Oameniifaini
20/01/2016
Mircea Cărtărescu. Foto: Nemethi Barna pentru Psychologies Romania

Mircea Cărtărescu - vizionarul nostalgic

Apariția celui mai recent roman al lui Mircea Cărtărescu, Solenoid, a refăcut prim-planul în cultura română.

Față de acest scriitor contemporan nimeni nu stă la distanță neutră. El se află fie în centrul celor mai intense și mai fidele pasiuni, fie la originea unor la fel de furtunoase detractări și resentimente.

Unii (cititori și scriitori deopotrivă) îl consideră un privilegiat al sistemului de promovare culturală de la noi. Alții (mai ales cititori fideli) îl transformă în exemplu de proastă gestionare instituțională a unei valori naționale pe care alții ar așeza-o în centrul unui brand de țară.

În plus, om de carne și sânge fiind, scriitorul s-a manifestat și pe arena publică. Nu a făcut niciun secret din fidelitățile sale, într-un mod care i-a făcut pe detractori să-i amestece scrisul cu simpatiile politice și să le justifice pe unele prin altele.

Unde este adevăratul Mircea Cărtărescu? Și, mai ales, există „adevăratul Cărtărescu” în realitate?

Calapodul Marelui Scriitor nu i se prea potrivește, cel puțin așa spun cei care îl cunosc oricât de puțin și în afara cărților lui. El nu perorează monologic și nu te ascultă, ca la lecție, din creația lui. Nu monopolizează discuțiile prietenești, chiar dacă simpla sa prezență îi intimidează din principiu pe participanți.

Este generos cu alți scriitori, nu își folosește influența simbolică pentru a obține lucruri sau premii și nu a solicitat compatrioților să-l nobelizeze în speranțele lor de reprezentare națională.

În fine, nu așteaptă smirnă și tămâie.

Atunci de ce este, cu toate că nu își asumă acest rol, cel mai important scriitor român din clipa de față? Să aruncăm o privire asupra felului cum a evoluat nu doar creația lui Mircea Cărtărescu, ci – mai ales – percepția despre ea.

Levantul

Senzația că urmează schimbări imprevizibile în poezia românească o oferea Mircea Cărtărescu, alături de Traian T. Coșovei, Florin Iaru și Ion Stratan, încă din debutul colectiv din 1982, Aer cu diamante. Într-o altfel de lume decât a noastră, volumul ar fi devenit o carte-cult, cam cum a fost Howl, al lui Allen Ginsberg, pentru americanii generației beat, pentru că descria cu fidelitate zorii unei noi vârste de creație artistică.

Dar prima sa carte cu adevărat uluitoare a fost Levantul (1990), un lung poem versificat și rimat. El imită atât epopeea eroică (de fapt, eroic-comicul Țiganiadei lui Budai-Deleanu), cât și întregul parcurs al poeziei românești de până la optzeciști.

Din Manoil și din Elena, romanele lui Bolintineanu, nemaicitite decât de specialiștii în literatură veche, Cărtărescu preia personaje pe care le poartă, cu toate aventurile unei călătorii cu corabia, spre „Levantul ferice”. Pe drum, ele întâlnesc nu numai libertatea, adevărul și iubirea, ci de-a dreptul Poezia.

Eminescu, Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu, Nichita Stănescu apar într-o scenă ca niște uriașe statui vorbitoare, care își trădează identitatea după tipul de discurs, după mărcile poetice. Ochiul lui Cărtărescu însuși li se ivește din nori personajelor încremenite de groaza revelării Creatorului.

Când a apărut Levantul eram în primul an de facultate și am simțit pe viu cum volumul a trecut repede granițele unei simple receptări literare. Scris într-o limbă română de vârstă pașoptistă, cu un umor nebun, Levantul era citat tot timpul printre colegii mei, studenți la Litere.

În loc să râdă de cineva care avea blugi cu petice de piele roșie, îl numeau „moimâța Ercul,/ cu buci roșii pe șezut”.

În loc să se salute când se întâlneau pe culoare, unul striga: „Ești ingles? Răcni Iaurta când zări pe Manoil”, iar celălalt răspundea: „Nu-s inglez, rumân îmi spune și să mor rumân eu voi”, după care replicile continuau: „- But you speak perfectly English, zise grecul minunat./ – Well, I studied once at Cambridge, grăi junele bărbat./ – Cambridge? Zău? Nu minți tu oare?”

Sunt multe lucruri impresionante legate de Levantul cărtărescian, unul dintre ele fiind mărturisirea autorului că l-a scris ca în transă, aproape fără nicio ștersătură, în ciuda arabescului lingvistic, cultural, muzical pe care se bazează.

