Miros de roșcată amară și Sălbaticii copii dingo. Două din cele mai bune cărți ale lui 2021

Două din cele mai bune cărți ale acestei veri, poate chiar ale lui 2021, cine știe?

Dan Alexe. Miros de roșcată amară. Și alte povestiri scandaloase.

Dacă nu știți despre nimic despre Dan Alexe, poate ar trebui să știți doar ceva esențial, și anume că este un Personaj ca nimeni altul. Poliglot, erudit, cu un cv impresionant, nu e doar autor de cărți, ci și profesor de jurnalism, traducător sau cineast premiat.

Ține cu obstinație să ne reamintească faptul că a băut cu generalul Dudaev „în forma sa terestră” și cu ultimii evrei din Afganistan. Oricum, e bine de știut că Alexe se mișcă prin Caucaz și Asia Centrală ca la el acasă. Detalii găsiți pe blogul lui cabalinkabul.com.

Ediția revizuită și adăugită a cărții lui, așa zis scandaloase, Miros de roșcată amară e o colecție de povestiri aparent amoroase, zălude și enervant de savuroase.

Zic enervant, fiindcă citind te scufunzi în sofa și te faci tot mai mic și mai frustrat, fiindcă mai nimic din toate cele descrise acolo nu ți se întâmplă ție, ci lui, norocosul și privilegiatul.

Chiar și atunci când întâmplările îl au ca erou nefast pe însuși el, autorul, tot te scoate din sărite. Se mișcă în sfere atât de înalte și aventuroase, încât te face să te simți ca ultimul acarian de canapea.

Ai vrea drept urmare să-l urăști, dar nu poți. E atât de tandru și autoironic, încât o lași baltă și te apuci să-l iubești. În plus, scrie impecabil. Încerci să-l prinzi măcar cu ceva hibă literară, cum ar fi stilul prea baroc sau dialogurile prea bolovănoase. Nu merge. Capitulezi.

Visezi doar că poate, cândva, ar fi mișto rău să bei un pahar de vin cu el. Rămâi cu lecțiile lui de viață, tăioase ca niște axiome matematice. Aleg doar trei:

Povestirea mea preferată din toată cartea e Karma de trei parale.

Citat:

Miros de roșcată amară și alte povestiri scandaloase – Editura Humanitas

Vasile Ernu. Sălbaticii copii dingo.

Anii ’80 – o mână de copii pleacă spre Crimeea din gara Chișinău. Sunt încă fragezi, nevinovați și mai ales, lipsiți de griji. Doar că peste ei vor năvăli teribilii ani 90, anii când toți copiii își pierd inocența, fiindcă lumea lui a fi e e cucerită de lumea lui a avea.

Existențele lor în formare vor fi invadate de cuvinte noi cum ar fi glasnost sau perestroika. Pe lângă acestea, cad ploaie noi nenorociri, nemaivăzute: explozia drogurilor, Cernobîl, SIDA sau războaie infame, cum ar fi cel generat de invazia rusească în Afganistan.

Debusolați, ultimii copii ai imperiului sovietic, copiii dingo ai lui Ernu, el fiind protagonistul cheie al poveștii, încearcă să se re-echilibreze citind romanele lui Bulgakov și poemele lui Arseni Tarkovski sau ascultând în buclă formația legendară KINO.

Cartea aceasta profundă, teribilă în blândețea ei, te împinge spre est, spre lumea aceea de care cu toții vrem să fugim. Descoperim în ea valori adânci, o tristețe întinsă cât taigaua rusă, o respirație egală și melancolică, de roman rusesc, unde e loc pentru toți pierduții și rătăciții, fiindcă doar ei sunt capabili, la o adică, să scape lumea de la pierzanie.

Spune frumos Ernu: „Căderea este cea mai mare șansă să-ți iei zborul. Doar cineva care a văzut iadul poate aduce speranța, doar un mare păcătos poate salva lumea. Un om care a suferit este autentic.”

Ciudată e mintea omului. Cartea aceasta mi-a amintit de papucii maro de lac, cuminți și demni purtați de profesoara pensionară de engleză, care odată ne-a făcut un tur privat al metroului moscovit. Purta un taior pepit și avea poșetă asortată cu eșarfa. Vorbea timid și era atentă la sequence of tenses. Avea o căldură și o tandrețe dintr-o altă epocă. Când ne-am luat la revedere, parcă ne-am despărțit de o lume întreagă, de care știam că într-o bună zi, o să ni se facă dor.

Așa e și cartea lui Ernu, o poveste despre copii aruncați în lumea largă, o poveste despre dragoste și ispite, întreprinderi de frigidere și maistre cu sâni mari sau gopnici rătăcind prin cartierul Ciocana din Chișinău. Printre toate acestea, meditații despre lume și viață, venind de la un om de stânga, absolvent de filosofie.

Citat:

„Istoria umană este o istorie a materiei, nu a ideilor. Ideile sunt secundare. Au rolul lor, dar pe noi ne formează materia, nu ideile. În anumite momente, ideile își ies din țâțâni și răstoarnă situații, însă materia revine repede și preia controlul.
Dacă vrem să înțelegem ceva despre trecut trebuie să facem o istorie a materiei, a formelor pe care le ia aceasta: forma sticlei de Coca-Cola este mai puternică decât unele curente literare. Un suc a format gustul a milioane de oameni mai mult decât unele școli de gândire.

Casele în care am locuit generații după generații ne-au format modul de a gândi și a simți mult mai mult decât congresele tuturor partidelor luate la un loc. Istoria materiei și a formelor ei de organizare ne-a modelat ne-a modelat gusturile, simțurile, comportamentul și a construit în noi o lume pe care nici o idee, oricât de revoluționară, nu o poate reformata.”

Vasile Ernu – Sălbaticii copii dingo – Editura Polirom