Miracolul din Tekir

Un deceniu am tot așteptat noul film al Ruxandrei Zenide, al cărei prim lungmetraj, Ryna, mă cucerise prin subiectivitatea sa plină de autenticitate. Credeam că Zenide poate să regenereze narativ filmul românesc contemporan, printr-o producție care să aparțină cu adevărat așa-numitului „cinema al femeilor”.

În Ryna, regizoarea, cu ajutorul actriței Dorotheea Petre, ne introducea în lumea unei tinere fete din Deltă, supusă violenței dintr-o cultură patriarhală. Și pentru că noul ei film, Miracolul din Tekir, are loc cam în aceeași regiune a României și începe cu un conflict deschis între o femeie singură și o comunitate ostilă, așteptarea părea să se confirme.

În plus, filmul nu doar că e realizat de o femeie regizor, dar beneficiază și de două actrițe remarcabile, este editat de o monteuză și filmat de un director de imagine care e tot femeie, adică echipa „magică” necesară pentru a realiza un film magic.

Din păcate, Miracolul din Tekir e o promisiune doar pe jumătate împlinită.

Filmul ne duce, într-adevăr, în miezul unei stranii povești despre maternitate. Așa cum speram, Ruxandra Zenide explorează un câmp al experienței feminine care este extrem de vulnerabil și, simultan, foarte expresiv.

Unele scene sunt memorabile, mai ales când Dorotheea Petre (interpreta Marei) este singură: prezența ei pe ecran emană o energie misterioasă. (Expresivitatea actriței îmi aduce aminte de Irene Papas din Zorba Grecul.) De asemenea, cuplul format din cele două personaje principale, Mara și Lili, are o energie și o dinamică remarcabile.

Excelent portretizată de Elina Löwensohn, Lili e o româncă bogată care a emigrat în Elveția. Mai în vârstă decât Mara, ea își dorește să rămână însărcinată. Pentru aceasta angajează un întreg sanatoriu, are un gigolo (jucat credibil de George Piștereanu) și se întâlnește cu tânăra vrăciță Mara, care a „rămas grea” în mod miraculos.

Dorotheea Petre (Mara) și Elina Löwensohn (Lili).

Sunt multe deschideri mitologice și simbolice în acest film care transformă maternitatea într-o experiență aproape palpabilă. De la nașterea feciorelnică, la misterul nașterii prin contactul cu un mort, de la infertilitatea emoțională la sterilitatea comunităților umane, totul are potențial.

Numai că, tocmai pentru că regizoarea dorește să ne ofere acces la un univers imaginar și corporal care nu poate fi trăit de toți, filmul alunecă în abstract și chiar într-o poezie de un manierism deranjant.

Atemporalitatea voită și lipsa de determinare spațială subminează eșafodajul și așa fragil al poveștii. Și, cu excepția hotelului-spa – numit cum altfel decât Tekir – ori a peisajelor aproape lunare, nicio locație nu este veridică.

Mult prea interesată de supranatural, regizoarea pierde contactul cu realul și cu abilitatea cinemaului de a reprezenta viața autentică aproape în mod visceral. De aceea, multe personaje par să ducă o existență de mucava.

De la Mara, care ajunge să doarmă într-un sat de vacanță administrat de o țigancă excesiv de urbană, la Julio, iubărețul de la malul mării care pare o caricatură, niciunul dintre personaje nu prinde contur. Mai mult, există personaje care apar de niciunde, fără introducere și fără pregătire narativă. Până și dinamica relației dintre Mara și preotul satului, Andrei, suferă de această lipsă de concretețe.

Singurul suport de identitate cinematografică este, de prea multe ori, doar talentul actoricesc. În afară de cele două personaje principale de mare forță (Mara și Lili), doar asistenta Sirka și părintele Andrei sunt cât de cât articulați.

Însă, fără prestațiile Marei Nicolescu (care gestionează impecabil rolul asistentei) și a lui Bogdan Dumitrache (cu o acțiune reținută și cu gesturi bine temperate), senzația dominantă rămâne aceea de artificial.

De la „plecăm azi“ la „avem asigurare?” Cum se schimbă vacanțele în cuplu când apar copiii (P)

Georgiana și Ionuț sunt doi părinți din București, cu doi băieți de 3 și 5 ani. Experiențele lor, prezentate în acest material, construiesc o realitate pe care mulți părinți o împărtășesc, dar o descoperă pe parcurs: în vacanțele de familie, protecția e o necesitate care aduce liniște. 

Să AI sau să n-AI. Dilema privind alfabetizarea copiilor în inteligență artificială 

Ce înseamnă alfabetizarea în AI? De ce este urgentă rezolvarea ei? Cum se raportează la subiect cinci țări europene care se află pe un spectru care merge de la interzicere la adoptare în masă? Și, nu în ultimul rând, ce se poate face în România, unde autoritățile trebuie să navigheze și apele tulburi ale analfabetismului funcțional? Încercăm un răspuns în continuare. 

Încercând să câștige un pariu cu filmul „de mistere”, Ruxandra Zenide pierde pariul mult mai important cu verosimilul. Iar unele scene sunt, din acest motiv, de-a dreptul absurde.

Așa este momentul când preotul Andrei, care încearcă să o salveze pe Mara, se dezbracă de veșmintele sacre, i le dă diaconului său și apoi, pe o plajă încețoșată, îl hirotonisește – fapt imposibil din toate punctele de vedere, și canonic, și narativ. Ori când același preot, care se plimbă pe aceeași plajă timp de o zi și o noapte, fără nicio motivație narativă, dă din întâmplare peste Lili, prăbușită pe nisip.

Nici montajul nu ajută. Decupajele abrupte rup excesiv fluiditatea poveștii și se adaugă la starea de încropeală. Salturile temporale și spațiale, explicabile la nivelul unei mitologii interne, produc o narațiune sacadată și lipsită de cauzalitate.

Explicațiile se vor misterioase, dar nu reușesc decât să accentueze starea generală de incoerență. Să zicem, de exemplu, că am putea trece peste faptul că noroiul vindecător din Tekirghiol nu e totuna cu vulcanii noroioși din Buzău: cineaștii au libertatea să construiască geografii ficționale.

Dar când povestea ia o turnură ilogică, cu personajul principal umblând dintr-un loc în altul fără noimă, totul devine insuportabil.

Imaginea, realizată de Hélene Louvart (care a filmat documentarul Pina al lui Wim Wenders), este sublimă pe alocuri, iar coloana muzicală are o stranietate care contribuie la emoția puternică.

Filmul are câteva compoziții vizuale fabuloase – de pildă, imaginile din ghiol, care bulbucește și se mișcă de parcă ar fi o ființă vie, ca și când ar avea vene, carne și chiar spirit; sau ariditatea copleșitoare care pune în valoare peisajele dobrogene și conturează portretul bizar și magic realizat de Dorotheea Petre, o actriță de mare talent.

Toate acestea nu sunt, însă, suficiente pentru a transforma Miracolul din Tekir în altceva decât o minune neîmplinită.