Cea mai importantă realizare din volum mi se pare însă faptul că ne anunță un scriitor complet atipic. Toate obsesiile, visele, referințele viitoarelor cărți sunt deja înscrise în Levantul, la fel cum tot ceea ce ajunge o ființă complexă e înscris în spirala ADN-ului său. Dar, mai ales, Levantul ne deprinde cu un alt fel de a citi, ne educă urechea, dar și sensibilitatea culturală, pentru un alt fel de „ofertă” a literaturii.

Acesta este lucrul pentru care ar trebui să-i fim în primul rând recunoscători lui Mircea Cărtărescu: că ne-a eliberat din închisoarea unor așteptări minore. Nu este singurul scriitor care a făcut asta, dar, cu siguranță, se dovedește unul dintre cei mai radicali în acest sens.

În spațiul restrâns al acestui text nu mă voi referi la poezia lui Mircea Cărtărescu, deși cred că ea se află în centrul fiecărei proze pe care o scrie. Păstrând dependența autorului de poezie ca pe o constantă majoră, să ne întoarcem spre proza lui și să rezumăm câteva reacții.

Romanele

Trebuie să spun din capul locului că mi se pare foarte trist să-l cunoști, în calitate de cititor, pe Mircea Cărtărescu doar din De ce iubim femeile (2004) sau din Frumoasele străine (2010). Acestea sunt jucăriile ingenioase pe care orice scriitor respectabil ar trebui să le poată scrie. Iar publicul care nu citise Cărtărescu până la ele le-a primit cu entuziasm, pentru că aveau umor, naturalețe, inteligență.

Mă tem că unii au și răsuflat ușurați la gândul că e atât de simplu și de reconfortant-amuzant să-l citești pe acest scriitor despre care criticii spun că ar fi ultraerudit. Criticii au sancționat căderea din înaltul viziunii în gregaritatea „cărții pentru toți”, cu superbia care îi face pe români mai refractari decât alte culturi la ideea de literatură populară autohtonă.

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

Cred că și unii, și alții s-au înșelat: nu înțelegem Cărtărescu dacă înțelegem doar De ce iubim femeile, după cum n-am priceput nimic despre versatilitatea unui scriitor dacă îl credem obligat să-și propună numai cărți mari, nu și cărți delectabile. Dar nu despre aceasta este vorba neapărat.

Cele mai relevante reacții la Cărtărescu sunt de văzut în raport cu marile sale cărți de proză: Nostalgia (apărut în formula cenzurată în 1989, cu titlul Visul, și reeditat complet în 1993), trilogia Orbitor (1996-2007) și impresionantul Solenoid (2015).

Nu mă voi opri aici la reacțiile elogioase, deși ele au fost majoritare în critică. Au salutat viziunea, capacitatea de invenție imaginativă, sondarea unor lumi ficționale care se deschid unele în altele, amestecul visului în scenariul realității, trimiterile fertile la literatura scrisă până la el, muzicalitatea aparte a limbii.

Două reproșuri mi-au rămas în minte. „Este totuși prolix” – sună primul, și „nu poate fi repovestit pe scurt” – al doilea. Cred că ambele vin dintr-un singur viciu de lectură: acela de a înțelege ideea de „roman” exclusiv ca la școală, ca „invenție ficțională amplă, cu defășurare epică de durată și personaje bine conturate prin intermediul întâmplărilor prin care trec”.

Or, în teoriile romanului există mai multe școli de gândire: realiștii în sens strict – care mizează pe reprezentare, acțiune și personaje, apoi cei care recunosc „romanul de idei” sau ficțiunea bazată pe opinii și contemplație, în fine, postmodernii și experimentaliștii – pentru care „roman” se numește orice primește, prin voința autorului, acest statut convențional.

Romanele lui Cărtărescu nu trebuie să se poată repovesti pe scurt, iar oribilele rezumate prin care este predat în școală nu fac decât să deformeze percepția viitorilor cititori. Mult mai profitabil mi s-ar părea să fie descrise, la fel cum ai descrie un experiment chimic dacă ai fi poet.

Încăpățânarea cu care Mircea Cărtărescu insista, la apariția Orbitor-ului, să-și numească trilogia „carte”, nu „roman”, ar trebui să ne spună și ea ceva despre capcanele de receptare.

Este adevărat că școala de proză din care s-a desprins Mircea Cărtărescu exploatează mai ales puterile literaturii de a genera literatură.

Chiar și atunci când vorbesc despre experiențele profesorilor de la țară, când relatează călătoriile navetiștilor, optzeciștii așază greutatea reprezentării pe rețeaua textuală a bibliotecilor lor interioare.

Această particularitate i-a asociat cu textualismul și a făcut să se vorbească despre „texistența” din proza lor – în majoritate, proză scurtă. Așadar, până la un punct, evoluția scriiturii lui Mircea Cărtărescu este istoric justificabilă.

