vor începe de miercuri, 22 ianuarie. 



Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...