Dar ce este cu adevărat demn de atenție este ce se întâmplă după punctul respectiv, pentru că – așa cum foarte puțini scriitori reușesc, indiferent de epocă sau de cultura din care vin – autorul Solenoid-ului face un salt de nivel, de natură să antreneze modificări culturale care nu îl mai privesc.

Literatura lui nu se rezumă să se achite de sarcina obișnuită a literaturii, aceea de a ne pune în contact cu lumi imaginare, cu experiențe pe care nu le putem trăi în realitățile fatal limitate, cu transformarea posibilului în probabil.

Cumva, ea reușește să tulbure toate granițele și lipește, în simultaneitate, lucruri care se întâlnesc foarte rar față în față. Iar rezultatul mi se pare asemănător recreării științifice, în condiții de laborator, a unor contexte cruciale, dar la care nu vom putea asista pe viu niciodată, în genul celor care redau începutul universului sau primele zile ale vieții pe pământ.

De ce este citit Cărtărescu?

Cam în sensul acesta merge ambiția marilor romane ale lui Mircea Cărtărescu – o ambiție uriașă, pentru care e nevoie de un curaj pe măsură, al posibilei ratări. De aceea, cei care cred că scriitorul nu scrie despre viață, ci doar despre cărți, se înșală amarnic.

A scrie despre felul cum viața interioară a celei mai mărunte ființe cugetătoare este o arhitectură mai complexă decât a oricărui univers imaginabil nu mi se pare puțin lucru.

De aceea, au mare dreptate cei care afirmă că, dincolo de postmodernismul de suprafață sau de formulă, Cărtărescu este, de fapt, un neoromantic.

Cum altfel am putea explica faptul că arhitecturile tuturor romanelor sale sunt centrate (postmodernismul este anti-centrist) și că în centrul fiecăreia locuiește, supremă, nostalgia?

Tot în neoromantism se află și răspunsul la o întrebare pe care mi-am pus-o adesea: de ce este Mircea Cărtărescu foarte citit, în ciuda dificultăților pe care le ridică textele lui, în ciuda țesăturii de referințe la alte cărți, la propriul jurnal, la momente din istoria civilizației, la invențiile fractalice?

De ce face săli pline la orice conferință? De ce nu există român care să nu-și dea cu părerea despre el și textele lui? De ce volumele lui sunt printre cele mai furate din librării?

Să fie vorba despre manipularea unui star-system bine pus la punct? Să fie doar rezultatul snobismului generalizat, care ne face să asumăm, ca personale, valori elitiste?

Pentru că refuz să dau credit teoriilor conspiraționiste, cred că mare parte din succesul său la public se datorează unui efect de recunoaștere.

Cu toții recunoaștem, în scrierile lui, un depozit familiar: vechile cărți ale Bibliei, cu tot cu apocrifele gnostice, continuate de Blaga, cu eterna lui aspirație de a se întoarce în întunericul nenăscutului și de a se elibera de închisoarea cărnii. În fine, pe Eminescu cel din Sărmanul Dionis, cu care Cărtărescu își schimbă constant figura, într-o dinamică de șurub sau de sondă vizionară.

Această senzație de familiaritate este tocmai condiția care mă interesează. Dacă ea nu ar exista, cărțile lui Mircea Cărtărescu ar rămâne încă un frumos și insolit experiment.

Faptul că ancorele acestea există le transformă însă în generatori culturali. Am fi destul de ipocriți dacă, în epoca în care toată lumea deplânge moartea lecturii așa cum o cunoaștem, am refuza să acceptăm serviciul pe care ni-l face literatura lui Cărtărescu.

Cu alte cuvinte, datorită cărților lui se va scrie altfel în cultura română. Ceva definitoriu pentru lumea noastră e distilat în Nostalgia, în Orbitor, în Solenoid. Unii cred că e vorba despre disperare, alții, despre absența mântuirii, alții – pur și simplu despre ceea ce ne face oameni dincolo de cursul de suprafață al existențelor noastre.

Mutația nu va veni nici din prestigiul simbolic al omului social Cărtărescu, nici datorită validării sale cu premii și distincții literare. Mai degrabă, transformarea va veni natural, pentru că nu te mai poți întoarce la un mod de a înțelege lucrurile dacă le-ai văzut, măcar o dată, fără învelișul lor aparent.

Dar asta nu vom afla cu adevărat decât mult, mult mai târziu.

Poțifacediferența.

Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
3€
5€
10€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

3.5% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 3.5% să meargă către articolele și newsletterele noastre, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Trebuie să completezi doar secțiunea I, cu datele tale personale.

Apoi depune-l la ANAF până pe 25 Mai, la organul fiscal de care aparții, fie direct, fie prin scrisoare recomandată.

Poți găsi aici lista adreselor.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...